Vandalism sau proteste? Reflecţii pe marginea unor scene londoneze

TEMA: Revoltele din Marea Britanie

Ciudat: atunci când invocăm răscoalele care au avut loc în istorie, emoţia trezită de aceste evenimente este de obicei una de solidarizare cu iobagii care trudeau în sudoarea  frunţii sau ţăranii lihniţi de foame şi fără de pământ. Dar istoria şi actualitatea se judecă cu unităţi de măsură diferite : nedreptăţiţii sorţii sunt figuri pozitive numai atunci când vine vorba de trecut; azi, nu avem decât jefuitori, infractori şi «scursuri». Aceasta e şi viziunea care încearcă să fie transmisă publicului şi presei despre revoltele de stradă din Londra. Cine se mai poate solidariza cu un infractor, cu un criminal ?

Într-un text recent, Dan Tapalagă reiterează  într-o formă mult mai agresivă poziţia reprezentanţilor autorităţilor britanice, numindu-i pe protestatari « noii vandali », nişte infractori ordinari , nişte brute care nu pot fi, chipurile, protestatari pentru că nu protestează împotriva la nimic. Acelaşi lucru l-a afirmat şi Ministrul de Interne britanic, Theresa May,  catalogând mişcarea pornită într-o suburbie londoneză drept «criminalitate pură”, dar  şi Kit Malthouse, primarul adjunct al Londrei, atunci când a declarat pentru Sky News că aceşti tineri  «vizează foarte precis un  anumit tip de magazine, de unde îşi doresc o pereche nouă de bascheţi sau altceva de genul acesta».

Mă întreb cum defineşte domnul Tapalagă, dar si oficialii britanici,  noţiunea de protest: oare protestul se limitează doar la o mişcare paşnică, cu un mesaj cât de cât coagulat, ca cel al «indignaţilor» din Puerta del Sol, sau protestul poate fi şi un cocktail Molotov aruncat într-un imobil, fără un mesaj colectiv exprimat coerent? “Am vorbit cu jefuitorii, singura explicaţie a comportamentului lor pe care ne-au dat-o a fost că astăzi n-au bani”, citează Dan Tapalagă  un martor ocular citat, la rându-i, de BBC în pagina online. Oare a ieşi în stradă şi a incendia o clădire pentru că nu ai bani nu este o forma suficient de radicală de protest? Adevărat, s-ar putea să fie  un adevăr exprimat prea frust, prea puţin sofisticat, fără figuri de stil şi lozinci care sună ca promo-urile din reclamele comerciale. De când însă stilizarea mesajului şi îmbrăcarea lui în formule suculente şi abstracte gen Jos capitalismul este o cale mai legitimă de a-ţi exprima nemulţumirea decât a urla răspicat că nu mai ai bani în buzunare ?

Înţeleg preferinţa guvernelor şi a unor comentatori precum Tapalaga pentru  mesaje coagulate  de genul celor de pe pancarte, ele permit o gestionare mai facilă a conflictului:  cu greu, dar le poţi îngloba într-un sistem, chiar dacă sunt anti-establisment, poţi intra în dialog cu ele, le poţi riposta venind la rându-ti cu alte mesaje în contrapondere. În schimb, frustrarea izvorâtă din sărăcie e ceva animalic, e dezlănţuită şi fără noimă ca însăşi natura, nu îi poţi riposta doar cu fraze goale şi limbă de lemn. Desigur, caracterul  ei rudimentar ne repugnă, dar oare a mirosit sărăcia vreodată frumos, a radiat vreodată lumină? Figura idilică a săracului blajin, trăind într-o lume plina de curăţenie morală şi umilitate  este un refugiu amăgitor pentru cei ce vor să aibă conştiinţele împăcate – în realitate, sărăcia este dezumanizanta, abrutizantă şi alienantă,  iar răbufnirile furiei săracului sunt pe măsura gentileţii cu care l-a tratat viaţa şi societatea.

Domnul Tapalagă încearcă să ne convingă că de fapt nu sărăcia, nu sistemul de educaţie sau alte baliverne stângiste sunt de vină pentru cele întâmplate, ci faptul că aceşti oameni «vor sa aibă totul, cât mai mult şi cât mai repede, deşi ar fost bine să mai şi muncească pentru a avea».  Ce să zic, e mai mult decât convingător, dar parcă totuşi, în spiritul unui jurnalism de calitate şi  al bunului simţ pe care autorul îl invocă, simt şi nevoia unor argumente pentru asemenea afirmaţii! Ştie domnul Tăpălagă că în Marea Britanie indexul  Gini, care măsoară inegalitatea în interiorul unei societăţi, este cel mai ridicat din ultimii 30 de ani ?!  De ce nu pomeneşte nimic despre cele 22% din populaţie (13 milioane şi jumătate) care trăiesc sub pragul sărăciei: cu un milion jumătate mai mult decât în 2005 şi cu mult mai mult faţă de începutul anilor 80[1]? Cunoaşte dânsul că oraşul Londra, unde au izbucnit primele proteste, este de departe cel mai divizat din punct de vedere al distribuţiei veniturilor şi are cea mai mare proporţie a celor cu venituri mici: 29% din cincimea cea mai săracă şi de asemenea cea mai înaltă proporţie din cincimea cea mai bogată – 28%? Nu voi prelungi, din decenţă, momentul statistic, pentru că aceste date sunt la îndemâna oricui manifestă o minimă curiozitate şi care porneşte de la premise înainte de a formula o concluzie.

Treacă de la mine, însă: presupunem că singura motivaţie a «noilor vandali» este perechea de bascheţi despre care vorbeşte adjunctul  Malthouse. Chiar şi aşa, oare putem elimina integral din ecuaţie circumstanţele economice şi sociale? Este sistemul absolvit astfel de orice răspundere şi singura vină aparţine jefuitorului şi acesta face ce face doar pentru că este nevrednic, mişel, imoral, inuman? E atât de confortabil să ne prefacem că nu există nici o corelaţie între nivelul de inegalitate dintr-o societate şi gradul de infracţionalitate, între sărăcie şi inegalitate, între sărăcie şi depravare. Situaţia este documentată de mai mulţi cercetători  şi printre altele descrisă excelent de Tony Judt în ultima sa lucrare, Ill Fares the Land, în care arată cu date statistice cum violenţa şi criminalitatea  sunt direct corelate cu nivelul de inegalitate dintr-o societate. Cum spuneau Richard Wilkinson and Kate Pickett în “The Spirit Level: Why Greater Equality Makes Societies Stronger”, preţul plătit pentru inegalitate sunt mai multe închisori şi mai mulţi poliţişti.

Tapalagă are dreptate într-un singur punct: atunci când susţine că frustrarea armatelor de tineri provine din faptul că au înţeles că nu se pot înfrupta cu uşurinţă şi rapid din beneficiile societăţii de consum. Constatarea este corectă, dar interpretarea e greşită. Delirul consumist a luat sfârşit o dată cu recesiunea, când a devenit clar că beneficiile capitalismului sunt împărţite inegal, că cineva îşi poate pierde locuinţa şi locul de muncă, iar aceasta nu împiedică pe altcineva să călătorească cu un avion privat pe  banii primiţi de la contribuabil şi să încaseze bonusuri grase; că nu există un «vis capitalist», ci doar o „utopie capitalistă” şi că săracii sunt cei condamnaţi să plătească nota de plată a unui sistem  disfuncţional.

Ceea ce deranjează de fapt în toată această poveste este violenţa utilizată. Imaginile magazinelor sparte, ale maşinilor incendiate, ale clădirilor devastate împrăştie groaza în fiecare din noi. După mine, uzul violenţei este ilegitim în orice circumstanţă, fie chiar şi într-o situaţie limită când suntem atacaţi şi trebuie să ripostăm. Dar legitimitatea nu este totuna cu necesitatea –  ceva poate fi ilegitim, dar necesar (tot aşa s-ar putea ca şi violenţa poliţiei să fie necesară, nu neg!). Istoria nu s-a făcut prin recurs la legitimitate, ci sub imperativul necesităţii. Repet, nu justific actele de violenţă, pur şi simplu mă întreb ce metode de protest eficient are la îndemână un şomer imigrant care  vorbeşte o engleză stâlcită  şi ale cărui abilităţi sociale şi de comunicare sunt limitate, dar în buzunarele căruia şuieră vântul. Cum se poate face auzit?

Între timp, scriind aceste rânduri, urmăresc  imaginile cu poliţiştii arestând protestatari şi, dincolo de toate cele, mă învăluie un sentiment de ironie amară, gândindu-mă că nu e deloc exclus ca mâine-poimâinerolurile să fie aruncate în aer şi poliţistul să ajungă mai mult sau mai puţin solidar cu cel încătuşat. Afirm aceasta având în minte planul guvernului britanic de a desfiinţa 9000 de posturi de ofiţer dintr-un total de 35000, din cauza proastei gestionări a protestelor din iarnă când guvernul şi-a anunţat programul de austeritate. Dar cred că multe lucruri şi multeroluri vor fi aruncate în aer în viitorul apropiat…

________________
[1] Department for Work and Pensions, rapoartele anuale Households Below Average Income

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.