“Romantismul revoluționar” înainte și după 1989

Alexandru Matei, Mormântul comunismului românesc. „Romantismul revoluţionar” înainte şi după 1989, prefaţă de Adrian Cioroianu, IBU Publishing, Bucureşti, 2011, 248 p.

Încă de la debutul în volum de acum câţiva ani apărea evident că literatura nu-i oferea lui Alexandru Matei un spaţiu privilegiat de reflecţie, menit să-i epuizeze toate disponibilităţile teoretice. Alunecările permanente în consideraţii metaliterare, interesul pentru mecanismele culturii în era globalizării şi a mediatizării, descompunerea atentă a strategiilor succesului de piaţă anunţau o despărţire cât se poate de autentică de vechiul mod de a înţelege şi comenta literatura. Ba mai mult. Dacă nu-i chiar sigur că „Ultimele zile din viaţa literaturii” (2008) convinge cu privire la dispariţia fără urme a unei discipline şi practici umaniste, în schimb, volumul vorbeşte indirect, dar foarte elocvent, despre un comentator care nu se mai poate exprima public prin intermediul ei. Cămaşa literaturii e prea strâmtă pentru ceea ce simte Alexandru Matei că are de spus în spaţiul cultural românesc. Într-un fel, mare parte din contradicţiile mai mult sau mai puţin înscenate ale cărţii îşi aveau originea în tensiunea unui discurs care nu-şi găsea obiectul.

Roland Barthes, cʼest moi

Aşa încât e absolut firesc ca tânărul eseist să părăsească, în volumul recent apărut, culoarul mai îngust al comentariului literar în favoarea unor reflecţii generale despre ultimele două decenii româneşti. N-am precizat, de altfel, sfera reflecţiilor lui Alexandru Matei tocmai pentru că ea e dependentă organic de noul tip de discurs pe care un cititor împătimit de French Theory încearcă să-l acrediteze în spaţiul românesc. În ciuda titlului destul de emfatic şi de restrictiv, „Mormântul comunismului românesc. «Romantismul revoluţionar» înainte şi după 1989” nu e carte despre politică sau despre spaţiul public, nici despre discursul intelectual sau noile canale media, ci despre dinamica foarte complexă dintre toate acestea. Obiectul „filozofiei pop”, care amestecă permanent limbajul înalt cu temele cotidiene, scurtcircuitează bibliografiile cele mai complicate prin experienţe autobiografice şi mixează până la indistincţie citatele filozofice, politice sau literare cu referinţe din sfera consumerismului, nu poate fi decât însăşi „societatea spectacolului” ca domeniu inedit de investigaţie. Nu de un amestec al criteriilor e vorba aici, ci de conştiinţa că, devenit marfă, cum se întâmplă în orice societate capitalistă, discursul intelectual îşi pierde autenticitatea. Singura cale de a mai spune ceva percutant e, pe de o parte, de a-ţi pune nonstop la îndoială propria legitimitate şi, pe de altă parte, de a alterna permanent perspectivele prin această plasă groasă de referinţe hibride.

Oricât ar părea de colaterală, chestiunea propriei legitimităţi (sau „conştiinţa scrisului propriu”, cum îi zice Alexandru Matei pe urmele eseului lui Roland Barthes din „Gradul zero al scriiturii”) e crucială în cultura română actuală, care nu pare să fi ieşit – eseistul are perfectă dreptate – din epoca romantică a adevărurilor general-valabile, rostite pe un ton profetic şi sentenţios. De mare relevanţă, dincolo de dualitatea steril-inchizitorială de tipul „stânga-dreapta”, e distincţia dintre intelectualii de ethos, „care îşi pun mereu problema legitimităţii propriului discurs” (de tipul Ciprian Şiulea, Caius Dobrescu, Alex. Cistelecan) şi intelectualii de pathos, prizonieri ai unui limbaj „autarhic, autosuficient, subîntins de o logică a sentimentului” (Vladimir Tismăneanu, Traian Răzvan Ungureanu, Sorin Lavric, Mihail Neamţu). Într-un fel, gestul lui Alexandru Matei repetă acţiunea lui Roland Barthes din Franţa anilor ʼ60 când, exasperat de atâtea adevăruri absolute în câmpul ştiinţei literaturii, criticul simţea nevoia să atragă atenţia asupra istoricităţii şi a parţialităţii oricărui tip de argument. Pentru a fi serios şi credibil, un studiu critic – la fel ca o dezbatere culturală autentică – trebuie să pornească întotdeauna de la devoalarea propriilor experienţe şi premise. E, de fapt, ceea ce desparte o etapă romantică, încrezătoare în tranzitivitatea limbajului, în univocitatea sensului şi în capacitatea subiectului de a gira adevăruri transistorice şi era modernistă a scepticismului, a interogării propriilor metode şi a conştiinţei alterităţii. O analiză de proporţii – mult mai extinsă şi mai documentată – a acestui retard ar echivala cu o oglindă fidelă a culturii române din ultima jumătate de secol şi ar reprezenta o bună premisă de depăşire a impasului. Mai ales că opoziţia din unghiul „conştiinţei scriiturii”, barometru excelent al gradului românesc de sincronizare la Weltanschauung-ul occidental, subîntinde o foarte valabilă definiţie a intelectualului în era comodificării absolute: „Discursul intelectual nu este cel în care un om cultivat deplânge patetic şi ritos dovezile decadenţei […], nici cel care mobilizează masele pentru a trece la acţiune emancipatoare, ci cel care încearcă să evite capcanele absorbţiei propriului discurs în circulaţia capitalului”.

Anticomunismul pixelizat

Probabil că trecerea de la romantismul la modernismul cultural ar putea fi taxată uşor drept ipostază a unui progresism orb, dacă în pericol n-ar fi însăşi cultura dezbaterii libere şi dialogul intelectual civilizat. Căci Alexandru Matei urmăreşte cu acuitate şi denunţă, la diferite niveluri, întreaga serie de blocaje pe care un câmp intelectual marcat de pathos îl impune circulaţiei în cultură a ideilor. Imposibilitatea de a vorbi despre comunism decât pe un ton vehement acuzator („anticomunismul” e unul dintre cele mai importante deadend-uri culturale actuale) atentează nu doar la configurarea unei alternative serioase de stânga, atât de necesară în era capitalismului pur şi dur, cât mai ales la respectul nuanţei şi al libertăţii de exprimare: „În clipa în care în numele condamnării comunismului condamnăm stânga, tiermondismul, corectitudinea politică, gândirea franceză, orice dezbatere în cheie, gândirea se opreşte, îşi face bagajele şi lasă armele să vorbească”. Excelent formulată e şi pledoaria pentru părăsirea tonului vehement în favoarea unei analize pixelizate a fenomenului – cu atât mai mult cu cât abia aceasta din urmă ar întrerupe cercul emoţional al răzbunării şi al instrumentării politice a urii: „Cum putem dezafecta ceva? Simplu, la prima vedere. Prin blocarea circuitului afectiv. Blocarea însăşi este mult mai greu de realizat, pentru că circuitul afectiv este la fel de autonom şi impredictibil precum circuitul apei în natură. Soluţia ar fi ipostazierea unui fragment de circuit: punerea lui într-o ramă. Asta înseamnă de fapt să gândeşti ceva, să opreşti o dinamică într-o poză, să iei fotografia şi să descompui imaginea până la pixelii din care se compune, care seamănă între ei, iar imaginea dispare. Masacrul din pădurea Katyn, din 1940, luptele de stradă din martie 1990, de la Târgu-Mureş, trebuie descompuse până la atomii de violenţă care le compun, cercetate până la exterioritatea care le determină – momentele istorice care înfăşoară aceste fapte –, până într-acolo încât particularul lor se deformează. Recompunerea imaginii va păstra în memoria celui care a gândit-o elementele ei componente, materia celor două imagini”. Dificultatea unei culturi a negocierii e documentată de Alexandru Matei cu exemple din cei mai cunoscuţi intelectuali români de azi: Gabriel Liiceanu invocă într-o polemică cu Al. Paleologu argumentul „nobiliar” al autorităţii împotriva raţiunii, Andrei Pleşu condamnă „cultul personalităţii” unui jurnalist francez pentru Barack Obama dar tolerează osanale intelectuale pro-băsesciene, Traian Răzvan Ungureanu lansează atacuri furibunde la adresa ONG-urilor ş.a.m.d. Nu scapă deconstrucţiei atente a lui Alexandru Matei nici noua generaţie de eseişti, cărora nu li se reproşează atât conservatorismul sau antirelativismul – eseistul e tolerant până la capăt –, cât mai degrabă neprofesionalismul. A combate autist cu bibliografii pre-stabilite fără a încerca să percepi din interior universul referenţial al oponentului de idei e curat balcanism, ironizat cu severitate: „Cartea «epistolelor» publicată de Gabriel Liiceanu cuprinde printre altele dovada persistenţei superiorităţii carismei asupra argumentului în societatea românească. Şi nu oriunde, ci chiar în acel punct de pornire a societăţii civile, a democraţiei argumentului pe baza bunului-simţ. Început demult şi continuat, aşa cum o demonstrează prezenţa publică a unor intelectuali ca Sorin Lavric şi Mihail Neamţu, până în zilele noastre, acest discurs intelectual esenţialist mai face încă victime printre toţi cei care se cred scutiţi de lectura a o sută de cărţi în schimbul unei voci «îndurate», pasionate şi patetice care susură în Grădina Ghetsimani”.

 

Am insistat, din cauza aderenţei la multe dintre poziţiile lui Alexandru Matei, asupra aspectului polemic al studiului său, lăsând la o parte pătrunzătoarele analize ale „societăţii spectacolului” postdecembrist. Autorul „Mormântului comunismului” e primul care stabileşte extrem de corect etapele despărţirii treptate de politic şi intrarea tot mai accentuată în era mediaticului atotdeziluzionant. Nu reţin decât câteva dintre bornele în jurul cărora eseistul construieşte una dintre cele mai coerente „naraţiuni teoretice” (adică proiectate pe ecranul modernităţii, cu direcţiile şi „obsesiile” ei majore) ale României postrevoluţionare: „împuşcarea lui Ceauşescu – ghilotinarea sacralităţii politicului”; „procesul Ceauşeştilor de la Târgovişte a fost deznodământul modernităţii, ca eră a terorii melioriste, în ipostaza ei românească”; „2000 a fost momentul în care a fost limpede că, în politică, profesionalismul şi moralitatea n-au nimic de-a face una cu cealaltă” ş.a.m.d. Las, însă, cititorului plăcerea de a savura mostrele de gândire paradoxală – dar şi foarte incomodă – despre Ceauşescu în calitate de erou al neamului şi (stupoare!) despre „ceauşism” ca singura formă românească de participare la Istorie. Dincolo de a ponegri victimele comunismului sau de a-şi etala nostalgii cinice, cum a putut să denunţe un paznic dogmatic al anticomunismului precum Laszlo Alexandru, Matei practică aici un „cioranism” întors, menit să explice fascinaţia Puterii trăită la nivel individual în orice sistem totalitarist. Adeziunea instinctivă la regimul ceauşist – renegată de mulţi, plasată de eseist la adăpostul propriei ciclotimii adolescentine – ar proveni din faptul că „la scara istorică a României, obsesia Istoriei are în Nicolae Ceauşescu singura ei iniţiativă”. Lucru absolut scandalos, foarte dur atât pentru urechi naţionaliste, cât şi pentru sensibilitatea anticomunistă, dar care merită luat în considerare ca punct crucial în această provocatoare psiho-dramă a naţiunii române după Alexandru Matei.

 

Neajunsurile eseisticii de acest tip provin, la fel ca atuurile sale principale, din limitele filozofiei franceze actuale: tendinţa de autoreflexivitate inutilă, cantonarea nesfârşită în prolegomene, comparaţia forţată (discursul lui Traian Ungureanu e raportat la un moment dat la cel al lui Heidegger), nedigerarea completă a particularului în filozofia generală. E ridicol – oricât am recunoaşte opacitatea de substanţă a limbajului – a vorbi, de pildă, despre Ceauşescu în termeni precum: „Din punctul meu de vedere, Ceauşescu a fost un Celălalt care, încercând să ne «asimileze», a devenit duşmanul nostru. L-am ucis”. Dincolo de astfel de licenţe de limbaj, nu foarte frecvente, cartea propune imaginea unui intelectual matur, capabil de dezbatere şi – cel mai important – dornic de dialog cu toate categoriile intelectuale actuale, indiferent de orientarea ideologică sau culturală. După „Mormântul comunismului românesc”, doar cei rău-voitori, capitivi încă în bolgiile romantice ale afectelor, vor putea să ignore poziţiile lui Alexandru Matei în problematizările cele mai acute ale spaţiului public românesc.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.