Ultima politică. Insula de normalitate, renunţarea la însăşi aspiraţia către democraţie

powerball

 TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului

În ultimele cîteva luni a explodat din nou diviziunea socială fundamentală pe care este construită societatea românească şi politica ei: dreapta europenistă, democrată, emancipată şi civilizată, şi stînga retrogradă, paseistă, nedemocrată, nemodernă etc. Formulată astfel, diviziunea pare una mai degrabă politică şi ideologică: de fapt, ea pare în primul rînd a fi una socială. Stînga şi dreapta sînt aici etichete mai degrabă convenţionale, folosite pentru valoarea lor denotativă.

Primul moment important a fost candidatura lui Nicuşor Dan pentru primăria Bucureştiului. Şocantă aici a fost frenezia, chiar isteria cu care “lumea bună” s-a raliat în jurul proiectului şi francheţea indecentă cu care această lume se definea ca bună. “Clasa de bun-simţ a Bucureştiului votează Nicuşor Dan”, sloganul poate cel mai semnificativ şi caracteristic al campaniei acestuia, este, într-un fel, un sfîrşit al politicii. Cînd o categorie de oameni se auto-caracterizează ca buni prin definiţie, în acest caz datorită educaţiei, civilizaţiei, urbanităţii etc., scopul fundamental este marginalizarea şi dominarea celorlalţi, în cele din urmă excluderea lor; de la decizie, dar şi, în general, din societate. Or, în acest caz, politica, în orice variantă de definire democratică a ei, devine imposibilă.

Asta nu trebuie să mire deloc. Proiectul Nicuşor Dan, în forma “raliată” de un mare număr de intelectuali, artişti, oengişti, corporatişti şi alţi oameni de foarte mult bun simţ, este un evident moştenitor al Convenţiei Democratice. Or “democraţia” CDR era una mai mult nominală, reflectînd perfect presupusul “neocomunism” al FSN-PDSR, adică ceva ce nu a existat cu adevărat. Guvernarea CDR este amintită obiectiv, de către toată lumea, mai ales prin privatizare şi prin atitudinea categorică pro-NATO, opţiuni care nu reflectă, în sine, cine ştie ce principii democratice, ci doar o poziţionare de putere pro-occidentală. În timpul acestei guvernări ajung la putere anticomunismul şi anticorupţia, cele două mari surogate negative ale democraţiei care vor domina total regimul Băsescu.

Democraţie şi mesianismul celor buni

De fapt, proiectul CDR nu era democratizarea României. Nu pentru că cei în cauză, unii dintre ei cel puţin, nu ar fi vrut. Fără îndoială, ataşamentul faţă de valorile democratice era semnificativ mai mare în rîndul membrilor şi susţinătorilor CDR, faţă de FSN-PDSR, chiar dacă diferenţa a fost, inevitabil, mult supraestimată în epocă şi ulterior. Însă nu asta este problema, problema e că, datorită utopismului său violent, proiectul CDR şi-a ignorat constant dimensiunea de politică reală, făcută în condiţiile unei societăţi dezvrăjite. Nu o să uit niciodată impresia de mesianism dezlănţuit şi isteric al emisiunii TV l-a care s-a reunit guvernul Ciorbea în seara cîştigării alegerilor din 1996. Oamenii erau evident convinşi că lupta fusese cîştigată deja, că era doar o simplă formalitate realizarea a tot ce doreau să realizeze, pentru simplul motiv că acum erau la putere cei buni.

Proiectul de democratizare CDR era mai mult o credinţă aberantă că democraţia e o stare naturală la care se ajunge automat odată ce Răul, (neo)comunismul fesenist, este învins. CDR vorbea atît de mult despre democraţie pentru că nu avea nici capacitatea internă, nici resurse externe pe care să le mobilizeze pentru un real proiect de consolidare a democraţiei, pe baza egalităţii reale dintre cetăţeni.

Astfel, proiectul CDR nu era, de fapt, decît în mod secundar un proiect pentru România. Esenţa lui vitală era de afirmare a acelei părţi bune a societăţii, cea de dreapta, pro-occidentală, pro-capitalism, civilizată, educată etc. Pe linia utopismului şi bovarismului său, acest proiect şi-a supraestimat consistenţa de proiect naţional şi resursele cu care ar fi putut el să se realizeze. În ultimă instanţă, legătura dintre proiectul CDR şi comunism nu este anticomunismul lui tardiv şi lipsit de obiect, ci faptul că baza socială a acestui proiect este consecinţa directă a eşecului total al comunismului: categoriile burgheze, tehnocratice şi intelectuale care au susţinut CDR erau consecinţa directă a eşecului proiectului egalitar-muncitoresc comunist, iar orientarea lor categoric pro-occidentală era consecinţa proiectului anti-occidental (aparent anti-occidental, de fapt mai degrabă para-occidental, să zicem) al comunismului estic sau al proiectului autarhic al comunismului românesc.

Era un proiect de afirmare a acestei opţiuni şi de promovare a acelor categorii, respectiv de recuperare a puterii. Iar caracterul ademocratic şi paseist al proiectului CDR e atestat cît se poate de clar de suportul lui intelectual, respectiv gîndirea profund antidemocratică, în substanţa ei, a şcolii neointerbelice grupate în jurul discipolilor lui Noica, o gîndire hiper-elitistă bazată pe convingerea că indivizii superiori intelectual sau social trebuie să conducă şi să fie plasaţi, în virtutea acestei aparetenţe a lor, deasupra celorlalţi.

Or, puterea reală a lui Traian Băsescu, reprezentantul politic al acestei părţi a societăţii, a început să se piardă natural odată cu intrarea în a doua jumătate a mandatului său, pierdere agravată de efectele guvernării. Din această perspectivă, explozia de ură a “lumii bune” împotriva României “retrograde” (adică de stînga, pesedistă, necivilizată, neurbană, neoccidentală etc.) anticipată de momentul Nicuşor Dan şi ajunsă la maturitate prin momentele ICR, Năstase şi plagiatul nu trebuie să mire şi, mai ales, nu trebuie identificată cu războiul politic crunt dintre partide, ajuns în final la procesul de suspendare a preşedintelui. Ea are, evident, şi o dimensiune politică, dar în principal este expresia acelei diviziuni sociale profunde de care vorbeam, acutizată politic. De altfel, prima manifestare a acestei acutizări este, poate, proiectul unui nou partid politic de dreapta care a circulat cu mult înaintea venirii USL la putere.

Identificarea diviziunii sociale cu cea politică este artificială într-o bună măsură, exact măsura în care politicile PDL şi cele ale USL sînt aceleaşi, adică destul de mult. Marea asemănare a acestor politici exprimă limitele generale ale sistemului politic românesc: gravele lui probleme de reprezentare, caracterul închis şi exclusiv (formalizat ca atare prin condiţii aberante de intrare în viaţa politică a unor formaţiuni noi sau candidaţi independenţi), control social redus. De aceea nu există dispute reale pe probleme economice sau sociale între partide, de aceea raportarea la spaţiul extern care ne tutelează este, în mare, o simplă submisivitate generică, nereflectată şi automată.

Iluzoria ocolire a partidelor

Desigur însă că nu putem să echivalăm ca atare stînga politică şi dreapta politică. Există o diferenţă importantă, care este aceea că regimul politic constituit în ultimii ani în jurul preşedintelui, ca şi strămoşul său cederist, şi-a dus, uneori, ideologia de „forţă a binelui” pînă la consecinţa logică de a numi în guvern şi administraţie oameni animaţi de dorinţa sinceră de a face bine în domeniul lor, oameni din afara partidelor şi nesupuşi logicii acestora de apărare, de regulă brutală, a intereselor lor. Aceştia au produs unele rezultate, cum ar fi în justiţie sau educaţie, dar acţiunea lor degrevată de imperativele pragmatice ale partidelor a sărit în extrema cealaltă, producînd excese ideologice nefaste. Un exemplu ar fi elanul disciplinar brutal al lui Daniel Funeriu, altul convingerea mistică a Monicăi Macovei că PSD-ul este o forţă atît de satanică încît corupţia totuşi evidentă din celelalte partide practic nu mai contează, singura corupţie care merită combătută rămînînd cea pesedistă.

Însă adevăratul cost, imens, al acţiunii „pozitive” a acestor personaje vag providenţiale este faptul că ea a venit pe modelul de regim creat de preşedintele Băsescu, un regim personal de mînă forte care a suspendat, în mare măsură, logica sistemului de partide, înlocuind-o cu o putere personală care evita cît mai mult procedurile şi prefera relaţiile personale. Preşedintele a lucrat cu un premier complet submisiv, care îi asigura controlul perfect nu doar al guvernului, ci şi al partidului din care provenea. Nu doar opoziţia a fost marginalizată, cel mai flagrant prin refuzul de a numi un premier din partea unei majorităţi a opoziţiei, dar şi propriul partid. Traian Băsescu a lucrat, în posturi cheie, fie cu tehnocraţi, fie cu oameni de apartenenţă formală la partide din tot spectrul politic, în realitate reprezentanţi personali ai lui.

A fost, desigur, o eroare colosală. Atît în termeni principiali, adică ai opţiunii între formule mai democratice sau mai puţin democratice, cît şi în termeni practici. Pe lîngă faptul că nu exista suficient sprijin popular pentru o formulă coerent autoritară, care să producă rezultatele scontate, un astfel de regim personal nu avea cum să funcţioneze într-o ţară cu un cadru formal democratic relativ stabil, integrată într-o uniune europeană în care constrîngerile de facto măcar pe unele dimensiuni declarative ale democraţiei funcţionează. Astfel, rezultatele din administraţie legate de persoane susţinute de preşedinte în dauna tuturor partidelor se dovedesc nu doar extrem de scumpe în termenii funcţionării procedurale a administraţiei, ci şi inutile, în măsură în care ele nu prea au cum să le supravieţuiască susţinătorilor lor.

Regimul personal al preşedintelui a însemnat, de fapt, şi că acesta a respctat, în mare, cadrul formal, preluînd puterea şi exercitînd-o într-o manieră subterană şi informală. Ceea ce, printre altele, însemna că toată această construcţie nu putea să supravieţuiască nu doar sfîrşitului formal al mandatului său, ci şi pierderii efective a puterii, datorată eroziunii şi evoluţiilor economice şi sociale. De aici şi procesul de suspendare a sa, care a surprins mai mult decît ar fi trebuit s-o facă. Suspendarea preşedintelui este revanşa firească a partidelor pe care le-a marginalizat şi le-a ocolit, venită odată ce puterea acestuia a intrat în declin. Violenţa evenimentelor din jurul suspendării este, desigur, şi consecinţa obsesiei prezidenţiale pentru corupţie, o politică evident nesustenabilă şi absurdă: corupţia este un epifenomen a cărui combatere, atîta vreme cît cauzele profunde nu sînt abordate, nu face decît să consume inutile resurse şi să destabilizeze sistemul politic. „Sistemul” se răzbună pe un preşedinte care a jucat constant şi absurd, fără nici un orizont logic posibil, cartea anti-sistem, inclusiv atunci cînd deţinea marea majoritate a puterii politice din ţară.

Anti-sistemul la putere

Opţiunea politică a preşedintelui era opţiunea facilă şi greşită. Cealaltă opţiune, cea de a da substanţă reală democraţiei, era mult mai complicată. Ea presupunea nu recursul demagogic la referendumuri, ci deschiderea reală a procesului politic pentru societatea largă, prin măsuri precum facilitarea accesului de forţe noi în politică (respectiv eliminarea condiţiilor restrictive aberante de acum) sau transparentizarea procesului politic şi administrativ. Pe lîngă aceste condiţii formale, o reală democratizare ar fi necesitat crearea coeziunii sociale, respectiv reducerea inegalităţii, privilegiilor şi marginalităţii, reuniversalizarea serviciilor sociale de bază, cooptarea la decizie a diverselor forţe sociale. Acesta ar trebui să devină, în continuare, proiectul minimal rezonabil al societăţii, după eşecul complet previzibil al aventurii prezidenţiale. Desigur, pentru ca un astfel de proiect să aibă vreo şansă este nevoie de un alt cadru politic.

Dacă politica PSD şi a celorlalte partide mari actuale înseamnă suspendarea de facto a democraţiei, din motive pragmatice de interese directe, politica CDR/Băsescu înseamnă suspendarea de principiu a înseşi aspiraţiei către democraţie. Există şi o respingere a egalităţii în calitate de condiţie fundamentală a democraţiei, dar şi o neadeziune de fond la forma normală, instituţionalizată, pe care o ia democraţia. Pe urmele demagogiei anti-politică a intelectualilor mainstream grupaţi în jurul şcolii de la Păltiniş, atît Băsescu, cît şi intelectualii lui care se joacă de-a politica prin şi pe lîngă PDL urăsc de fapt politica şi sînt „anti-sistem” prin definiţie, scăpîndu-le complet logica tranzacţională a democraţiei.

Întreagă această mişcare e străbătută de un utopism foarte ciudat, unul, desigur, pe spatele alegătorilor. Să nu uităm cum Traian Băsescu şi-a început mandatul cu exact acelaşi gest aberant ca Victor Ciorbea: denunţarea corupţiei partenerilor de coaliţie. Toţi au aere şi pretenţii de călugări.Toţi sînt şi nu sînt politicieni. Nicuşor Dan nu era interesat de funcţia de consilier general, cea care i-ar fi putut asigura intrarea treptată în sistem, deşi este evident că un adevărat independent nu are nici un fel de şanse la primăria capitalei, în condiţiile actualelor mecanisme şi mize. Sau pe un cal alb, sau deloc. Monica Macovei detestă partidul în care e, pentru că nu e imaculat, aşa cum ar trebui să fie în imaginarul ei politic defect.

Moştenitorii fericiţi şi cei nefericiţi ai comunismului

Marele eşec al comunismului românesc este, pînă la urmă, distrugerea unui sistem politic şi social fără a pune în locul lui un alt sistem politic şi social viabil pe termen lung. Dincolo de primele etape ale instalării comunismului, elanul ideologic şi transformator al acestuia s-a consumat extraordinar de rapid, totul revenind, din lipsă de altceva, la modelul antebelic. Probabil că nu există etichetă mai jalnică a acestui proces decît cunoscutele cochetării ale regimului cu naţionalismul mistic al supravieţuitorilor „generaţiei de aur” interbelice.

Refacerea în timpul comunismului a unui model social burghez, eroziunea accentuată a egalitarismului şi recuperarea ideologiilor interbelice ca unică alternativă la comunismul deja eşuat constituie originea diviziunii sociale de care vorbeam la început, ca şi a confuziei pe care s-a putut construi absurda ideologie anticomunistă constitutivă proiectului dreptei luminate, şi pe care zilele ăstea o agită pe scenă, cu gesturi de DJ începători, diverse forţe ale binelui precum Monica Macovei, Mihail Neamţu, Cristian Preda, MRU sau TRU.

Sîntem, pe moment, prizonierii acestei diviziuni sociale care se defineşte, desigur, în termeni de interese mai ales, şi doar apoi de ideologie. O bună parte a categoriilor „luminate”, de dreapta, pro-occidentale etc. consideră încă egalitatea dintre oameni o idee comunistă, şi îşi justifică astfel pretenţia la un loc privilegiat în societate, din punct de vedere economic, social şi politic. În ciuda frustrării lor constante de a fi traşi înapoi de majoritatea neemancipată, ei sînt moştenitorii fericiţi ai comunismului românesc dinainte de 1989, cel care a eşuat în obsesia occidentalizării şi bunăstării pur individuale. Proiectele lor periodice de salvare a României din mizerie sînt doar alibiul dorinţei de izolare pe acea „insulă de normalitate” prosperă şi, cum altfel, cu circuit închis. În cazul în care moştenitorii nefericiţi ai comunismului aşteaptă din partea acestor categorii un proiect real de emancipare şi democratizare, fac o mare greşeală. Aceste categorii nu au nici capacitatea nici intenţia de a oferi aşa ceva.

În această perioadă de conflict politic accentuat dar probabil inutil, plutesc din nou peste tot trimiteri dispreţuitoare la instinctele primitive ale maselor dezlănţuite din primii ani ’90. Şi totuşi, ai fi zis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani ar fi trebuit, de exemplu, să pună în altă lumină atît de urîtul slogan „nu ne vindem ţara”. Oare nu era bine dacă nu vindeam chiar tot sectorul bancar şi aproape tot sectorul energetic? Sigur, cam toată lumea, de orice orientare sau profil, îşi dă seama de asta, dar reprimarea ideologică e încă atît de puternică încît împiedică recunoaşterea acestui lucru, oricît de simplu şi evident ar fi. La fel, atît de batjocoritul slogan „voi n-aţi mîncat salam cu soia”, în sensul lui de frustrare a celor cărora li se dau lecţii de afară şi li se reproşează mizeria pe care cei care dau acele lecţii au evitat-o. Oare nu ar fi fost bine dacă acum am fi avut o reală politică internă şi o reală decizie internă, în locul impunerilor condescendente şi arbitrare venite din Occident, fie de la dispora română, fie de la occidentalii înşişi? Măcar ca aspiraţie, această idee merita o posteritate mai bună…

Dar astfel de idei şi aspiraţii nu se ridică la înălţimea bunului gust al insulei de normalitate. Elitele nu par deloc dispuse să bage în seamă opiniile prostimii, şi nici nu pare că cineva îi va putea obliga să o facă în viitorul apropiat. Insula de normalitate continuă să lupte, cu papioane, funii de usturoi şi alte practici voodoo, împotriva ideii comuniste de egalitate, pentru a se putea delimita cît mai bine de majoritatea celor căzuţi sub linia de plutire a societăţii. Toţi nişte curajoşi marinari de uscat…

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.