Sănătatea neoliberală: o magistrală de la portofel la inimă

 TEMA: Sănătatea românească – în moarte clinică?

Odată cu actualul proiect de Lege a Sănătăţii, itinerariul politicilor publice ale acestei generaţii politice pare a completa un ciclu: de la taxa unică, prima măsură luată de guvernul Tăriceanu imediat după instalarea sa la sfîrşitul anului 2004, trecînd prin prima tentativă de privatizare a sănătăţii, imediat în 2005, şi pînă la actuala propunere de lege a sănătăţii, pentru care guvernul Boc e gata să îşi “asume responsabilitatea”, ne putem uita înapoi, cu amărăciune, la opt ani de promovare a inegalităţilor şi injustiţiei sociale sub numele “normalizării” economice. Dacă reformarea economică a societăţii a fost întreprinsă şi pînă în 2004 eminamente prin măsuri neoliberale, adoptate fie cu entuziasm, fie cu rezerve calculate, abia după 2004, şi cu atît mai mult în 2011 [1] se poate vorbi de îngrădirea şi exproprierea sistematică a sectoarelor publice în direcţia intereselor private. În parcursul acestui ciclu, bunăstarea şi sărăcia au funcţionat, pe rînd, ca justificare a direcţiei generale de privatizare a bunurilor, proprietăţii şi serviciilor sociale. De la economie la sănătate, guvernarea pare a încerca să realizeze prin politici publice – unele adoptate în mod non-democratic – marea magistrală directă de la portofel la inimă şi înapoi.

 Aşa cum taxa unică, promovată la momentul respectiv ca măsură de “normalizare a pieţei” şi scoatere la suprafaţă a economiei informale, nu fusese adoptată, în mod paradoxal, niciodată, de nici una din ţările cu economie “normală” care serviseră drept model ideologilor locali [2], aşa şi actuala propunere de Lege a Sănătăţii, la un cincinal după propunerea din 2005 [3], merge în avangarda neoliberalismului global, contrazicînd dezideratul susţinut atît de Uniunea Europeană [4], cît şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii [5]: acoperirea universală a populaţiei cu servicii medicale. Dacă taxa unică a contribuit decisiv (dar nu exclusiv) la creşterea radicală a inegalităţii sociale după 2005 [6], după cum fusese uşor de anticipat, actuala propunere de Lege a Sănătăţii, sub acelaşi pretext al scoaterii la suprafaţă a “economiei negre”, ia forma unui proiect de eugenie socială, care propune filozofema că sînt sănătoşi cei care merită (şi au bani) să fie astfel. Dincolo de pretextele imediate (eliminarea plăţii informale, deşi corupţia la vîrf e mai importantă), sensul de bază e fără îndoială privatizarea, dubla credinţă că orice instituţie socială e “comunistă” şi că doar piaţa şi mîna sa invizibilă vor regulariza, într-un final fericit, totul. În istoria reală, scăderea contribuţiilor la asigurările sociale, justificată prin aceeaşi logică puristă a pieţei ce a înlocuit impozitul progresiv cu taxa unică, dar şi carenţa etică generalizată a grijii şi respectului pentru cetăţeanul simplu, sînt cele care au afectat sistemul serviciilor de sănătate. Tot în istoria reală, privatizarea nu a eliminat corupţia în nici un sector – iar în educaţie, privatizarea e indisociabilă de scăderea calităţii şi fenomene de amploare ale corupţiei.

 Actuala guvernare nu face decît să continue experimentele ideologice pe pielea populaţiei, sub umbrela ideologiei dominante la nivel global din ultimele decenii, adaptată local într-un amestec de elitism anticomunist şi oportunism fără scrupule, de un partid fără alte principii vizibile decît interesul de grup şi obedienţa faţă de puteri dominante, respectiv agresivitate la nivel local/docilitate în cadru internaţional. Astfel se poate observa şi sensul epistemic pozitiv (pentru capital) al uneia dintre ideologiile dominante postdecembriste: din punct de vedere pragmatic, “anticomunist” înseamnă de fapt antisocial şi pro-capital. Adică nici măcar în interesul noii clase mijlocii – ci în cel al elitelor capitalului şi a acelui segment al clasei mijlocii care se întîmplă să aibă legături directe cu elitele politice conjuncturale, fiindcă în capitalismul real, încrederea în piaţă e transpusă invariabil în privilegierea unor grupuri de interese.

 Intuiţia sceptică a omului simplu e justificată însă: măsurile neoliberale de austeritate s-au înscris pînă în prezent în paradigma “vindem ce mai avem” şi de restul “stăm drepţi ca să împrumutăm”. Atît la nivel global, cît şi la cel local (într-o semi-periferie a capitalismului global), elitele neoliberale gestionează prin normativitate negativă criza ce a erupt sub propriul lor mandat: mai mulţi bani pentru poliţie şi armată, asprirea codurilor penale, respectiv ciopîrţirea statului social şi tăierea  cheltuielilor publice – care e, fireşte, mai drastică la periferia capitalului, unde sînt mai puţini bani. Măsurile neoliberale sînt echivalente cu aruncarea mizeriei sub preş, bazîndu-se pe faptul că tot familia, femeile, soţiile, muncitorii emigraţi, micii lucrătorii salariaţi şi pensionarii vor prelua, ca pînă acum, povara în cîrca lor şi vor suporta costurile sociale şi financiare crescute ale serviciilor publice şi a înstrăinării bunurilor comune pe care statul le vinde în prezent pentru a mai “băga bani în sistem”. Cu alte cuvinte, austeritatea neoliberală şi fundamentalismul economiei de piaţă se bazează de fapt pe extinderea economiei reproductive (pe care nu o recunoaşte categorial) şi tocmai de aceea sănătatea publică e un punct nevralgic al sistemului, capabil să genereze tulburări sociale de largă amploare, şi pentru cauza căruia se implică astăzi propagandişti şi “jucători” politici importanţi, din afara sectorului de sănătate.

 Oricît ar tăia în carne vie, sănătatea şi educaţia pur şi simplu nu pot fi reduse însă la principiul pieţei, după cum  proprietatea socială nu se reduce decît în fantezii anticomuniste ieftine la “colectivizare” ori la eliminarea iniţiativei private. La nivel global, atît sănătatea publică, cît şi cercetarea universitară au constituit dealtfel cîmpuri problematice pentru paradigma fundamentalismului pieţei şi, în anumite limite, zone ale rezistenţei ori cel puţin a heterotopiei epistemice. Soluţia disperată pe care continuă să o propună actuala putere e ignorarea teoriei critice sociale şi abandonarea bunurilor comune şi a instituţiilor publice care s-au constituit prin muncă socială. Soluţia bine temperată nu poate fi găsită decît într-altă paradigmă, şi anume nu cea a unui capitalism utopic pur, ci probabil pe calea revederii rolului statului, inclusiv în cadru transnaţional, şi a explorării, între multiplele alternative tehnice care există deja, a modurilor de conectare a instituţiilor sănătăţii cu cele ale dezvoltării comunitare, într-un cadru principial al recunoaşterii şi instituirii sănătăţii ca proprietate socială şi nu ca subsegment al pieţei pentru profit.

________________ 

[1] Victoria Stoiciu, 2011 – triumful pieței asupra societății, http://www.criticatac.ro/13012/2011-triumful-pietei-asupra-societatii/

[2] http://romania.indymedia.org/ro/2004/11/528.shtml

[3] http://www.romania.indymedia.org/ro/2005/10/1056.shtml

[4] http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=754&langId=en

[5] http://www.who.int/whr/en

[6] vezi dezbaterea: http://www.criticatac.ro/12767/dzbatere-inegalitate-sociala-in-romania-1990-2010/

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.