Povestea despre cum se poate fura o ţară sau de ce Falsul Dimitrie apare în vremuri tulburi

SERIA: Politica pe înțelesul copiilor

Am urmărit zilele astea „teleguvernarea“ şi show-ul privatizării combinatului Oltchim, unde vedem cum economia, această parte sobră şi serioasă a vieţii noastre, a devenit un adevărat spectacol. Să fim însă corecţi cu istoria economiei: ea a devenit spectacol de mulţi ani, dar noi o vedem doar acum în splendoarea şi grotescul ei, mai ales pentru că e transmisă în direct şi sînt implicate toate părţile ei componente. Avem statul, avem investitorul, avem marfa şi pentru ca spectacolul să fie total, ne mai lipsea de la show-ul televizat doar mîna de lucru, însă ea era prezentă în frazele flamboaiante ale celor doi actori principali, sub numele de popor. În general mîna de lucru este tot mai bine ascunsă, este dusă cît mai departe de ochiul camerei şi al spectatorului „civilizat” şi obişnuit cu munca imaterială. Mîna de lucru şi munca materială, după cum ştim, nu a dispărut, ci doar a fost dusă spre ţările „necivilizate“, adică spre zonele unde e cît mai prost remunerată.

Urmărind cu o anumită curiozitate spectacolul, am avut o impresie că de fapt tot show-ul acesta avea funcţia unei reclame din vechiul regim. Un soi de fenomen foarte asemănător cu cel al reclamei din perioada comunistă: se făcea reclamă la mărfuri care nu aveau concurenţă, erau singurele pe piaţă şi uneori trebuia să stai la coadă ca să le cumperi pentru că se achiziţionau cu mare efort. De ce să faci reclamă la lucruri care oricum nu sînt concurate, la mărfuri-deficit a căror cerere este mult peste capacitatea de producţie? Pentru că reclama voia să le spună oamenilor că aceste mărfuri există. Ceva ce noi credeam că nu mai există, această economie industrială, producţie de mărfuri reale etc., deodată aflăm că încă există. Recunosc că ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost imaginea din depărtare a combinatului, care este o adevărată operă de artă, de o frumuseţe deosebită.  Şi mai aflăm din reclamă că există şi investitori, şi mai ales investitori autohtoni, specie foarte rară.

Dar alta era povestea mea. Urmărind evenimentul şi revenind la o veche obsesie a mea, legată de cum povestim pe înţelesul copiilor anumite evenimente, mi-am amintit de un caz fascinant, de fapt, a fost o serie de cazuri, din istoria Rusiei. Ştiu că Rusia merge bine la exemple negative, însă nu de asta apelez eu la istoria ei. Apelez la ea pentru că o cunosc mai bine, e foarte ofertantă şi, mai ales, în partea ei rea seamănă foarte mult cu ce e pe la noi.

Despre ce caz e vorba? Au existat în istoria Rusiei perioade care au rămas cu eticheta de „vremuri tulburi” (smutnîie vremena – vremuri tulburi, confuze, vagi). Un soi de vremuri politice în stare de mahmureală cumplită. Însă perioada care are oficial acest nume şi a devenit etalonul tuturor „vremurilor tulburi“ e cea cuprinsă între 1598 şi 1613, practic puţin după moartea lui Ivan cel Groaznic (de fapt, odată cu moartea ţarului Fiodor I, ultimul reprezentant al dinastiei Rurik) şi instalarea dinastiei Romanovilor. În această perioadă, în Imperiul Ţarist a apărut un fenomen în care diverse persoane se declarau ţari şi pretindeau tronul Imperiului. Aşa au apărut falşii-ţari, care de multe ori chiar au condus unul dintre cele mai mari şi de temut imperii. Atunci a apărut şi a luat tronul unul dintre cei mai faimoşi ţari falşi: ţarul Falsul Dimitrie/ Ljedimitri, care s-a prezentat ca fiul lui Ivan cel Groaznic. Lista lor este însă nesfîrşită. Doar un exemplu. Fenomenul a devenit atît de puternic, că pînă şi pe vremea Ecaterinei a II-a (perioada de început), care a venit la putere printr-o lovitură de palat, prin care l-a detronat pe soţul ei Petru al III-lea (el se va sinucide în scurt timp), au existat peste 40 de cazuri de autoproclamaţi ţari cu numele de Petru al III-lea (Piotr Fedorovici).

Iar cel mai celebru caz din acea vreme este cel al cazacului de pe Don, Emilian Pugaciov despre care Puşkin va scrie un mare poem. Pugaciov s-a  proclamat ţar, a convins cazacii şi ţăranii de pe Don că el este Petru al III-lea, şi-a alcătuit o armată şi a început o adevărată răscoală ţărănească. Practic, Pugaciov a fost cel care a inventat buntul, tipul de revoltă rusească, şi a organizat cele mai mari revolte ţărăneşti: Războiul ţărănesc din Rusia. Rezultatul acestor mişcări a fost unul spectaculos pentru acele vremuri: Ecaterina a fost nevoită să propună o nouă organizare administrativă şi să facă diverse reforme care au îmbunătăţit condiţia ţăranilor. Iar poate cel mai important lucru e că Pugaciov a creat un precedent de care boierimea a început să se teamă, înţelegînd că ţăranii sînt mai mult decît ţărani.

Care sînt condiţiile politice şi sociale care fac posibilă apariţia falşilor ţari? Cum e posibilă apariţia acestui personaj deosebit care poate schimba radical puterea unui stat? Privind atent istoria falşilor ţari, observăm că ei nu apar oricînd şi din senin, ci sînt precedați de anumite evenimente şi situaţii politice şi sociale. Falsul ţar este, de fapt, un produs politic şi social.

Zilele acestea am citit cu multă plăcere mai multe biografii ale unor falşi ţari celebri şi, cum nu îmi place să narez istorii, ci mai degrabă să analizez istorioarele, voi enumera cîteva observaţii făcute în urma acestor lecturi. Observaţiile le-am făcut avînd mai mereu privirea aţintită spre actualitate mai degrabă decît spre trecut. Să vedem ce a ieşit:

  • Apariţia falşilor ţari este precedată întotdeauna de apariţia unor probleme mari la curtea ţarului: fie moare ţarul, fie este asasinat, fie există o problemă cu moştenitorul tronului, fie ţarul intră în dizgraţia marilor boieri, fie sînt lovituri de palat etc. Practic, apariţia falsului ţar este precedată de slăbirea puterii celui de pe tron, elementul-cheie al puterii şi al construcţiei statale de acest tip. Slăbirea puterii centrale a statului este prima condiţie care face posibilă apariţia şi chiar venirea pe tron a unor falşi ţari. Epoca numită emblematic „vreme tulbure“ este marcată de această slăbiciune a statului ţarist, a tronului acestei ţări.
  • Însă această slăbire a puterii ţarului şi a curţii imperiale trebuie să fie receptată ca atare mai ales de către rangurile civile şi militare. După cum ştiţi, Rusia era foarte bine structurată social pe ranguri militare şi civile care făceau posibilă funcţionarea acestui colos statal. Aceste structuri vor avea mereu un rol important în jocurile de putere atît de la nivelul înalt, cît şi în zona mediană a puterii. (România este structurată foarte asemănător)
  •  La fel de important e ca acest sentiment al slăbirii puterii ţarului să ajungă la preoţime, care îl transmitea mai departe spre masele largi, care un devotament religios faţă de tătuca-ţar. Mulţi dintre falşii ţari s-au bazat pe această încredere a ţăranilor în ţar pentru a-i manipula în obţinerea sprijinului popular. Marea boierime apela şi ea deseori la susţinerea populară, atît pentru detronarea, cît şi pentru încoronarea unui nou ţar. Prelaţii bisericii însă, în bună tradiţie bizantină, vor avea mereu un cuvînt greu de spus mai ales în legitimarea şi impunerea autorităţii unui ţar sau altul.
  • Pentru o astfel de acţiune politică era nevoie de un sistem de comunicare bine pus la punct şi de mare impact. Funcţia mass-mediei actuale o îndeplineau pe atunci zvonurile, care aveau o capacitate de răspîndire foarte rapidă şi o incredibilă putere de manipulare. Zvonurile şi mai ales impactul lor nu puteau fi combătute prin nimic decît prin introducerea în circulaţie a unui alt zvon şi mai puternic.
  • În mai toate cazurile falşilor ţari, obţinerea puterii s-a făcut cu sprijinul unor grupuri de de boieri de la curte sau a unora foarte influenţi. Influenţa acestor grupuri din apropierea curţii ţarului a avut un rol important atît în detronarea unui ţar, cît şi în impunerea unuia. Falşii ţari au trebuit şi ei să colaboreze cu un grup sau altul în vederea luării puterii şi a menţinerii ei.
  • Pentru a ajunge şi a se menţine la putere, falsul ţar avea de foarte multe ori nevoie de o susţinere a unor curţi străine. De exemplu, faimosul Ljedimitri – Falsul Dimitrie, care se dădea drept fiu al lui Ivan cel Groaznic şi care a stat pe tronul Rusiei între 1605 şi 1606, a fost recunoscut ca ţar şi sprijinit de regele Sigismunt al Poloniei, de grupurile boierilor polonezi şi de Biserica Catolică. Acest sprijin nu era deloc dezinteresat, pentru că Falsul Dimitrie a făcut o mulţime de promisiuni, cum ar fi retrocedarea unor regiuni şi accesul şi expansiunea liberă a catolicismului în Rusia. Peste un an, cînd a avut loc o nouă răsturnare de putere, au fost executaţi el şi aproximativ 2.000 de polonezi, care practic se instalaseră în Kremlin şi conduceau Rusia. Relaţia de dragoste ruso-poloneză e foarte veche.
  • Un rol foarte important îl joacă Opricinina. Aici trebuie spus că statul rus, de la Ivan cel Groaznic încoace, era împărţit în două mari sectoare: domeniul său privat (opricinina) și regatul public (zemșcina). Opricinina era practic un fel de armată personală a ţarului, care nu dădea seamă decît ţarului şi despre care se spune că ar sta la baza a ceea ce va deveni mai tîrziu poliţia secretă, serviciile secrete. De exemplu, la aducerea pe tron a Falsului Dimitrie, unul dintre rolurile centrale îl joacă Piotr Basmanov, un personaj important pentru că este membrul unei faimoase familii de opricinici, bunicul lui fiind favoritul şi omul de încredere al ţarului Ivan cel Groaznic. Opricinina este un subiect care mă pasionează şi cred că e o structură de putere extrem de  importantă pentru ţările din Est şi mai ales pentru cele de sorginte bizantină. Această structură apare în momentul în care ţarul înţelege că nu deţine suficientă autoritate în faţa marilor boieri, mai ales în zona militară, cea mai importantă structură a statului în acea perioadă. Pentru a-şi extinde şi impune autoritatea, el îşi construieşte acest aparat militar-privat foarte eficient. Practic, cine va controla Opricinina va avea cheia mecanismului de impunere şi legitimare a puterii.

Se pare că, dacă privim dincolo de ambalajele şi obiectele care ne iau ochii, vom vedea că aproape nimic esenţial nu s-a schimbat de atunci. Recomand cu această ocazie cele două romane ale lui Vladimir Sorokin – Ziua opricinicului şi Kremlinul de zahăr (apărute la editra Curtea Veche), iar dacă vreţi să înţelegeţi cu adevărat ce se întîmplă în ţară, nu vă uitaţi la ştiri şi nu citiţi ziarele, ci deschideţi ceva din vechii cronicari. Totul devine deodată dureros de clar.

 Acum, privind spre istoria noastră postcomunistă, numită epoca de tranziţie, vedem că seamănă izbitor de mult cu perioada „vremurilor tulburi“ din Rusia. Cum puterea şi-a schimbat de ceva vreme structura, iar ca să o deţii cu adevărat nu mai e nevoie de „tron“, de controlul armatei, care de mult a devenit un mare business, ci de controlul economiei. În această tranziţia tulbure şi interminabilă, am avut atîţia falşi-investitori şi falşi-oameni de afaceri, cît nu am avut în toată istoria noastră modernă. Şi acest lucru s-a întîmplat nu din cauză că sîntem noi dispuşi spre furt şi dezastre, ci din cauză că acele condiţii care au dus la apariţia falşilor-ţari au funcţionat şi la noi perfect. Vestea bună e că acest fenomen nu s-a schimbat nici în structură, nici în esenţă şi e mult mai uşor să-i identificăm cauzele pentru a încerca anumite schimbări. Vestea proastă e că fenomenul a devenit global şi nu poate fi schimbat la nivel local decît printr-o schimbare la nivel global. Cu alte cuvinte, ca să reuşeşti, trebuie să alegi calea Falsului Dimitrie, însă trebuie să fii conştient că oricînd poate apărea unul mai fals decît tine. Mai există calea buntului lui Pugaciov, însă ea necesită prea mult timp şi sacrificiu pentru a deveni atractivă în timpurile noastre. Însă nu ştim ce surprize ne mai aduc vremurile.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.