Patriotismul european, ciudăţenia românească. Dezamăgirea Le Monde

Costi Rogozanu pe VoxPublica

Estul (România, mai ales, dar am semnale şi că Bulgaria e în aceeaşi poveste) a copt în laboratoarele sale un monstru viguros, aproape la fel de viguros ca populismul naţionalist nord-vestic al UE, reprezentat de partiduleţe de 10-15% care nu mai vor să audă de uniune, de bani “daţi leneşilor Europei etc”: patriotismul european, un concept oximoronic extrem de eficient şi de straniu. Patriotismul european estic pare împrumutat din cărticelele de partid ale vreunui naţionalist-populist european. O clonă stranie folosită intens în această lună electorală. Spre deosebire de populiştii francezi sau olandezi, “patriotul european” român îşi ia autoritatea de la Bruxelles şi urlă împotriva propriei ţări fie că e întemeiat, fie că nu. Marine le Pen ridică probabil sprîncenele uimită despre cum îi fac treaba unii din est. Unii politicieni români au ajuns să strige mai tare că nu merităm în Schengen decît tot soiul de exotici extremişti ai Vestului.

Traian Băsescu strigă simplu: eu sînt Europa, ei nu sînt, nu-i iubeşte nimeni acolo. Dar spune mai mult în subtext: România e încă populată de ne-europeni cu care eu mă bat şi am nevoie de Europa să mă ajute să-i înving. Ieri, în interviul de la Realitatea, Traian Băsescu a reluat agresiv cele cîteva teme de campanie. Pro-europenismul ar însemna însăşi fractura din iunie 1990 cînd au venit minerii. Atunci România s-ar fi rupt în două: o Românie retrogradă care nu are chef de civilizare (adică minerii şi susţinătorii lor), care vrea cu orice preţ un “servici” şi o casă şi, de celaltă parte, o Românie care vrea un viitor privatizat, liber (o libertate a pieţei mai ales), “o Românie ca afară”, cum spune un cîntec stupid.

Această ultimă Românie (trecem evident peste ipocriziile celor din PDL sau ai susţinătorilor lor care erau mulţi şi tăcuţi în 90 cînd în Piaţa Universităţii minerii băteau – Macovei, Pleşu în guvern etc) ar fi impusă şi susţinută de Europa. De aici iubirea pentru Europa propusă de Băsescu. Greşesc cei care consideră asta doar o găselniţă a unui preşedinte suspendat care nu mai are de adus nimic în apărarea lui.

De fapt, proeuropenismul merge mai bine decît anticomunismul. Să privim ultimul discurs electoral ţinut de preşedintele aşa-zis nejucător Crin Antonescu. Ce avea scris în spate, pe un panou, la Timişoara, la un miting al “societăţii civile”? “DA. Vrem o ţară ca afară”. Este unul dintre argumentele obosite, complet aiuristice, dar cu mare priză: Vestul e modelul, dar nu ştim exact ce anume din model vrem să copiem. Toată lumea vrea modelul european şi atunci Europa ne propune un model original: ăla fără prea multe drepturi, dar cu un joc nesfîrşit de-a facilităţile pentru business. Orice încercare de obţinere a unor drepturi pentru angajaţi e privită cu suspiciune de “Vest”, a se înţelege “investitorul străin” sau “pieţele”. În schimb, cum liberalizăm ceva, cum mai dăm drumul la o piaţă virgină, cum primim felicitări. Europa nu ţine cu Băsescu, dar a ţinut cu politica lui de austeritate aproape experimentală şi cu deschiderea totală pentru liberalizare absolută a pieţelor şi minimizarea statului.

Trebuie să existe o elită care să accelereze intrarea României în civilizaţie. Asta e doctrina Băsescu. Vrem Europa? Atunci ne trebuie puţină disciplinare în forţă a cetăţenilor (mă rog, ei îi numesc “popor”).

(De exact aceeaşi europenizare forţată mi-a amintit şi Ion Iliescu cînd invoca referendumul de succes pentru varianta Constituţiei din 2003, cînd publicitatea de stat suna cam aşa “Votează Da” – deci democraţie ioc, însă Europa, da).

Din punctul meu de vedere, situaţia e simplă: există o pătură consistentă şi de cetăţeni şi de politicieni care folosesc Europa tocmai pentru o sălbăticire a relaţiilor cu păturile de jos, cu “asistaţii” sau cum mai vor ei să-i numească. Însă România e tratată ca o ţară cu deficit democratic politic, cînd de fapt problema ei e democraţia economică, faptul că e teren de luptă pentru lobbyşti şi corporaţii puternice. Schengen? Păi nu eram vruţi nici înainte de Ponta. De unde ipocrizia cu acuzarea României ACUM, cînd avem probleme vechi şi cu Schengen şi cu şicanele populiste ale UE în care se amestecă nepermis interese politice cu condiţiile aderării propriu-zise. Cazul României în reflectarea vestică, plină de inexactităţi, deschide şi o cutie a Pandorei: dintr-o dată fixaţia economică centrată pe Grecia şi pe Sud trece subtil la o fixaţie a “democraţiei şi a statului de drept” într-o ţară din Est unde nu există deocamdată alunecări grave economice – dacă UE n-are chef să analizeze cu adevărat cît e isterie şi cît adevăr în măreţul scandal românesc atunci vom avea prima ţară de după criză care suferă economic pentru că nu a acţionat “frumos” politic.

Culmea politicii lui Traian Băsescu din acest moment? S-ar putea să apară în sfîrşit un curent sceptic european în ţara cea mai iubitoare de europenism din UE. Şi asta din adversitate faţă de un om care foloseşte necontrolat pîrghii ale unei instituţii unde a stat 8 ani.

Dezamăgirea Le Monde

Citesc Le Monde de cînd mă ştiu. Nu pentru că e “de stînga” neapărat, ci pentru că e ziar mare.

Nu m-a deranjat textul Le Monde de azi – de fapt un editorial jenant nici măcar asumat cu o semnătură – pentru că ar fi anti-USL (adică PSD şi liberali), ci pentru că e plin de clişee despre o ţară care s-a schimbat total, care are multe probleme, dar care nu mai corespunde cu locurile comune despre “ESTUL EXCOMUNIST PRIMITIV”. Primitivul de azi e unul specific european, cu joburi lipsă, bani lipsă pentru drepturi elementare. România se confruntă cu grave polarizări între săraci şi bogaţi. România intră în jocuri periculoase odată cu privatizarea unor sectoare din sănătate, cu închiderea şcolilor şi spitalelor, cu luarea unor decizii după dictarea FMI. Singura politică românească a fost cuminţenia în faţa Troicii. Şi atît. În rest, angajaţii, creditaţii (de bănci care au avut parte de un bail out indirect şi aici, deşi băncile-mamă nu sînt din România), copiii, bolnavii, pensionarii, clasa de mijloc din pătura de jos, toţi au fost loviţi fără milă cu acelaşi vers pe buze – “aşa vrea UE, FMI” etc. Deci, ce să vezi, România are şi ea problemele Vestului, aşa cum le vedem din revoltele tip occupy sau din dezbaterile despre “ce de făcut” – înmulţite de o sută de ori de situaţia de ” a doua cea mai săracă ţară”.

Să adaug aici discuţiile despre Europa cu două viteze, contestările austerităţii şi altele? Există democraţie fără drepturi pentru cetăţeni măcar comparabile cu cetăţenii UE? Se pare că Europa vrea democraţie pentru politicienii de la vîrf, nu pentru proprii ei cetăţeni. Sau democraţie cu legi făcute de Consiliul Investitorilor Străini, nu cu legi dezbătute şi votate democratic. Europa a asistat impasibilă ba chiar admirativ la o austeritate aplicată sălbatic, la raderea drepturilor angajaţilor. Astea nu contează se pare.

Au fost probleme de “democraţie” în aceste zile? Totul s-a dezbătut, au fost făcute declaraţii dure, am avut o opoziţie complet isterizată şi o putere complet înnebunită să accelereze “alternanţa”. Corect. Între cele două tabere nu a existat dialog, presa însăşi e polarizată în mare parte, dar totuşi se discută, se negociază. Derapajele grave nu au existat, au fost prezente în unele declaraţii belicoase. Dar judecătorii CCR nu au fost schimbaţi, (aşa cum a anunţat iresponsabil Antonescu la un moment dat), suspendarea a fost făcută corect, s-au făcut forţări ale legii în ce priveşte Monitorul Oficial, dar nu chestiuni care să cutremure Europa.

Să ne întoarcem. Le Monde publică aşadar azi un editorial nesemnat cu veşnica comparaţia Ponta-Orban şi cu ideea de “lovitura de stat”. Acuzaţiile sînt aceleaşi, grăbirea procesului, reducerea puterilor CCR. Ba mai e şi asumată de ziar lărgirea prea rapidă a UE. Grăbită, negrăbită, ea a fost făcută şi nu ca un favor – România a plătit intrarea cu vîrf şi îndesat fără să ceară în schimb prea mult, ba chiar a negociat dezastruos. Însă, repet, vreau să şi văd un articol bine documentat despre aceste abuzuri democratice nemaivăzute pe care, personal, nu le găsesc. Iar acolo unde au fost, văd politicieni care se repliază, care fac eforturi să se conformeze după puseul iniţial de isterie.

Sau poate nu sînt eu destul de vest-democrat. Tot scandalul ăsta pare să convină de minune unei Europe care vrea să scape de orice fel de balast. În fond, dintr-o dată România oferă un motiv incredibil de noi excluderi, judecăţi etice şi democratice, mult mai plauzibil decît presiunea populistă vestică de ţinere în afara spaţiului Schengen şi, în general , de inventare a Europei “a doua”.

Aş mai pune o întrebare. Cum se face că în urmă cu doar cîteva zile Le Monde putea să publice şi o analiză mai reţinută a situaţiei (aici, evident necitată de presa românească)? Cum s-a putut ca de la întrebarea mult mai decentă publicată pe 11 iulie:

Coup d’Etat déguisé, dérive démocratique ou simple jeu de l’alternance ?

să se ajungă la răspunsul din editorialul dezlănţuit în care lovitura de stat e aproape clară.

Nu cred că e intoxicare, e pur şi simplu superficialitate şi un Le Monde dezamăgitor. Da, i-o pot spune ca un cititor fidel, nu dau aici lecţii de jurnalism.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.