Tele-politica. Bad, for the greater good. Episodul 1

rogoBunaDemarez un serial despre cum e reflectată politica – cu tot ce înseamnă ea, de la figura clasică a politicianului, la figuri de consum ale revoltei, ale sarcasmului popular la adresa autorităţii etc. – în diverse forme mediatice, ultrapopulare. Începem cu preaiubitul serial american House of Cards, remake al unei serii englezeşti de la începutul anilor ’90. Au fost pînă acum trei serii (a treia abia a apărut), iubite, citate, ba chiar imitate de politicieni.

Frank Underwood, protagonistul din House of Cards e un tip care a pornit de jos, şi-a luat o soţie din familie bună cu care a intrat într-o cursă de cucerire a puterii supreme. Frank vorbeşte direct cu camera, explică modalităţi de formare a sprijinului parlamentar, el fiind omul însărcinat cu gestionarea voturilor democraţilor. Are amantă o ziaristă pe care o omoară cînd nu mai poate s-o manipuleze. Contribuie şi la alte eliminări ale unor personaje incomode. Calcă pe cadavre pînă la funcţia supremă, alături de eleganta sa soţie, Claire. De ce au ajuns atît de populare personaje totuşi destul de stridente? De ce un remake frust satisface pe deplin pofta de catharsis politic prin ficţiune? Deși au mai fost şi alte încercări, de ce tocmai acest serial i-a virusat pe politicieni şi pe spectatori? Voi încerca nişte răspunsuri.

Frank Underwood, politicianul veros din South Carolina ajuns preşedintele SUA, se trage din Francis Urquhart, un personaj britanic din 1990. BBC a difuzat seria House of Cards la sfîrşitul epocii Thatcher. Aşa şi începea primul episod, cu Francis Urquhart (interpretat de Ian Richardson) privind un portret înrămat al doamnei Thatcher. În varianta britanică, Francis era conservator. Şi în romanul lui Michael Dobbs după care s-a făcut filmul, tot despre conservatori englezi era vorba. În varianta americană, Francis (interpretat de Kevin Spacey) face parte din Partidul Democrat.

houseofcardsuk

Scriitorul Michael Dobbs însuşi a lucrat pentru Thatcher, romanul său e mai mult un strigăt către necunoscut după căderea liderului conservator. Ceea ce mă duce cu gîndul la o primă concluzie post- House of Cards: e acolo reflexul liberal sau/şi conservator de a urla disperat că sînt toţi o mizerie atunci cînd pierd puterea sau cînd îşi pierd încrederea în vreun lider. Elita şi aspiranţii la elita conducătoare îşi critică periodic propriul machiavelism. Numai că, aşa cum zicea Obama în glumă, Underwood face totuşi lucrurile să se mişte; pe cînd în Casa Albă e plictiseală, e mult mai greu să urneşti oamenii spre o decizie. Glumă, dar cu substrat: visul liberal secret este să o iei cîteodată de-a dreptul prin jungla democraţiei şi să nu mai ţii cont de atîtea negocieri, obstacole. Underwood ar fi bun la casa omului liberal, numai să nu iasă prea în faţă.

Comparaţia cu varianta englezească ar putea fi semnificativă mai ales stilistic şi bugetar. Admiraţia tuturor faţă de producţia americană Netflix s-a concentrat pe bugete şi pe calitatea estetică a imaginii rezultată implicit din cheltuieli enorme. Soluţiile precum vorbitul cu camera în cazul eroului principal au rămas în ambele variante. E adevărat că 2015 nu e 1990. Atunci politicianul mergea cu o maşină condusă de soţie. Aici avem ceva mai mult realism douămiist, e plin de pază, şoferime şi protecţie. Şi SMS-uri, filmări, şantaj mai complicat etc. În plus, apare mult mai puternic personajul soţiei lui Underwood, Claire. În varianta americană, Claire (interpretată de Robin Wright) devine un soi de dublu de nedezlipit pentru Frank. O dragoste amestecată cu dorinţa de putere, care devine imediat suspectă în ochii telespectatorului vigilent. Cei doi nu au copii şi ea e ambiţioasă și elegantă. Ar fi de-a dreptul incredibil să se şi iubească. Şi, în ciuda dificultăţilor, se iubesc. Ceva absolut nefiresc în cazul unor personaje negative. Scenaristul pare să lupte disperat cu această creaţie monstruoasă: cuplul perfect, dragoste de poster între doi malefici. Atîta dragoste trebuia înmuiată cu nişte interes: Claire ajunge la aspiraţii nemăsurate, chiar şefă la ONU (în seria a treia) şi negociatoare cu un Putin caricatural, care apare în cîteva episoade. Era mult mai credibilă în rolul de ONG-lobbystă, boală grea de care se suferă intens acum în zona civică.

Versiunea englezească ironiza spindoctorii și aerul lor de ştie-tot. Mai rămînea parcă un nevăzut pe undeva. La americani totul pare reglabil prin campanie, anticipare, manipulare. E ca în broşurile pe care le mai citesc şi politicienii români care-şi cumpără consultanţă scumpă de la Washington. Credinţa totală că poporul e doar o adunătură de proşti, trebuie doar să-I măsori bine, să-I momeşti bine cu nişte emisiuni idioate şi, gata, votează ca tine. Şi atunci poţi lucra poporul cum lucrezi ogorul: ştiinţific.

În versiunea englezească se ducea o bătălie pentru o „faţă acceptabilă a capitalismului”, ăsta trebuia să fie urmaşul lui Thatcher şi eşecul Francis este coruperea unui model ideal. În versiunea americană, singurele feţe acceptabile sînt cele ale status quo-ului. Oricine intervine cu vreo ambiţie nouă este omul diavolului.

Din argumentele celor care iubesc House of Cards, înţeleg că realismul şi acurateţea relatării din zona politică ar fi pe primele locuri. Eu găsesc că şi acest serial face ce fac multe filme politice – declamă cu entuziasm de Rică Venturiano că suprema realitate a politicii e mizeria. Şi, dacă săpăm mai mult, şi a naturii umane. Şi dacă săpăm şi mai mult dăm probabil de bogomilism, descoperim dracului că dumnezeu e un sadic care ne-a creat ca să ne facă de rîs. Nu am vreo problemă cu interpretarea asta comodă, am o problemă cu emfaza cu care e strigată, ca şi cum ar fi rodul unor studii de sute de ani. House of Cards aduce involuntar, în plan second, şi probleme politice reale. Asta dincolo de machiavelsmul de autobază care le dă satisfacţie proştilor cu studii superioare.

Victor Ponta este autorul unui episod neverosimil. Neconfirmat de autor ca fiind direct inspirat din House of Cards, însă flagrant asemănător. În mod inexplicabil, după o campanie în care a dat atacuri tabloidale grele la adresa lui Iohannis, într-o confruntare televizată în direct, Ponta îşi atacă adversarul cu exact aceeaşi tactică precum Underwood: „Soția mea e aici. Puteți să îi cereți scuze?”. Underwood îi cerea unui sindicalist nişte scuze halucinante pentru soţie, Ponta a dublat miza şi a cerut scuze după ce a atacat primul.

Una e realismul artistic, alta e cînd un om se apucă să aducă în realitate pagini dintr-o operă de ficţiune. House of Cards e apreciat greşit ca operă realistă sau măcar în căutarea autenticului, fiind de fapt o satiră groasă şi comod-simplificatoare. Însă spectatorii precum Ponta leagă opera de ficţiune cu ancore reale neconvenţionale. E un para-realism periculos, acela în care filmele sînt aduse în real. Şi e un efect pervers al producţiilor de tip House of Cards, căci „verosimilitatea” lor chiar coboară standardele vieţii politice. Iar politicienii rămîn în „spectacular”, în sfera performării, nu vor să ne afecteze nici un pic cu vreun plan populist. Ponta nu l-a copiat pe Underwood cu măsuri împotriva şomajului, l-a copiat doar cînd acesta se afla într-un studio de televiziune şi juca în spaţiul sigur al interpretării politice electorale, perioada aceea cînd penibilul se iartă automat.

Frank Underwood vorbeşte tot timpul cu telespectatorii. Ba se uită în oglindă ţintind obiectivul camerei, ba ne spune cîte o maximă privind direct către operator. Ce ne indică acest stil de captare? Nu doar complicitate cu mintea spectatorului/electorului. Ne arată că Underwood e un purtător frust şi populist de cuvînt al unui anumit tip spectator, cel care îl urăşte complice. Acel spectator care duce orice discuţie incomodă despre slujbe, sărăcie, război în rama comodă a luptei cu poporul primitiv: e o ramă care trimite mai curînd la dilema teapartystă şi implicit la incriminarea oricărei modalităţi simple de a aborda politicul. Democraţii ţipă la teapartyştii care există şi sînt susţinuţi de foxişti, iar foxiştii republicani urlă descreierat la comunişti imaginari.

Underwood e pentru conservatori avatarul periculos şi populist care le poate distruge echilibrul. Pentru progresişti democraţi Underwood este tot ce poate fi mai retrograd în înfăţişarea politicii, e exact acel actor care-ţi poate interpreta de la o zi la alta partituri noi din unghere ideologice dintre cele mai diferite. În funcţie de cum o cere interesul personal sau naţional – paradoxul cu o funcţie mare e că cele două interese se suprapun la un moment dat.

David Fincher, producătorul şi regizorul primelor episoade din House of Cards, n-a fost primul „greu” care a intuit că în anii aceştia este un moment bun pentru un antierou de tip Underwood. Cu vreo doi ani înainte, un alt regizor foarte mare, Gus van Sant, se băga (producător şi regizor pentru cîteva episoade) într-un proiect similar al lui Farhad Safinia. Boss e un serial despre un primar dictator peste Chicago. Un Underwood aproape unul la unu. Cu o soţie foarte asemănătoare cu Claire. Cu bugete incredibile şi în acest proiect. Şi cu un machivelism chiar mai tenebros, mai subtil decît în House of Cards. De ce n-a avut serialul acesta succes şi s-a întrerupt după prima serie? Misterioase sînt căile divertismentului. Poate că n-a avut un Netflix să-l susţină, ci „doar” un canal clasic prin cablu, Starz. Sau poate n-a ajuns la înţelegeri de 4-6 milioane de euro pe episode, care să asigure un atac arogant al pieţei, cu punere spre achiziţionare a unei serii întregi dintr-o dată. (Nu e de neglijat această mişcare Netflix, care aminteşte că noul consumator de seriale nu vrea să lîncezească din episod în episod, ci vrea din prima un film de 8-12 ore pe care să şi-l porţioneze cum îi vine.)

Din ce frici e construit Underwood? N-are copii, n-are cine ştie ce bani, nu e avid după averi, suferă de foame de putere pură şi dură. Sigur, aleargă după lobbyşti şi industriaşi care să bage bani în campanie, dar aceştia sînt de obicei predictibili. Iar ce face Frank face tot Congresul. Deci nu în felul în care vinde voturile pe promisiuni de business stă maleficul, ci, într-o manieră întortocheată, în felul în care urmăreşte puterea de dragul puterii. Aici e viciul suprem.

Un ridicol sublim e atins în seria a treia cînd Frank Underwood luptă pentru impunerea programului său America Works. La un moment dat ajunge la biserică şi discută cu un preot despre putere, politică în stilul Vechiului Testament. Preotul îi explica treaba cu dragostea creştinească, apoi Frank singur cu statuia lui Iisus şi îi spune direct să-l mai slăbească cu dragostea. După care scuipă statuia. Şi nu se termină aici. Statuia crapă şi cade aproape să-l strivească. Se pare că, pînă la urmă, Dumnezeul din acest film e din Vechiul Testament.

jesus

Să ne întoarcem la America Works, programul lui Underwood pentru cucerirea preşedinţiei. Ce face el este o altă spaimă a centriştilor democraţi şi conservatori. Nu doar că consideră democraţia supraevaluată (în timp ce îi stoarce ambiguităţile de putere), dar vrea să facă o şmecherie pentru a cîştiga noi locuri de muncă: declară o calamitate procentul de şomeri dintr-un anumit stat. În felul ăsta ia din banii alocaţi pentru lupta cu uraganele şi îi mută spre ajutarea angajatorilor (doar n-o fi chiar Che Guevara, da, ăsta e apogeul: ajutor pentru angajatori) care aduc noi muncitori în companiile lor sprijiniţi de stat. Partidele luptă împotriva lui, şi democraţii, şi republicanii. Lipsa de joburi face victime, e o calamitate, acest lucru e vîndut de realizatorii serialului ca arma letală a lui Underwood. De ce? Pentru că e căutat dispreţul faţă de jobul ca asistenţă socială. Nu doar că oamenii sînt puşi la muncă pentru supravieţuire la limită, dar trebuie să primească şi dispreţul cuvenit. Dacă venea uraganul şi îi omora pe toţi? – Acesta e semnul de întrebare ridicat de politicienii democraţi şi republicani lucizi şi anti-Underwood.

Situaţia din film aminteşte de scandalul vechi american dintre munca sindicalizată şi munca „eliberată”. „Right to work” e o măsură valabilă în 25 de state (Wisconsin, cel mai recent, a semnat anul acesta), măsură care îngrădeşte pînă la interzicere sindicalizarea în mediul privat. „Right to work” e dreptul la spart grevă (mai multe detalii aici). Accentul se mută pe ocuparea forţei de muncă, deci micşorarea salariilor vine automat. Situaţia se complică şi mai mult cînd se constată că investitorii care se mută în statele cu unde există „Right to work” provin din statele care mai păstrează drepturi pentru angajaţi. Lupta dintre cele două tabere seamănă destul de mult cu dezbaterile şi luptele provocate de America Works a lui Underwood. Contează ocuparea, existența salariilor, asta e tot ce contează. Contracandidata lui Underwood din serial cerea mărirea salariului minim ca formă de contracarare a acestui populism. (Ponta ne arată că cele două nu se opun. De fapt poţi să încurajezi prin legislaţie scăderea salariilor în mediul privat şi apoi să recuperezi cu ţîrîita ce se mai poate prin mărirea salariului minim.) Sigur, principalul argument al lui Underwood e acela că el FACE, e constructiv, nu doar vorbeşte. America Works este soluţia de pe mormîntul New Deal, asta e proclamaţia lui Underwood.

Facem ce facem şi de fapt, în orice ficţiune, o măsură ceva mai progresistă e ştampilată ca nerealistă. Pînă şi mărirea salariului minim e privită ca o relicvă. Şi nu ştiu de ce, în acele momente de dezbatere, Underwood e ăla simpatic… De fapt ştiu de ce, aşa e în scenariu.

Underwood nu e împotriva dragostei cristice, nici împotriva sentimentelor în general. House of Cards n-ar fi o clasică întrupare antipolitică zămislită de imaginaţia liberală obosită de atîta compromis. Asta din urmă o spune o analiză din The Atlantic: „This anti-politics matches a delusion that many political novices share with entitled elites – the indulgent notion that one’s personal values transcend «ideology», and instead, reflect a universal «common sense».”

House of Cards ar fi altceva, scrie autorul articolului, Ari Melber. Serialul lui Fincher arată ferm perversiunea Washingtonului, „sursa răului”. Politicienii culeg ideile în funcţie de interese, scrie Ari Melber şi îl citează cu entuziasm pe Anthony Downs, politologul care observa că mai uşor afirmi idei pentru susţinere, decît să cauţi susţinere pentru idei. Şi asta tot antipolitică e. Dar e una care interiorizează în interiorul politicii scîrba cetăţeanului exclus. Underwood e ce-ar face un scîrbit-de-politică dacă totuşi ar face politică: i-ar beli pe toţi cu zîmbetul pe buze, sau aşa crede el. E foarte probabil ca, pe lîngă politicieni care descoperă că ne pot flutura idei şi păcăli cît de cît, să avem politicieni care vorbesc exact ca poporul care ţipă „aceeaşi mizerie”. Cînd poţi împrumuta idei, poţi împrumuta şi grimase. Însă nu sînt de acord cu concluzia din The Atlantic, House of Cards e departe de a rostogoli antipolitica în vreo direcţie mai subversivă decît Hollywoodul. Dacă voia subversiune, Fincher, autorul Se7en și Fight Club, o putea oferi cu adevărat.

Ce avem în schimb e o repetiţie înnebunitoare a unei mantre care pare că închide un cerc început în 1990. Ceea ce părea victimizarea dreptei şi hegemonia ei sub pălăria „sfîrşitului istoriei” era atunci imortalizat de un serial britanic. House of Cards, varianta americană, pune un punct redundant şi scrîşnit după 25 de ani de supremaţie. Oricît de liberă ar fi piaţa ideilor şi de apolitizată, de fapt e vorba de un singur lucru, o masă populară considerată periculoasă atunci cînd revendică.

House of Cards este o fantezie despre eliminarea piedicilor parlamentare, despre negocieri unse cu corupţie. Se tot vorbeşte despre discursul împotriva democraţiilor liberale purtat de oi negre precum Victor Orban. Underwood e într-un fel şi asta, dar e şi omul negru prezentat încă din anii ’90 ca un soi de posibil urmaş monstruos al unei Thatcher nici măcar aşa de rea.

Însă principalele fantezii antidemocratice le vad la liberalii înşişi, este singura mea explicatie pentru fascinaţia House of Cards. Multe seriale au cîştigat teren cu sex dezlănţuit – visul unora de erotism cu ceva interludii smart s-a îndeplinit. În House of Cards sexul a fost înlocuit de lupta pentru putere. Luptă ritmică, profund ritualizată, plicticoasă la un moment dat. Perversiunea politică supremă, singura care mai poate excita un public care crede despre sine că e machiavellic la rîndul său, este imaginarea unui caracter negativ care să mai dea de pămînt cu sistemul. Cînd sistemul e răvăşit de un corupt, falimentul parcă e mai uşor de înghiţit.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.