România şi oligarhia socială de piaţă

 TEMA: Statul social în faţa crizei

Disputele din ultimul timp despre statul social se suprapun doar în mică măsură cu disputa teoretică, de principiu, despre stat maximal-minimal. Aceasta din urmă e un domeniu cultural vast, cu evoluţie continuă, dar ce mi se pare mie mai important pentru noi e să vedem cum se articulează şi cum nu disputa şi situaţia noastră locală pe nivelul teoretic, de principiu.

În primul rînd, după cum a demonstrat Victoria Stoiciu într-o serie de articole de pe CriticAtac, noi nu avem de fapt un stat social[1], cel puţin în sensul în care suma prestaţiilor sociale din România este net inferioară mediei europene. Deci dreapta românească, atunci cînd cere abolirea unui presupus stat social hipertrofiat, cere abolirea a ceva ce nu există, plasîndu-se în plin absurd. Clarificarea acestei imagini deformate e cu atît mai dificilă cu cît dreapta intelectuală de la noi e foarte obsesională în această privinţă, din cauza înghiţirii pe nemestecate a unui discurs ideologic pro-piaţă primitiv, în contextul prăbuşirii comunismului, discurs pe care apoi nu l-a mai pus niciodată în discuţie.

Disputa politică a contribuit şi ea la haosul conceptual, puterea limitîndu-se la acelaşi discurs primitiv şi revanşard (nu e clar faţă de cine, uneori obiectul pare a fi întreaga societate), iar PSD (în mare măsură, chiar şi PNL) limitîndu-se la propuneri populiste incoerente obţinute prin simpla inversare a lozincilor puterii, deci departe de a constitui un discurs articulat şi semnificativ. Ce e mai trist e că sursa dezarticulării discursurilor celor două partide nici nu e necesitatea acomodării în noua alianţă, erau la fel de incoerente şi pe cont propriu.

În ce mod nu avem stat social

De ce nu avem stat social, şi în ce mod nu avem stat social clasic? Nu avem stat social pentru că setul de politici comuniste a fost înlocuit, treptat, de un mix de politici în parte motivate ideologic, în parte produse de incoerenţa şi ineficienţa administraţiei, în parte consecinţă a unei plaje de opţiuni destul de incerte în societate. Factorii favorizanţi importanţi au fost continuarea acceptării şi după 1989 ca normalitate a unui nivel de trai foarte scăzut, supravieţuirea unui mod de viaţă paramodern, bazat pe familia extinsă, simbioza cu economia informală şi agricultura de subzistenţă şi, mai mult decît orice, izolarea individualistă într-o sferă oarbă a vieţii private, ca urmare a unei eroziuni cronice dar brutale a ideilor de egalitate şi universalism, atît cît au existat ele vreodată.

Cheltuielile sociale globale din România (asistenţă socială propriu-zisă plus serviciile sociale fundamentale, sănătatea şi educaţia) sînt foarte mici şi din cauza ineficienţei economice generale, dar mai ales din cauza acestei lipse de opţiuni clare a societăţii în general, a now man’s land-ului de politici publice şi strategie rezultat de aici. Ca şi comunismul, modelul politic şi economic instaurat în 1989 cu larg concurs extern începe să dea semne de oboseală după cîteva decenii. Dacă în cazul comunismului oboseala însemna abaterea tot mai flagrantă de la un model destul de clar impus printr-o transofrmare masivă, în cazul democraţiei de piaţă actuale oboseala este cea a unor căutări ezitante prelungite foarte mult, a unui model aproximativ întemeiat mai mult negativ, prin respingerea celui anterior.

Sigur, există multe probleme concrete cu nivelul şi modelul „statului social” român. Cuantumul global al cheltuielilor, doar în parte explicabil ideologic, proasta targetare şi în general lipsa unei strategii şi a unor obiective clare, recunoscute ca atare; chiar şi dacă ideologiile diferite ar impune obiective diferite între partide (eu continui să cred că aceste diferenţe sînt mult mai relative şi conjuncturale decît pot părea), ar trebui să existe măcar un limbaj conceptual comun în care sînt definite aceste obiective diferite, ceea ce nu există. Cred că nimic nu poate explica mai bine haosul conceptual din jurul ideii de „stat social” în România decît programul transpartinic ANL, declarat „social” dar destinat furnizării de apartamente noi şi chiar vile unei clientele de oameni de afaceri, manageri privaţi şi de stat, oameni politici de rang 3-4 şi rudele lor etc., ceea ce desigur că frizează demenţa[2].

Sigur, corupţia e o explicaţie care vine în minte automat pentru eşecul sistemului social (ca, de altfel, pentru absolut orice, în urma promovării agresive a discursului anticorupţie ca substitut al oricărei agende reale). Dar corupţia explică doar posibilitatea „tehnică” a fraudării masive a sistemului social. Explicaţia de fond rămîne aceea că statul român este un stat în care ideea de egalitate şi universalism este aproape complet distrusă, un stat clădit la modul esenţial pe privilegii şi discriminări stabilite în virtutea unui criteriu de simplă putere. ANL şi alte repartiţii de locuinţe, sistemele paralele şi aberante de pensii şi sănătate, acţiunile primite la privatizare de angajaţii anumitor companii, privilegiile obscene ale „revoluţionarilor”, tarifele notariale fixe care înseamnă îmbogăţire fabuloasă în cîţiva ani pentru orice membru al castei, discrepanţele atît de mari şi arbitrare între salariile din sistemul public încît se traduc şi ele în termeni de privilegii şi discriminare, toate acestea au fost stabilite pe criteriul apropierii de putere, sau cel puţin al comodităţii decidenţilor în exercitarea unei puteri lipsite de criterii principiale. Orice categorie mai restrînsă, de exemplu, este din start favorizată la salarizare şi alte condiţii din cauză că „nu se simte la buget”, în timp ce categorii foarte mari precum personalul didactic sau medical sînt salarizate mizerabil pentru că „nu sînt resurse”. Un şofer RATB cîştigă de cinci ori mai mult decît o asistentă pentru că face parte dintr-o categorie mult mai restrînsă şi e mult mai aproape de decident: singurul criteriu este puterea arbitrară, ideile de echitate şi merit nu se mai zăresc nicăieri.

Principiul puterii arbitrare

Precaritatea statului social de la noi nu e atît consecinţa unei opţiuni politice şi sociale dure în favoarea modelului capitalist, cît mai ales a erodării fundamentelor sociale (care şi ea transgresează epocile), în primul rînd ideea de egalitate şi universalism despre care vorbeam, dar şi cea de merit, responsabilitate etc. Este o combinaţie nefericită de individualism prost şi colectivism prost, excesele producîndu-se exact acolo unde nu ar trebui: prea mult individualism în spaţiul privat, prea mult colectivism în spaţiul public. Ca multe alte lucruri, şi acest individualism orb, despre care s-a spus atît de des că a fost inventat după 1989, de fapt transgresează epocile. În ciuda frumoaselor ficţiuni cu extraordinara solidaritate care îi unea pe români împotriva regimului comunist, ceea ce îi unea de fapt în ultima perioadă a lui era această sete enormă de prosperitate şi status (ca să rămînem la eufemisme), care a pus bazele cursei oarbe de după 1989.

Nu avem stat social real, dar nu avem nici sistem ultra-capitalist, deşi există suficiente elemente de capitalism sălbatic. Cred că modelul care explică cel mai bine societatea românească de acum este cel al unei „oligarhii” sui generis emergente, extinsă la majoritatea palierelor societăţii. De ani de zile ni se recită refrene imbecile despre moguli; în opinia mea, mogulii propriu-zişi sînt o problemă minoră în comparaţie cu oligarhizarea unei mari părţi a societăţii, un fenomen mai larg. Puterea funcţionează discreţionar, iar relaţiile din cadrul societăţii sînt stabilite în mare parte printr-o relaţie mai mult sau mai puţin directă cu puterea, în virtutea căreia diferite categorii sociale îşi forjează statute arbitrare.

Marii perdanţi ai acestui sistem sînt, evident, orice categorie socială neconectată la vreo formă de putere sau de centralitate: nu doar categorii rămase complet în afara societăţii, dar şi beneficiari ai unor forme de asistenţă socială derizorii, şi categorii întregi de angajaţi full-time, fie muncitori din fabrici private care muncesc din greu pentru salariul minim, fie categorii întregi de bugetari, cu sau fără studii. Beneficiarii acestei oligarhii originale se întind şi ei de la clientela politică administrativă şi de afaceri pînă la falşii pensionari de boală şi de la privilegiaţii de lux din TVR pînă la privilegiaţii de rînd din companiile naţionale. Inegalităţile, disparităţile şi discriminările au atins cote care afectează serios ţesutul social.

Este important să discutăm în termeni ideologici generici, dar este la fel de important să discutăm şi în termeni locali şi în cei ai situaţiei de fapt. Părerea mea e că putem avea opţiuni diferite pe planuri diferite, nu în sensul de opţiuni divergente sau contradictorii, ci pur şi simplu pe paliere diferite, contextualizat. De exemplu, a considera că întreaga economie trebuie să fie de stat e o opţiune ideologică coerentă, dar a susţine un anumit aranjament în relaţia sector bugetar-sector privat din perspectiva acestei opţiuni, ca presupoziţie implicită, înseamnă a te plasa în contradicţie. În sadica epopee a crizei şi a măsurilor de amputare a „statului social” care nu există, aproape nimeni nu a luat vreodată apărarea muncitorilor din sectorul privat; nici dreapta, deşi erau „la privat”, nici stînga, deşi erau muncitori. Mi se pare ceva ce ţine de acelaşi arbitrar greu care a uitat principiile şi despre care spuneam că domină în general aranjamentele noastre sociale.

Concluzia

Reluînd: nu avem stat social pentru că dreapta intelectuală domină încă stînga intelectuală, pentru că dreapta politică are o mai bună aderenţă la ideologia ei şi la implementarea ei în politici concrete decît are stînga politică la ideologia şi politicile ei (ceea ce nu e neapărat un mare merit, e şi mai simplu să elimini mecanisme, fără să te gîndeşti la consecinţe, decît să le creezi). Dar nu avem stat social şi pentru că nu avem stat cu adevărat modern, din toate motivele enumerate mai sus, primul dintre ele rămînînd acela că ideea simplă de egalitate reală între oameni a rămas încă o idee exotică în imensa majoritate a zonelor politice şi intelectuale de la noi. Părerea mea e că nu vom avea nici stat social, nici societate democratică şi funcţională atîta timp cît ideologiile politice şi strategiile de guvernare conjuncturale din România nu vor fi reşapate, în toate taberele importante, plecînd de la acest principiu simplu, în parte transideologic.


[1] „Despre inegalităţi şi creştere economică”, 1 februarie 2011, http://www.criticatac.ro/4311/despre-inegalitati-si-crestere-economica/ , „Cît de leneşi sunt românii”, 21 septembrie 2010, http://www.criticatac.ro/1197/cat-de-lenesi-sunt-romanii/

[2] Un episod recent, în acest articol din România Liberă: http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/anl-ia-de-la-saraci-si-da-la-bogati-225867.html

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES

spinal muscular atrophy
lymphoma symptoms
endometriosis symptoms
cnbc fast money
shutterfly coupon codes

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.