Solidaritate, caritate și spălare de păcate. De ce nici 2.5 EUR nici 600 de lei nu schimbă azi nimic în România?

Piața facerilor de bine s-a extins în ultimii ani prin activismul de profesie și felurite organizații non-profit.  Există vedete, ideologii, dezbateri, teorii ale conspirației, alianțe și ramificări. Câteva momente dramatice din istoria curentă au reușit să “ne aducă aproape” și să ne demonstreze un potențial de întrajutorare și organizare prin mijloace formale și informale, oarecum neașteptat. Colectiv  a fost un asemenea moment, dar campaniile de strângere de fonduri pentru copii (și nu numai) cu diferite boli și dizabilități au devenit în ultimii ani o constantă  în feed-urile din social media. Deși inițiativele pornesc, cel mai probabil, de la intenția sinceră de a schimba în bine viața celor aflați în momente dificile, în societatea noastră, încă necoaptă din punct de vedere democratic, solidaritatea, înțeleasă că o formă de caritate, compromite crearea unei societăți civile în adevăratul sens al cuvântului. În același timp donația îți oferă liniștea morală că ți-ai făcut datoria de cetățean cu o donație de 2.5 EUR sau, cum ar spune Ștefan Mandachi parodiat de Silviu Gherman, cu 600 de lei.

Stai acasă și donează: Dai cu o mână și iei cu două

Luminița- Anda Mandache

În ultimele săptămâni, campaniile de strângere de fonduri pentru spitale sunt cel mai reușit proiect de caritate. Ștefan Mandachi, apostolul inițiativei antreprenoriale, a făcut un parteneriat cu Crucea Roșie ca să ajute spitalul din Suceava cu echipamente medicale. Ideea implicită e că un spital de stat a ajuns într-un asemenea hal nu pentru că interese private sau chiar personale au tulburat managementul, ci pentru că modelul fundamental care presupune gestionarea sănătății publice prin instituții de stat e defectuos. Salvarea vine deci de la inițiativa individuală, care coagulează alte bune intenții private și reușește să producă schimbare. Împreună putem! Cu condiția că acel împreună să nu se transforme în acțiune politică. Felul în care cei că el par să înțeleagă politicul e limitat și puternic ideologizat: partide politice corupte și guverne care ne jupoaie de bani. Dar să crezi că o mâna invizibilă face magie cu economia pe la spate, în timp  ce cealaltă ne arată, pe față, ce frumos arată spitalele făcute din banii donați la casă la supermarket sau pe Facebook are implicații politice foarte reale. Fiindcă tot Mandachi ne povestește cum democrația este egală cu capitalismul, donațiile și publicitatea. La cealalt pol, spune el, se află Ceaușescu, criticii de pe margini care nu fac nimic să salveze România și anticapitalismul. Mesajul lui este simplu: recunoaște că ai donat, nu te ascunde în vizuină. Donează 10 Euro. Reclamă e sănătoasă iar numele tău va rămâne scris pe autostradă în funcție de câți centimetri îți iei. Deci soluția problemelor structurale ale României stă într-o donație, statul acasă ne salvează în timp ce * Statul e scos din ecuație, iar donatorul devine un fel de antreprenor de bine. Nu e doar avut, e și bun și deștept și prin urmare anticomunist. Și ascultă Subcarpați.

Anca Șerbănuță

Schimbarea socială e doar la un click distanță. Stai acasă și donează, la campanii pentru spitale, șosele, boli și ghinioane. Donația ta te face erou, zice chiareu.ro . Niciodată n-a fost mai ușor să devii erou și să schimbi lumea din fața ecranului, cu cardul în mână. Plătești, îți faci datoria și cu asta îți cumperi liniștea morală care te lasă să dormi bine noaptea sau să îți cumperi un nou sacou fast fashion făcut de cetățenii lumii a treia în cele mai inumane condiții. Unde mai pui că poți să câștigi și un apartament de lux. Pe Chiareu.ro e șansa ta: “ Pentru că gestul tău mută munții, meriți să te muți într-o casă nouă. Binele pe care îl faci aduce speranță în viețile noastre, dar îți dă și șansa să câștigi un apartament cu 2 camere în noul imobil rezidențial AppTown North, în valoare de 100.000 euro.”  Dacă n-ai avut noroc cu apartamentul, poate își încerci bafta pentru un inel cu diamante sau un iPhone 11. E greu de spus care e diferența dintre campanie de caritate și loterie pe Chiareu.ro dar clar e că chiar tu poți să fii în centrul schimbării sociale dar și de domiciliu, de la Dristor la Băneasa.  Asta pentru că din banii donați o parte se duc la Institutul Cantacuzino, alții la echipa organizatorică pentru că și ei sunt oameni, și restul la eroii că ține. De remarcat poftă de bine față de alții dar mai ales față de sine a Cristinei Ich, care, plătită fiind din banii donați, a justificat că “marketingul se plătește.”

Campania Chiareu.ro e caricatura unui model de succes în lume. Organizații internaționale precum Ashoka folosesc bani de la JP. Morgan, big tech și Disney (printre alții), că să investească în proiecte de antreprenoriat social și de sprijinire a tinerilor, pentru că “everyone is a changemaker.” Sau cu alte cuvinte, oameni ca mine și că tine pot rezolva probleme rezultate din criză economică, în care actori precum JP Morgan (ce coincidență) au avut un rol major.

Solidaritate sau caritate?

Într-o societate matură, solidaritatea ar trebui să fie sinonimă cu fraternitatea. Asta ar însemna, în teorie, prezența în spațiul public a unor active asociații profesionale, agregări la nivel de stradă de cartier, de păsuri comune. Vocea pensionarilor, a asociațiilor de pacienți sau aparținători, a veteranilor, a femeilor dintr-o parohie sau altă etc. ar trebui să se audă mai tare și mai clar în dezbaterile publice ale propunerilor de legi și politici publice și ar cere mai puțini bani și mai mult schimbări de sistem, la nivelul structurilor politice. Astfel de intervenții ar aduce schimbări pe termen lung și ar constitui o cultură civică bazată pe identitățile și nevoile diferitelor grupuri sociale.  Pentru că asta să se întâmple însă, părinții, mamele, veteranii, femeile, micii producători etc. trebuie să se vadă pe sine că grupuri cu nevoi care îi apropie și îi unesc și să creadă într-un stat pe care luptă să îl schimbe.  Cel mai aproape de modelul asta de solidaritate sunt acțiunile individuale și colective ale lui Valeriu Nicolae în Ferentari. Activitatea lui nu e atât caritabilă, cât emancipatoare; filantropia lui vine însoțită de un angajament personal și susținut față de o anumită comunitate din care face parte. Valeriu Nicolae mobilizează capitalul social și economic acumulat pentru a propune o schimbare structurală a felului în care românii se raportează la comunitatea romă și pentru a dezvoltă în rândul romilor un simț al responsabilității sociale. Astfel de acțiuni de solidaritate fac mai mult decât să ajute o comunitate, sunt în realitate creatoare de comunitate.

Dar într-o societate  imatură din punct de vedere democratic, gestul solidar e mereu de sus în jos, de la cel care are la cel care nu are. Boieroaica din trăsură care da leneșului posmagii uscați nu a murit. Inutil de spus că un astfel de model de solidaritate vine la pachet cu un dispreț ascuns față de săraci sau ‘asistați’ care se poate transformă în sentimente tulburi faţă de cei din păturile de jos, ca ale personajului lui Nicole Kidman față de foștii sclavi afro-americani în ‘’Dogville’’.  Altfel spus, la noi se perpetuează modelul emoțional, de tip religios, al solidarității. Donația e un fel de pomană pentru cei vii. Pomana se face pentru sufletul tău și cerșetorii te îmbie adesea să le dai că să-ți crești șansele la mântuire. În plus, suntem și prizonierii  lui ‘mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.’ Media și rețelele de socializare sunt o arenă pentru exhibarea nefericirii, iar nefericitul care are pudoarea de a nu-și arată rănile are mai puține șanse de a primi.

Care-i problema cu caritatea?

Pe lângă nedreptatea evidentă a sistemului de dar prin social media, se menține cultura primitivă a milosteniei, care împiedică formarea unui răspuns mai rațional și sistemic.Eseul Against Charity din Jacobin arată limpede care e problema morală în modelul de ajutorare bazat pe caritate. Filosofii utilitarieni folosesc un exemplu simplu că să demonstreze valoarea practică a filantropiei. Atunci când un copil se îneacă, zice argumentul, ai datoria morală să te arunci în apă să-l salvezi, fără să te mai gândești că-ți uzi hainele sau că se află în jur și alții care ar putea salva copilul. Dacă echivalezi fiecare familie săracă, școală de cartier mărginaș sau întreaga clasă de ‘asistați social’ cu un copil care se îneacă, donația (sau hainele ude, prețul incomparabil mai mic decât binele făcut) capătă un sens etic bine definit. Problema e că nu poți face o asemenea echivalare. Nu se compară  salvarea unui copil de la înec cu filantropia prin SMS pentru că prima e o acțiune individuală și directă, pe când a doua, fiindcă e mediată de alții cu diferite interese și susținută la nivel macro de sistemul economic, trebuie să fie o acțiune civică/politică. Foamea sau necazul multor oameni nu vin din ghinion, ca înecul unuia singur, ci sunt rezultatul unor politici. Donând trei lei prin SMS insiști să iei asupra ta personal facerea de bine, ceea ce e egoist. Traducerea ar fi : Eu, X, am decis să fiu mai bun și răspund în fața conștiinței mele. Să ajuți donând puțin la un ONG sau prin SMS este deci să alegi cea mai ușoară formă de a-ți îndeplini  datoria morală, cum ar veni, drumul scurt către Meka lui Macedonski. Drumul lung și drept ar fi prin crearea unei opoziții politice, care fie să între în jocul democratic, fie să se închege în diferite forme de societate civilă, care să pună presiune pe guvern și forțele politice.  Asta critică și Slavoj Zizek în cultură datoriei morale personale în problema ecologică: ‘’Miza ideologică a unei astfel de individualizări e ușor de observat: mă pierd în propria mea autoexaminare în loc să pun întrebări globale mult mai pertinente în legătură cu societatea industrială în ansamblu’’. Nu trebuie însă uitat că banul șterge datoria, chiar și pe cea morală. Banul și orice fel de plată prin el au capacitatea de a transforma relația într-o tranzacție încheiată: eu mi-am făcut datoria, am ajutat. Tu, ce-ai făcut?

Campaniile pentru donații întrețin iluzia solidarității cu cost personal scăzut și în același timp alimentează lipsa încrederii în stat și politic în general. Tot ce e politic e de disprețuit, ”ăștia nu merită”, ‘’ăștia toți fură’’ etc.  Primim pe social media clipuri în care diverși cetățeni exprimă  păreri  categorice în timp ce conduc mașina. Pe la începutul stării de urgență, dintr-un astfel de clip ne îndemna la revoluție un bărbos amenințător: “Nu mai plătiți taxele la bănci! Nu mai plătiți taxele la stat!”. Pentru el băncile și statul sunt totuna, mecanisme de jecmăneală ostile omului de rând. Neîncrederea în stat e de înțeles într-o țară în care bunul public a ajuns la cheremul profitorilor sau al incompetenților. Dar ea își are sursă și în lipsa de înțelegere a rolului statului, în lipsa educației politice (care de altfel lasă spațiu amplu de manevră profitorilor). Istoria noastră grea face să nu vedem în taxe combustibilul serviciilor publice cât dijma plătită boierului, pentru simplul motiv că e boier. Lipsa încrederii în stat contribuie la sistemul actual de gândire în care nu lași pe mâna statului ce crezi că poți face tu.

Dar în absența guvernului societatea română e amorfă.  La noi nici măcar o scară de bloc nu se poate numi o comunitate. Urbanizarea forțată a destabilizat comunitățile tradiționale. Țăranul dezrădăcinat nu a știut să arunce punți către ceilalți. Există români plecați de ani de zile în Marea Britanie și care nu vorbesc nici acum engleză. Este unul dintre motivele (pe lângă muncă la negru) pentru care puțini români se sindicalizeaza în Occident, sau devin membri ai unor asociații profesionale. Iar dacă diaspora românească se poate numi comunitate în sens civic, bazată pe coeziune socială, e discutabil.

Câteva soluții

Și în concluzie, care ar putea fi soluția?  O revalorizare a politicului, eventual organizare a unei părți a societății civile în fundații politice cu orientare ideologică clară precum Stiftung-urile din Germania, care sunt finanțate prin partide din fonduri publice, că să se poată observa traseul banilor. Altă soluție ar fi că dăruitul să fie mult mai greu. Dacă vrei să fii voluntar, să muncești și să asumi un angajament cu un anumit grup social; dacă vrei să dai, să dai mai mult. Și dacă nu crezi în modelul asta de dezvoltare, dacă crezi că statul trebuie să colecteze taxe și să investească în sănătate, educație și cultură și că Institutul Cantacuzino nu trebuie să stea la mila Cristinei Ich și a fiecăruia dintre noi, să o spui fără să ți se reproșeze că ești un comunist fără inimă.

Caritatea nu trebuie să fie o virtute publică și să înlocuiască angajamentul statului faţă de cetățeni prin asigurarea drepturilor și accesului la servicii de bază, ca sănătatea și educația.  Asta nu înseamnă că trebuie să dispară. Biserica, poate și alte comunități unite prin astfel de valori, pot face bine consistent prin campanii de donații. Și sunt situații în care logica politică și cea caritabilă merg bine împreună. Campaniile de donații de la marginea orașelor braziliene în perioada asta sunt, nu doar importante, dar și necesare, având în vedere că majoritatea populației trăiește din munca  în construcții sau că menajere și, drept urmare, este cel mai afectată de crizele COVID 19. Astfel de campanii sunt importante atâta vreme cât organizațiile responsabile de campanie duc o muncă de conștientizare politică (așa cum se întâmplă de fapt cu organizații precum MTST, MTS sau  Mulheres em Movimento).

Nu trebuie să punem la îndoială bunele și sincerele intenții ale celor care lucrează în ONG-uri de tot felul, muncă și adesea sacrificiile numeroșilor voluntari care schimbă cu adevărat în bine viața multora aflați la ananghie sau intențiile la fel de bune alor cei care donează din buzunarul propriu pentru astfel de proiecte. Vrem să tragem un semnal de alarmă cu privire la  implicațiile mai largi ale unui model de întrajutorare socială care depinde de bunăvoința indivizilor, spre deosebire de o formă de solidaritate sistemică cu un caracter civic mai pronunțat. Mulți oameni preocupați sincer de problemele societății donează bani și timp și se strâng resurse uriașe. Toate astea sunt resurse prețioase cu care se poate fundamenta o adevărată societate civilă.

Anca Șerbănuță, jurnalist

Luminița-Anda Mandache, antropolog

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.