TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Intervenția publică a președintelui ca răspuns la cele 12 zile de proteste a luat forma clasică a exercitării autorității supreme: Roma locuta, causa finita. Băsescu a vorbit, disputa s-a terminat. În esență, discursul președintelui a fost unul pur performativ: acela de a-și exercita încă o dată, în mod direct și fără echivoc, autoritatea și puterea. Conținutul este astfel complet irelevant (de altfel o înșiruire tautologică a unor performanțe neoliberale dublate de promisiunea unora și mai dure în viitor), tocmai pentru că discursul nu a avut rolul de a comunica ceva ci de a (re)institui vocea președintelui ca autoritate ultimă. Prin urmare, comparația țării cu nava care va fi ghidată la destinație, pe lângă subtextul heterotopic foucauldian pe care aceasta o exprimă (dovedind încă o dată afinitatea de structură între această filosofie și neoliberalism), a avut rolul de a face foarte clar inteligibil pentru toată lumea tipul de putere existent astăzi în România: ierarhic, ne-democratic, aproape militar, paternalist, masculinist și extrem de religios (prin metafora salvării din criză și (apoca)lipsă care a subîntins întreg discursul), care glorifică virtuțile individualismului pur și ale capitalismului de frontieră.
Desigur, nu trebuia să așteptăm această intervenție divin-prezidențială pentru a afla aceste lucruri. Sunt fapte cunoscute deja și îndelung și pe bună dreptate criticate, subsumabile cumva unei rațiuni populiste care structurează politica astăzi mai peste tot, nu numai în România. În același timp însă cred că ar fi o mare eroare dacă am expedia această recentă intervenție drept una obișnuită a președintelui, banală și previzibilă, și am concluziona că acesta a rămas prins în propriul său film de putere. La un prim nivel probabil că așa stau lucrurile: avem un președinte îmbătat de propriul discurs mesianic și perfect convins de cauza sa, incapabil de erori (doar de mici gafe cum am aflat) și prin urmare incapabil de contact real cu lumea din jurul său. Însă, intervenția sa ultimă vine după zile întregi de proteste în care acesta a fost instituit drept principalul destinatar al mesajului acestora, iar demisia sa soluția pentru toate rele existente astăzi.
Iar aici este exact principala problemă, care probabil merită mult mai multă atenție decât răspunsul propriu-zis al lui Băsescu. Protestele din ultimele zile au realizat într-adevăr o ruptură aproape neașteptată în cadrul societății tocmai pentru că pentru prima oară după mulți ani un număr de oameni (mulți, puțini – e irelevant) au reușit să se solidarizeze în articularea unui mesaj comun ce viza atît experiențe personale de precaritate și suferință, cât și critici mai de substanță ale sistemului care le-a generat (neoliberalismul, FMI-ul, tranziția, etc). Astfel, pare că s-a spart un tabuu în spațiul local în care despre asemenea lucruri nu se vorbea niciodată (poate doar nebunii și stângiștii, tot aia). Din acest punct de vedere meritul acestor proteste este incontestabil, precum și acela al redescoperii spațiului public, al străzilor și piețelor, al solidarității și curajului. În același timp însă trebuie să observăm că aceste proteste, și mai exact deturnarea lor partinic-mediatică, au reușit totodată transformarea lui Traian Băsescu în mega-țapul ispășitor, care o dată ucis ritualic (adică demis, desigur), ar rezolva brusc toate problemele. Deși urăsc comparația, să ne amintim că în 1989 cuplul Ceaușescu a fost înlăturat în baza aceleiași scheme, având drept rezultat faptul că structuri întregi ale statului și societății au trecut absolut identic cu ele însele în noua lume democratică și desigur anti-comunistă de după. Prin urmare, nu vreau să discut aici oportunitatea tactică sau politică, pe termen scurt, a demisiei președintelelui, sau a guvernului sau rolul alegerilor anticipate –subiecte ce oricum au acaparat în mod nejustificat substanța acestor proteste- ci doar să observ că această furie anti-Băsescu de acum reflectă cu semn schimbat dar în mod perfect adulația cvasi generală pentru acesta din 2004 și o bună perioadă după. Acesta e riscul cu construirea de țapi ispășitori: distanța dintre adulație și ură, dintre fascinație și repulsie e aproape nulă, asta în timp ce relațiile structurale din societate rămân în penumbră și neadresate. În plus, țapul ispășitor este investit cu atîta autoritate mitologică, încât discursul lui Băsescu nu pare deloc surprinzător abia din această perspectivă: acesta nu a făcut decât să răspundă în conformitate cu rolul social în care a fost distribuit.
Dincolo de Băsescu și de fascinația-ură față de acesta există o serie de relații sociale care ar merita scoase la suprafață și discutate, măcar pentru a nu pierde oportunitate prilejuită de aceste proteste. De exemplu continuă să fie foarte suspectă graba cu care mai multe voci din diferite medii au cauționat instantaneu USL-ul. Merită aceștia credit popular doar pentru că sunt anti-Băsescu și anti-PDL? Au aceștia idei cu adevărat diferite față de actualul sistem, propun o nouă viziune? Las la o parte faptul că Ponta a fost ministru în guvernul Boc, dar o privire rapidă asupra programului USL arată clar că ce ni se pregătește este tot neoliberalism, cu puțină față umană precum în vremea lui Năstase. USL-ul are probleme în a-și asuma explicit câteva măsuri mai keynesiene, ce să mai zicem de un program cu adevărat de stânga care într-adevăr ar constitui o alternativă la actuala situație. Prin urmare, sloganul acela din piață nu este greșit: la nivel structural PDL și USL sunt aceeași mizerie, sau, în termeni corporatiști, ambele sunt parte a problemei cu care ne confruntăm azi și nicidecum soluția la problemele sistemice ale societății.
La fel de curios pare a fi valul de cereri, petiții, documente și manifeste ale societății civile care pare că brusc s-a trezit la viață în aceste zile.[1] Las la o parte faptul că unii dintre aceștia sunt oameni care la un moment sau altul au mers atât de departe în sprijinul pentru Traian Băsescu și pentru PDL-ului încât au mințit pentru aceștia; las la o parte și faptul că unii nu sunt acum în aceeași barcă cu președintele datorită unor neînțelegeri conjuncturale nu datorită unor filosofii diferite, dar merită totuși întrebat cât de diferite sunt aceste opțiuni față de actuala putere (în sens larg). Mișcarea astro-turf Naumovici și cea ecologist-agrară Remus Cernea exprimă poate vârful ridicolului din aceste zile -aceștia fiind în topul oportuniștilor de serviciu care au profitat de aceste proteste fie pentru a-și reînvigora puțin imaginea (precum, să zicem la nimereală, Liviu Mihaiu), fie pentru a schimba macazul (Sorin Ilieșiu, dar și Mihai Neamțu)-, dar toate acele chemări la guvern de tehnocrați, austeritate mai cu suflet pentru săraci, luptă împotriva corupției și atrageri de fonduri europene, reforma justiției și o nouă Constituție sunt chiar așa diferite de discursul actualei puteri? Nu cam asta ne-a spus și președintele în discursul său de fapt? Dacă miza e să plece Băsescu ca să facem lucrurile astea mai bine, mai eficient, mi se pare că cerem prea puțin și în direcția greșită. Pe acest fundal, discursul monarhic-religios care a mai răzbătut prin piețe, și cu care mă aflu în dezacord total, mi se pare totuși mai puțin periculos și chiar mai onest decât această depolitizare a vieții publice prin invocarea figurii cu adevărat mistice a expertului și tehnocratului, reluând la infinit în subtext aceeași temă a modernizării și europenizării servită astfel pe tavă președintelui Băsescu. În ultimă instanță, discursul monarhic-religios este expresia lipsei unui alt tip de limbaj politic la îndemâna oamenilor după ani de zile de monopol ideologic și depolitizare, or această tendință spre ONG-izare, expertizare și tehnicizare, deși ea însăși foarte politică, nu face decât să prelungească depolitizarea și astfel să împiedice construirea unui vocabular politic comun și complex. Altfel spus, pare că ne aflăm în fața pericolului ca antagonismul real de clasă pe care aceste proteste au încercat firav să-l articuleze să fie din nou deturnat spre o luptă în interiorul clasei dominante pentru o mai bună reprezentare politică a propriilor interese. Nu este deloc de mirare atunci că în aceste zile Băsescu și suporterul-huligan au fost cele două figuri ale urii și spaimei mobilizate pentru a trasa spațiul de raționalitate și acțiune politică posibile. Așadar, schema populistă băsesciană, a excluderii din sfera cetățeniei sociale a unor categorii de oameni care nu se potrivesc cu ordinea neoliberală și neoconservatoare, pare a fi de fapt mult mai bine înrădăcinată în societate, unde suporterul violent a fost rapid exclus din grupul protestatarilor pașnici și civilizați care, desigur, nu dau cu pietre în jandarmi, ci le oferă șaizecioptist flori.
Așadar, înainte de a clasa și acest discurs al lui Băsescu drept simptomatic pentru persoana sa, propun să-l tratăm drept simptomatic pentru societatea în care trăim. E probabil tipul de răspuns la proteste posibil în acest context și în acest moment, și poate de aceea, din nou, nu a părut deloc surprinzător. Nici nu avea cum. Prin urmare, ar trebui să schimbăm optica: nu ce are Băsescu să ne spună din postura de președinte-țap ispășitor, ci ce întrebări și cerințe adresăm noi ca societate? Ce tip de societate ne dorim, ce fel de politică, ce fel de instituții, de reprezentanți și de limbaj, ce tip de viziune și de viitor? Altfel spus, miza este construirea unei cauze comune, a unei societăți cu adevărat diferite iar aceste proteste pot și trebuie să fie punctul de pornire pentru așa ceva, inclusiv în raport cu președintele. Atunci lucrurile vor sta pe dos și vor fi cu adevărat surprinzătoare: causa locuta, Zeus finitus.
________________
[1] Aici lucrurile sunt mai ample decât poate fi sugerat în acest text. Discuțille despre ONG-uri, societate civilă, etc în cadrul neoliberalismului local post-comunist nu au fost de fapt niciodată purtate. Trebuie totuși distins între ONG-urile care fac constant o treabă absolut admirabilă și foarte utilă și cele care sunt doar instrumente de presiune și prestigiu. Termenul ambiguu de societate civilă nu ajută din păcate prea mult la clarificare și nici listele kilometrice de nume și semnături.