Wallerstein: Mitul suveranității

Immanuel Wallerstein

Comentariul nr. 458, 1 Octombrie 2017

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

Donald Trump a folosit o mare parte din discursul său la Naţiunile Unite pentru a susţine că a fost ales să apere suveranitatea Statelor Unite. A spus că fiecare stat membru urmăreşte, de asemenea, să îşi apere suveranitatea. Ce a vrut să spună prin aceasta?

 

Probabil că nu există alt cuvînt din vocabularul public, atît cel al liderilor politici, cît şi cel al analiştilor universitari, care să aibă mai multe folosinţe şi sensuri contradictorii ca “suveranitatea”. Unicul care se apropie, la nivelul confuziei, e “liberalismul”. Ca urmare, e utilă trasarea unei mici istorii a termenului.

 

Termenul nu a fost folosit înainte de crearea sistemului-lume modern în lungul secol al XVI-lea. În acea epocă, anumiţi şefi de state (în special în Anglia, Franţa şi Spania) au proclamat doctrina monarhiilor absolute. Ei susţineau că monarhul era “absolvit” de contestarea oricărei persoane sau instituţii. Desigur, aceasta era o pretenţie, nu o descriere a realităţii.

 

Ceea ce încercau să stabilească aceşti monrahi era suveranitatea statelor lor. Pentru ei, suveranitatea înseamna că nicio putere din afara statului nu avea dreptul să interfereze în decizia propriului lor stat. De asemenea, însemna că nicio putere din interiorul statului nu putea rata îndeplinirea deciziilor statului. Dubla orientare (externă şi internă) a fost crucială pentru acest concept.

 

Evident, simpla afirmare a suveranităţii nu era suficientă. Statul trebuia să implementeze aceste pretenţii. Niciun stat nu era pe atunci pe deplin suveran, şi niciun stat nu a fost de atunci astfel, nici măcar cele mai puternice. Dar statele mai puternice s-au descurcat şi se descurcă mai bine decît statele mai puţin puternice.

 

Cînd se spune că anumite state din sistemul-lume modern sînt hegemonice, asta înseamnă că, în realitate, ele pot interfera în treburile interne ale altor state. Şi că pot, într-adevăr, să îşi menţină unitatea internă. Ele nu se confruntă cu rezistenţe instituţionale semnificative şi cu atît mai puţin cu mişcări de secesiune.

 

Statele Unite a fost o putere hegemonică între 1945 şi 1970 – mai mult sau mai puţin. A făcut ce a vrut în sistemul-lume în 95% din cazuri şi în 95% din chestiuni. Această situaţie e descrisă şi cu un alt termen, conform căruia Statele Unite e o putere “imperialistă”. Imperialismul e un termen negativ, iar o putere hegemonică poate interzice cu succes folosirea sa.

 

Pe măsură ce hegemonia intră în declin, termenul de imperialism e folosit tot mai des. La fel şi suveranitatea. Ţările mai puţin puternice îşi afirmă drepturile de a lupta, ca puteri suverane, împotriva puterilor imperiale. Ca urmare, Trump avea dreptate, în sensul că astăzi multe, poate cele mai multe ţări membre al Organizaţiei Naţiunilor Unite îşi apără public suveranitatea.

 

Cînd Trump afirmă suveranitatea Statelor Unite, e însă un semn de slăbiciune. Tocmai pentru că Statele Unite e un hegemon care a intrat în declin, în mod acut, el trebuie să recurgă la mitul suveranităţii şi să respingă ideea că instituţiile supranaţionale ar avea ceva de spus referitor la politicile Statelor Unite. Cînd o ţară baltică îşi afirmă suveranitatea, ea cere sprijin împotriva a ceea ce consideră a fi reafirmarea autorităţii Rusiei. Iar cînd China îşi afirmă suveranitatea, ea caută să îşi extindă puterea de decizie în noi arealuri.

Mişcările de secesiune ne forţează pe toţi să revizităm modul în care folosim termenul. Catalonia face un referendum despre dreptul său de independenţă suverană. Spania susţine că un asemenea referendum violează suveranitatea Spaniei înseşi. În astfel de situaţii, cu pretenţii diametral opuse, toată lumea trebuie să decidă care pretenţie e mai legitimă. Uneori, chestiunea poate fi rezolvată fără violenţă, precum în cazul ieşirii Slovaciei din Cehoslovacia. Alteori, iese un război civil. Din moment ce nicio secesiune nu elimină, niciodată, toate diferenţele subcategoriale din interiorul unui stat, dreptul la secesiune trebuie să fie limitat la un moment dat.

 

Ceea ce vreau să spun e că suveranitatea e un mit, unul pe care îl putem folosi cu toţii, şi unul care are consecinţe foarte diferite în momente diferite ale sistemului-lume. Judecata noastră morală depinde de totalitatea consecinţelor, iar nu de mitul suveranităţii. Cînd Trump foloseşte termenul, acesta are implicaţii reacţionare. Cînd alţii îl folosesc, poate avea implicaţii progresiste. De la sine, termenul nu ne spune nimic.

 

Copyright by Immanuel Wallerstein, distributed by Agence Global. For rights and permissions, including translations and posting to non-commercial sites, and contact: rights[at]agenceglobal.com, 1.336.686.9002 or 1.336.286.6606. Permission is granted to download, forward electronically, or e-mail to others, provided the essay remains intact and the copyright note is displayed. To contact author, write: immanuel.wallerstein[at]yale.edu.