Trecere în revistă. Impresii generale despre prezentul recent

11046900_879962665387265_1557899756_nUltima jumătate de an a fost edificatoare pentru înțelegerea ideilor dominante din România de azi. Încet-încet, ce s-a conturat în ultimii 7-8 ani, de la debutul crizei încoace, începe să ia ființă în carnea unei clase de mijloc ambivalentă, amăgită și luptătoare cu morile de vânt. Începând cu delirul general pre- și post-alegeri prezidențiale, trecând ușurel prin criza francului elvețian din iarnă și scoțând capul pentru o gură de aer vestic la The Romanians are coming¸ clasa de mijloc a avut multe de arătat; au existat destule momente-cheie unde o ideologie mixtă de fond a avut supapele sale de glorie. Cred în continuare că cel mai bun diagnostic societal nu se pune în urma lecturării de analize savante – fie ele de stânga sau de dreapta –, ci din hrănirea cu fluxul de dinafară. Ceea ce ne înconjoară e realitatea cea mai reală.

Dublul discurs

Am fost cu toții martori la repulsia generală din toamnă față de asistați social sau alte categorii defavorizate, capitalizată cel mai eficient de campaniile de genul Monicăi Macovei. Azi, simpatizanții dreptății sunt de multe ori aceiași care rezonează cu dramele particulare ca a bătrânicii care vinde pătrunjel sau a familiilor nenorocite de politicile defectuoase din cadrul CAS. Minusurile sunt tratate de ochiul lumii ca probleme particulare, rezolvate cel mai bine prin intervenție locală. Nu există o coeziune generală între frica middleclass de sărăcie/visele de emancipare și momente episodice de milă justițiară, însă există un spirit care explică acestea două și multe altele printr-un teren comun al progresului occidental. Soluția „de succes” a discursului comun este una schizoidă: îndreptarea către muncă temeinică, (orientată către noul salvator mesianic: investitorul privat, creatorul de locuri de muncă), concomitent cu călcarea în picioare a oricăror urme de de sărăcie originară. Să te împlinești înseamnă, în România anului 2015, să îți depășești semenii mai puțini dotați, să dai din coate printre angajatori nașpa și eventual să pleci afară, dar nu ca român asuprit, ci unul cool, internațional, cu cetățenie străină și cartelă de metrou.

Ca orice epifenomen social, dublul discurs nu poate fi arătat cu degetul pe hârtie, dar se resimte în cam toate structurile sociale și se reflectă implicit în condiția categoriilor vulnerabile. Cel mai la îndemână exemplu rămâne imaginea femeii în spațiul public. În general, când un politician/o vedetă de sex feminin face o gafă, reacția publicului este de înfundare. Un exemplu de dublă percepție poate fi găsit în glumele cu Codruţa Kövesi, aluzii prin care discursul comun ia, cumva, la mișto trăsături ale unui personaj catalogat „dur”. Derâderea colectivă, sintetizată cel mai bine de marionete alde Banciu, provine din faptul că personajului i se proiectează niște trăsături înțelese cultural drept masculine, ceea ce îi ciobește din „feminitate”. Pe de altă parte, sondajele arată că, în contextul arestărilor ultimelor luni, dintre toate instituțiile, românii au cea mai mare încredere în DNA, și implicit, în Kövesi. Un al caz recent poate fi chiar și cel din martie, când o tânără a fost aproape violată de un taximetrist, iar bloggerul Piticu și-a dat cu părerea într-un mod misogin și idiot despre întâmplare. Reacțiile majorității au fost covârșitor împotriva bloggerului, însă, la o privire mai atentă, poți vedea o prinsoare la mijloc: publicul a reacționat așa întocmai pentru că imaginea femeii pure, inocente, (eventual, asexuale) e cea care trebuie conservată în imaginarul colectiv, deci orice fel de atentate asupra acesteia sunt respinse în mod natural. În privința marșurilor feministe din București, vă garantez că publicul nu manifestă genul acesta de apreciere.

În afară de acestea, dublul discurs se manifestă la toate celelalte paliere ale minorităților: romi, homosexuali, asistați social, etc. Cred că o revizuire a reacțiilor nu mai e necesară, ci ajunge să lecturezi o secțiune de comentarii ca să-ți faci o impresie despre cum sunt văzute categoriile defavorizate social în ochiul public. Despre gay nu mai vorbesc, a vorbit colegul Viski destul. Ce rămâne după toate astea e un rest de speranță pentru (măcar) un middleclass mai deschis la dialog decât avem în prezent.

De la cornul și laptele post-tranziției la KFC-ul de criză

Nu putem vorbi în economia României despre o inflație a ultimului deceniu atâta timp cât populația nu a ținut pasul cu creșterea progresivă a prețurilor. Realitățile indică, în cel mai realist caz, o scădere a puterii de cumpărare. Comparațiile sunt edificatoare. Amintiți-vă cât costa un kilogram de pâine sau un litru de lapte în 2005 și cât costă ele acum. Din memorie, pot să vă zic eu că o pâine era pe la 2-2,5 lei (față de 3,5 lei sau mai mult azi), iar un litru de lapte nu trecea de 2,5 lei. O triplare a salariului minim, de la 310 lei în 2005, la 975 lei (și urmează 1050 lei) în 2015, deși necesară, nu a ajutat foarte mult poporul. Suntem, în continuare, cotați printre țările cu cele mai mici salarii minime din UE. Dezvoltarea capitalului global venit prin Vest în România a fost cauza principală pentru sugrumarea unei părți consistente a micilor producători, așa încât consumatorul român azi e pus în fața opțiunii de a cumpăra „bio” de la piețari locali versus a cumpăra, la prețuri mai mici, produse din industria globală. Despre o problemă similară se vorbește și în acest articol.

Nu știu dacă vă amintiți cum înainte de 2010 prețurile din piața agroalimentară erau comparabile sau mai mici față de cele din supermarket. Astăzi, dacă treci pe lângă o tarabă din centrul orașului, nu ai cum să nu observi că prețul la roșii bate către 8 lei/kg, în timp ce la Profi sau Auchan bate către 6 lei. Explicația va veni, ca de obicei, pe două fronturi: pe de o parte, vor fi cei care vor argumenta despre profitarea producătorilor mici de pe urma trendului eco-bio-hipteresc, urmată de umflarea intenționată a prețurilor – teză care în România e cel puțin îndoielnică. Pe de altă parte, avem ipoteza foarte simplă a aglutinării capitalului, care dictează că marile industrii en-gros vor fi întotdeauna capabile să reducă la minimum prețurile simultan cu menținerea unor salarii scăzute în țările de lumea a treia, în timp ce producătorii locali, neavând mijloace industriale mari, vor fi nevoiți să își vândă produsele la pragul real al rentabilității. Fenomenul marginal al fetișizării pieței „eco” (recte al fructelor și legumelor ne-GMO) e, dacă, mă întrebați pe mine, unul indirect și tangențial, și ține mai degrabă tot de un highclass care unge roțile producției în masă.

Vreau cu acest prilej să fac referire la un moment din 2004: introducerea de către Năstase a programului „Cornul și laptele” în școli. Pe vremea aceea eram în clasele primare și îmi aduc aminte reacțiile mixte cu care a fost întâmpinată de școlari inițiativa (situația cu subcontractarea la nivel local a altor firme decât cele vizate de Guvern, ori bizarele situații când ne pomeneam cu biscuiți și Dots în loc de corn și lapte, sunt o discuție separată). Colegii mei aveau, în mod bizar, o atitudine de mulțumire și dispreț simultan față de noutate. Erau momente când toți mâncau veseli cornul și laptele în pauza mare, dar pe când am ajuns în generală am observat cum, de multe ori, o clasă întreagă lăsa neatinse alimentele. Apăruse o stigmă împotriva cornului și laptelui, un fel de mândrie de a nu lua pomana primită „de sus”, venită ca efect al disprețului învățat din familie vizavi de populismul PSD sau de clasa politică în general. Atitudinea anti-pomană se regăsește cel mai bine conservată în acest cântecel sarcastic, un fel de răbufnire a creației românești colective. Oricum, cea mai interesantă parte pentru mine a fost faza tranzițională, când o parte din colegii mei au început să mănânce cornul și laptele în mod ironic, ca apoi obiceiul să fie readoptat de colectiv drept ceva obișnuit și complementar ideologiei consumului: dacă vrei, poți să mănânci ajutorul ăla de la Guvern, dacă nu, poți să mănânci doar sandwich-ul de acasă. Ideea e să faci ce vrei.

Voluntariatul, pionieratul decadei 2010

Există o fantastică tendință la generația 20-30: voluntariatul și internship-ul. Nenumărate ONG-uri, facultăți sau licee fac uz intens de programe de partnership, learning, training and so on în organizații de genul AIESEC. Când ești tânăr sau student, ești bombardat dintr-o mie de direcții să te înscrii și să iei parte la distracția inconmensurabilă de a face parte dintr-un colectiv tânăr, deschis și flexibil care să schimbe lumea. Cuvintele-cheie sunt: dezvoltare, proactivitate, experiență. Un mare și gros bulșit.

Anul trecut, în vară, am fost voluntar (de nevoie) la trei festivaluri diferite și peste tot am văzut același lucru: o masă formată din studenți sau adolescenți de 15-18 ani purtând tricouri-serie, lucrând 6-8-12 ore pe zi, rupând bilete, mutând mese, făcând PR sau împărțind zâmbete în dreapta și în stânga clienților naționali sau internaționali. Ca parte a muncii editorialistice am luat și interviuri, iar în felul ăsta m-am confruntat cu părerile a zeci de tineri despre voluntariat. Ce am descoperit a fost concomitent amuzant și întristător: simțământul predominant era unul de euforie și motivație, căci fiecare mic pion avea senzația de contribuire la un ceva mai mare. Mândria personală deriva din faptul că prin forțe proprii, toți pot clădi un festival/eveniment de calitate și succes, încununat summa cum laude de o diplomă atestatoare. În acea diplomă se regăsește esența spiritului ierarhizant al voluntariatului: nevoia de a-ți consolida cariera din fașe timpurii, de a face primii pași în piramida viitoarelor slujbe. Un moment de notat a fost când am vorbit cu o voluntară la Comedy Cluj. Am întrebat-o dacă, sincer vorbind, nu o deranjează faptul că stă pe gratis 12 ore să verifice biletele oamenilor la cinema, fără vreun beneficiu real. Răspunsul ei a fost halucinant: da, e adevărat că orele sunt lungi și obositoare, dar știi care e cea mai tare parte? Că la sfârșitul zilei mergem la party-ul de festival, unde primim beri gratis (două beri îndoite cu apă) și ne distrăm cât să scuturăm toată oboseala din ziua trecută. Atunci am înțeles, live, cum funcționează ideologia.

Voluntariatul la privați pentru binevoitori e una, dar ce să mai zici de zona gri a internship-ului și a practicii de facultate. O prietenă de la arhitectură mi-a povestit despre cum fac studenții din ultimul an practică la diverse firme. Practic, tot sistemul e structurat în jurul unui parteneriat între universitate și companii care nu-și încap în piele de bucurie să primească studenți harnici care lucrează gratis șase săptămâni la ei; competența în domeniu există, altfel companiile i-ar respinge. Din această simbioză public-privat ambele tabere câștigă, în sensul în care patronii își freacă palmele și semnează condica de practică a studentului, iar studentul are șansa fenomenală de a își trece putea da licența. În ceea ce privește internship-urile de una, trei, șase sau oricâte luni la companiile din toate domeniile, avem de-a face cu o plajă ambiguă, în care interesele angajatorilor de a testa viitori (potențiali) angajați competenți sunt de înțeles, pe de o parte; însă e arhicunoscută și tehnica de rulaj la infinit pe bandă a foștilor studenți, urmate de răsunătorul „te sunăm noi”, astfel ca doar cei eficienți să fie triați și să rămână. Un lucru e cert: în ceea ce privește noile practici de voluntariat și internship din România, avem de-a face cu un nou tip de pionierat neoliberal. Astăzi, entuziasmul trecutului pentru construirea comunismului s-a mutat în mediul privat. „Am cravata mea, sunt pionier” a fost înlocuit de „Am cartela mea, sunt intern”.

Universitatea, librăria și corporația

E cunoscut faptul că în ziua de azi există o foarte mare discrepanță între pregătirea oferită de universități și piața muncii. Marea criză și minicrizele locale, în concordanță cu politicile liberale din ultima decadă, și-au pus amprenta pe peisajul socioeconomic și am ajuns să avem o grămadă de studenți absolvenți care sunt derutați după terminarea unei licențe. Cifrele indică spre un teribil procent de 80% din absolvenți care (atunci când reușesc să își găsească de muncă) profesează total altceva față de ce au învățat în facultate. Presa mainstream vorbește mai degrabă de naivitatea / indolența studenților de a se adapta cerințelor pieței, față de a căuta fisurile din sistem care permit un asemenea dezechilibru economic (dezechilibru care, culmea, contrazice până și legile pieței de cerere-ofertă). Articolul preluat de o parte covârșitoare a presei de acum un an, „Topul facultăților inutile”, propăvăduit inclusiv de demenți cu recunoaștere gen Mihai Giurgea, a ajuns viral și a reprezentat încă una din multele oglinzi auto-învinovățitoare post-douămii pe care societatea și le pune în față, dezgustată de propriile incapacități.

O criză de magnitudine are loc azi, în fața ochilor noștri, în domeniile umaniste. Absolvenți de filologie, jurnalism, filozofie, sociologie și alte domenii conexe se trezesc cu ochii în soare după trei ani și se văd nevoiți să aleagă una din două mari opțiuni: ori să continue travaliul pe bani puțini într-un sistem de învățământ aflat în moarte clinică, ori să se angajeze la privat, în librării sau alte zone marginale. Cred că am cel puțin cinci prieteni aflați în situația de a termina o licență ori un master într-un domeniu „elevat”, care lucrează acum pentru nouă milioane într-una dintre librăriile de acoperire națională. În general, „umaniștii” sunt priviți ca niște visători neadaptați și fără șanse, care și-o cam merită pentru că au ales o facultate „fără viitor”, și care se pot răscumpăra doar prin reorientare. Iar aici pot să dau și un exemplu personal: eu însumi am făcut un an de filozofie, dar, terorizat fiind de perspectivele financiare, m-am reînscris într-o altă facultate cu mai multă aplicabilitate. Discursul comun despre umaniști, (dacă a fost vreodată înțelegător) a ajuns azi unul de marginalizare și eliminare printr-un soi de darwinism educațional de la sine înțeles. Mini-piețele asociate, cum ar fi traducerea, sunt și ele în comă, iar ca dovadă avem inclusiv înființarea unei asociații-sindicat, ARTLIT, care luptă pentru puținele drepturi/beneficii de care se mai bucură săracii de traducători. Dacă mai vrei să termini azi literele și să nu mori de foame, soluția e simplă: te angajezi într-o multinațională la departamentul de italiană, franceză sau orice altă limbă pe care o cere capitalul global al call-centerului. Superb. Dacă e să o iei metodic, opțiunile de a lucra ca rookie într-un astfel de mediu, la librărie sau la o crâșmă, au toate ceva în comun: salariul minim pe economie. Piața IT, advertisingul și altele zbârnâie de eficiență și profit; despre ce se întâmplă cu o porțiune uriașă din tinerii de la multe alte facultăți nu prea vorbește nimeni.

Zilele trecute am fost surprins să aflu niște insight-uri despre cum funcționează facultatea mea. Fiind în anul întâi, am trei rute de subspecializare la dispoziție, dintre care una, cea mai „teoretică”, la care am aplicat și eu, riscă să fie desființată și comasată cu celelalte. Motivul pentru această măsură e unul simplu, și anume faptul că profesorii universitari sunt plătiți în funcție de numărul de studenți care se înscriu la specializarea lor; facultatea își calculează bugetul, iar dacă sunt prea puțini la o specializare, e o posibilitate să se renunțe la aceea. La majoritatea facultăților există un număr de locuri la buget și la taxă, iar ponderea dintre aceste două depinde de administrația universității. Logica de piață implementată în mediul universitar poate fi înțelească ca metodă de creștere a eficienței, dar trage după ea niște consecințe groaznice: facultăți întregi care care și-au mărit considerabil numărul de locuri la taxă pentru a acoperi lipsurile de la buget (sau, de multe ori, pentru simplul fapt de aduce mai mulți bani). Așa se ajunge la facultăți unde trei sferturi din studenți n-au nicio treabă cu profilul, dar sunt copii de bani gata care și-au permis să intre. Iată cum universitatea ajunge să funcționeaze ca un SRL, iar studenții săi se transformă în clienți. Îmi imaginez că pe lângă ridicolul în sine al situației, politicile astea determină alte efecte, precum profesori universitari ajungând să concureze între ei pentru un număr cât mai mare de studenți. Maria Cernat are un articol din spatele cortinei despre downside-urile unei astfel de piețe libere a universității.

 

Una peste alta, prezentul nu se înfățișează prea prietenos pentru România clasei de mijloc. Să se schimbe acestea în următorii ani, puțin probabil. Rămâne în picioare o zicală atemporală. Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

 

2 răspunsuri la Trecere în revistă. Impresii generale despre prezentul recent

  1. Ghita Bizonu' spune:

    Condoleantele mele!!!
    Ca nici cu teatru si televizune nu ai prea mari sperante .. Nu de alta dar am o .. sa zicem, nepoata frumusica foc, inalta, supla, dulce samd carea facu teatru. Apoi a fost sezoniera prin Corfu (barmaid ) vreo 7-8 ani. Acum termina ceva cu Turism pe la ASE…
    Scuze daca ea nu a avut “miscare” … (si seamna a Julia Robers si/sau Sandra Bullock) tu … scuze ..
    Insa adevarul este ca Giurgea – si nu il suport!- are de data asta drepate. Prea multi ziaristi cand nu mai ai presa (el nu stiu ce a fost dar a devenit ????? “ziarist” in anii 90) Prea multi sociologi Filozpfi asisderea. Tin-te bine “si prea multi juristi!!!!

    Adevarul este ca daca prea multi fac studii superioare .. multi dintre ei le vor face din “placere” Sa poa sa zica intr-o discutie “ma si io intelctual!”(Si EBA cea plina de suucesuri! Mi se pare ca si Marean care este Almanhe.. )

    CAT despre a castiga bani in viitor … daca nu esti chiar stangaci rau de tot incearca sa te califici instalator .. ca daca nu curge PICA!!! Buna meserie si nu glumesc Si daca te plictisesti de Romania.. orice tara dezvoltata are multe .. instalatii Care au nevoie de intretinere si instalatorii sunt excelent platiti!! (o gluma americana din anii 60 .. instaloirul zice chirugului “da asa pateam si eu cand practicam chirugia!”) {eu sunt neindemnatic deci .. ]

  2. tristian.tzara spune:

    Joburile tinerei generatii : librarie, call-center, game-testing sau dealing

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.