Ocuppy Wall Street – Lipsa de viziune asupra poziţiei în noua revoluţie de stânga

Baza de organizare a mişcării Ocupaţi Wall Street se compune din persoane cu gândire socială, cu studii superioare, cu o capacitate mare de a formula plângeri sociale în public. Care sunt şansele ca aceştia să nu vorbească numai pentru ei înşişi?

 OWS: mai mult decât hipsteri

Până în 2008, a vorbi despre riscurile sociale ale neoliberalismului se considera a fi extremism. În acelaşi fel, până în septembrie 2011, doar câţiva marxişti nesiguri subliniau faptul că managementul actual al crizei, centrat pe soluţii de salvare şi pe măsuri de austeritate, nu numai că nu duce spre etapa următoare, ci stimulează inegalitatea, cu procentul mic al celor mai mari venituri crescând din 2008. Desigur, aceştia nu au fost luaţi în serios.

Dar în 17 septembrie, unii discipoli ai acestor marxişti au iniţiat o demonstraţie permanentă pe Wall Street. Acum, pentru prima dată, critica lor de stânga anti-sistem a întâlnit un public din Lumea Dezvoltată, care simte nedreptatea pe propria piele. Apelul OWS împotriva nedreptăţii care răsună printre nivelurile care se scufundă ale societăţii americane, oameni care ajung la datorii nerealiste pentru a plăti pentru un stil de viaţă anterior, dar care au văzut veniturile celor bogaţi triplându-se odată cu criza economică.

Volumul de energii sociale activat de OWS a rupt barierele mediei dominante. Importanţi jucători economici şi politicieni au vorbit în favoarea mişcării, inclusiv Obama. Au început o mulţime de discuţii aprinse despre cum poate influenţa OWS şansele Democraţilor în alegeri. Figuri politice internaţionale au considerat că este util să se asocieze mişcării în jocurile lor privind poziţia actuală. Între timp, mişcarea a devenit internaţională, în special în America de Nord şi în marile oraşe europene din Vest. Poliţia americană a început evacuarea taberelor Occupy la mijlocul lunii noiembrie. Demonstraţiile continuă.

Este fără îndoială că, în momentul de faţă de criză, cererile mişcării Occupy pentru egalitate şi justiţie ar putea să aibă un potenţial semnificativ. Immanuel Wallerstein vorbeşte în mod direct de o transformare în curs de desfăşurare în economia mondială, în care o mişcare socială globală ar putea influenţa realmente viitorul, adică ar putea face diferența dacă criza sistemică a capitalismului va evolua în direcţia unui sistem non-democratic şi inegal, sau în cea a unei ordini sociale mai democratice şi egale. În cele ce urmează, voi aduce două critici cu privire la ceea ce consider a fi limitări grave ale mişcării Occupy. Acestea nu au intenţia de a nega bunele intenţii sau potenţialul mişcării, ci de a le extinde.

 OWS: hegemonia post ’68

OWS vorbeşte pentru cei 99% dintre cei afectaţi de logica nedreaptă a capitalismului. A reuşit să mobilizeze un sprijin general care transcende rândurile organizatorilor săi efectivi. Cu toate acestea, sondajele care sunt de partea mişcării şi cele care i se opun, arată în unanimitate că organizatorii OWS nu reprezintă 99% din populaţie. Aceştia reprezintă un grup social extrem de educat şi de activ din punct de vedere politic. Aceştia sunt cei care definesc problemele a celor 99%, şi care decid cum să le formuleze – în acest caz: decid că demonstraţiile nu ar trebui să ridice nicio cerinţă concretă, şi că procesul de participare este mai important decât prezentarea de obiective. Această ideologie şi repertoriu al organizării mişcării duce cu gândul înapoi, prin solul bogat al alterglobalismului, la anul 1968.

Grupul Adbusters care a iniţiat ocupaţia Wall Street-ului, este un grup persoane creative care se bazează pe tehnicile situaţioniste din 1968. Aceasta a fost o instituţie de marcă a mişcării alterglobaliste. Revista sa publică periodic autori precum Michael Hardt, Slavoj Žižek sau Douglas Rushkoff, interpreţi şi ideologi principali ai alterglobalismului privind anul ’68.

Organizatorii şi interpreţii marcanţi ai mişcării alterglobaliste ca David Graeber sau Naomi Klein sprijină OWS umăr la umăr cu intelectualii din ’68 care au creat generaţia alterglobalistă, cum ar fi Judith Butler, Antoni Negri, sau Noam Chomsky.

Organizatorii OWS se referă deseori la un manual revoluţionar numit Insurecţia care vine. Scrisă de un grup anarhist francez, cartea încheie, practic, moştenirea alterglobalismului, şi se bazează teoretic pe un amestec (fără referinţă) al marilor autori din ’68. Biopolitica lui Foucault, Spectacolul Internaţionalei Situaţioniste, Imperiul lui Hardt şi Negri, „orice fel de singularitate” a lui Agamben, „maşina de război” a lui Deleuze şi Guattari sau „evenimentul” lui Badiou, toate servesc drept bază pentru noua teorie revoluţionară. Aceasta este o revoluţie care, începand de la lipsa de libertate a ego-ului, se poziţionează împotriva tuturor instituţiilor, inclusiv a capitalismului secolului 21.

Permanenţa tradiţiei post ’68 printre rândurile mişcării face ca interpreţii intelectuali să vadă mai uşor mişcarea ca pe o justificare a teoriilor izvorâte din acelaşi copac. Hardt şi Negri, autorii Multitudinii, una din bibliile alterglobalismului, au constatat că această mişcare, într-un mod foarte nou, se organizează în conformitate cu logica multitudinii. Judith Butler a ţinut un discurs la Zucotti Park despre tehnica inovatoare a mişcării de a expune corpul biopolitic al cetăţenilor – un lucru extensiv teoretizat în lucrările ei. Povestea lacaniană a lui Žižek despre modul în care lanţul de semnificaţii al status quo-ului se rupe, la fel ca atunci când un copil nevinovat susţine că împăratul este gol, a devenit o figură de stil interpretativă dominantă a OWS. Aceasta pluteşte împrejur de la expresiile proprii mişcării prin intermediul discuţiilor de sprijin „expert” ale lui Zizek în diverse articole de presă.

Douglas Rushkoff, într-un articol scris pentru CNN ca teoretician al mass-media, a susţinut că „suntem martorii primei mişcări adevărate din era Internetului din America (…) Ca produs al culturii din era reţelelor descentralizate, înseamnă mai puţin victorie decât durabilitate. Nu este vorba despre orientarea într-o singură direcţie, ci de includerea şi tatonarea spre consens. Nu este ca o carte; este ca Internetul”. Un articol strategic ataşat unui apel iniţial al grupului Adbusters citează un intelectual spaniol despre o tactică revoluţionară globală nou-apărută care îmbină „Tahrir cu acampadas din Spania”: „Mişcarea antiglobalizare a fost primul pas pe acest drum. Pe atunci, modelul nostru era de a ataca sistemul ca o haită de lupi. Exista un mascul alfa, un lup care conducea haita, şi cei care îl urmau din spate. Acum, modelul a evoluat. Astăzi suntem un roi mare de oameni”.

Dar modelele „internetului” şi „roiului” erau deja clişeele principale în definirea mişcării alterglobaliste. Cu un deceniu în urmă, demonstraţii alterglobaliste au fost comparate cu internetul de către comentatori intelectuali celebri, cum ar fi Manuel Castells, el însuşi membru al generaţiei ’68, care a propus ideea că noua „societate globală” este structurată ca o reţea, sau Naomi Klein, a cărei carte No Logo a fost numită de Times „biblia mişcării de alterglobalizare”. „Ceea ce a apărut pe străzile din Seattle şi Washington a fost un model de activist care reflectă căile organice, descentralizate, interconectate ale Internetului – Internetul care a prins viaţă” – scria Klein în anul 2000. Metafora de organizare a unui „roi de ţânţari”, propagată de Klein printre alţii, s-a dovedit populară în presă şi atunci.

Chiar şi fără o analiză detaliată a legăturilor OWS cu tradiţia post ’68, este vizibil faptul că modelele sale de bază nu ies din situaţia afectată de criză din America, nici din exemplele spaniole, londoneze sau arabe, citate de organizatori. Fără îndoială, OWS are mijloacele de a le remodela pe propria imagine, şi de a le interpreta ca semne ale situaţiei revoluţionare globale pe care o abordează. În cazul unei mişcări, viziunea normativă este o condiţie de bază a acţiunii normative. Dar modul în care se referă această viziune normativă la posibilităţile reale s-ar putea dovedi decisivă în ceea ce priveşte rezultatele sale.

 OWS: utopie universală pe un fundament structurat

1. Lipsa de viziune asupra claselor şi 99%

Iniţiată de o bază educată şi activă politic, în cazul OWS, la fel ca în cele ale alterglobalismului şi ale mişcării din ’68, una dintre principalele probleme a fost cât de mult va putea să mobilizeze alte grupuri sociale, din poziţii mai puţin favorabile.

Un contemporan al generaţiei ’68, Pierre Bourdieu, a susţinut că cererile franceze din ’68 au exprimat etosul de clasă al unui grup social nou apărut, unul pe care el obişnuia să-l numească „noua burghezie”. Acesta a fost un grup care a crescut în cursul conjuncturii de după al Doilea Război Mondial, şi a avut şansa să se alăture clasei de mijloc în creştere. Putea studia şi obţine diplome care fuseseră indisponibile pentru părinţii lor. Dar, pe măsură ce diferenţele de clasă au crescut împreună cu bunăstarea generală în creştere, aceste diplome nu le-au garantat statutul pe care îl oferiseră cu o generaţie mai devreme. Dezamăgite de promisiunile iniţiale de mobilitate, aceste persoane s-au găsit în poziţii sociale cu care nu s-au putut identifica.

Bourdieu leagă etosul din ’68 cu acest grup social nou. Este un etos care respinge ierarhiile sociale existente, şi promovează idealul personalităţii creatoare autonome. Contemplând lumea socială prin prisma personalităţii creatoare, acesta interpretează totul în funcţie de dialectica distracţiei versus complexe; personalizează politicul, şi face politizează personalul. Are gust pentru tot ceea ce cade din categoriile sociale – favorizează iluzia de zbor social, sfidarea gravitaţiei poziţiilor sociale.

Una din cauzele pentru care elevii revoluţionari din ’68 nu au avut mai mulţi aliaţi din clasa muncitoare a fost faptul că ei şi-au formulat programul politic în limba acestui etos. Idealurile de creativitate, libertatea personală şi zborul social nu aveau la fel de multă rezonanţă într-un context al clasei muncitoare aşa cum rezonau cu poziţia noii burghezii.

De atunci, noi mişcări anarhiste şi autonomiste, construite pe baza tradiţiei ’68, au produs repertorii complexe de proceduri democratice de bază, centrate pe valoarea libertăţii personale. Aceste tehnici sunt cele pe care OWS le continuă, şi le stabileşte ca o condiţie pentru aderarea la revoluţie.

Dar producerea de opinii personale pe teme politice nu este o capacitate naturală uniform distribuită. Aceasta depinde de nivelul de educaţie şi de practică, adică, de poziţia socială necesară pentru aceasta. Atunci când intelectualii de stânga definesc opinia individuală ca pe o valoare de referinţă pentru participarea la o revoluţie pentru egalitate, îşi universalizează inconştient relaţia cu politica – aceea a micilor proprietari ai mijloacelor proprii de producţie a opiniilor, care nu au niciun motiv să delege altora puterea de a produce opinii în locul lor.

OWS prezintă nemulţumirile din baza proprie ca fiind ale celor 99%. Vorbind limba generală a teoriei anti-capitaliste, îşi defineşte poziţia ca fiind identică cu cea din straturile sociale de jos. Dar oricât de mult i-ar durea inegalitatea generală, clasa de mijloc intelectuală ce se scufundă, în multe privinţe nu se află în aceeaşi poziţie ca şi clasa de mijloc non-intelectuală, precum cei care, pe lângă faptul că sunt dependenţi de munca salariată, nu dispun de capital cultural sau de competenţă politică pentru a ajunge la public. În ciuda faptului că OWS se bazează pe o tradiţie culturală de stânga, până în prezent nu dă niciun semn de reflecţie asupra acestei diferenţe de poziţii.

În schimb, îşi traduce criticile sale structurale în limba culturii proprii reflectând propriul gust. Pretenţiile structurale cum ar fi „interesele celor 1% din clasa superioară se opun majorităţii societăţii” sunt traduse în conceptele teoretice universale ale tradiţiei post ’68 ca „singularitate creatoare” sau „biopolitica organismelor publice”. Dar aceşti termeni universali sunt adaptaţi la o anumită poziţie. Există şanse ca cei care provin din alte contexte sociale, care nu se confruntă cu limitele creativităţii ca problemă majoră de zi cu zi, sau sunt mai puţin capabili să se ridice la poziţia dezinteresată cerută de etosul zborului social, să rămână excluşi din noua comunitate revoluţionară. Traducerea relaţiilor de putere economică în limba unui ethos poziţionat împiedică o analiză suplimentară a poziţiilor incluse în cei 99%. Aceasta deviază construcţia obiectului mişcării către entuziasm emoţional şi opţiuni de gust, un câmp structurat şi delimitat de poziţii sociale, dar incapabil de a reflecta asupra lor.

2. „Revoluţie mondială” fără un program global

OWS se defineşte ca fiind mondială. A făcut un apel pentru revoluţia mondială. Se identifică cu Primăvară Arabă, cu indignados spanioli, cu protestatarii din Londra – sau, mai exact, le identifică pe acestea ca fiind predecesorii săi într-o răspândire globală a revoluţiei mondiale. Totuşi, aceasta nu face nicio reflecţie asupra diferenţelor de poziţie geopolitică, sau de contexte ale mişcărilor specifice.

În ceea ce priveşte mişcarea sa geamănă cel mai des citată, demonstraţiile din piaţa Tahrir, se pare ca nu există nicio reflecţie asupra modului în care dictatura lui Mubarak a servit intereselor Lumii Dezvoltate, şi asupra modului în care Lumea Dezvoltată a intervenit, în funcţie de interesele sale, în Primăvara Arabă. Nu a existat nicio reflecţie asupra diferenţelor dintre organizarea efectivă a mişcărilor din Primăvara Arabă şi modelul orizontal esenţial propagat de OWS. Până în prezent, OWS nu a reflectat asupra faptului că luptă împotriva decăderii economice şi a lipsei de oportunităţi într-o ţară în care venitul mediu este de aproximativ nouă ori mai mare decât cel egiptean.

De asemenea, pare de prisos să totalizăm demonstraţiile internaţionale Occupy ca „globale”. Chiar şi pe hărţile proprii mişcării, demonstraţiile Occupy se întâmplă într-o majoritate covârşitoare în America de Nord şi Europa de Vest. Punctele „Occupy” nu sunt diferenţiate în funcţie de întinderea şi semnificaţia lor locală. Mai mult, din cauza diferenţelor geopolitice, o trimitere la mişcarea Occupy din America este o resursă mai puternică în contexte care oricum sunt dependente de dinamica americană – o condiţie care ar putea adăuga un accent special naturii „esenţiale” locale a mişcării Occupy.

Totuşi, întrebarea de bază nu este dacă structura mişcării Occupy este deja 100% globală. Problema fundamentală este că nu îşi formulează temele în cadrul unui context global.

Doar câteva subiecte din diversele liste de cereri şi plângeri ale OWS se referă la probleme din afara graniţelor SUA. Acestea sunt: ​​stoparea războiului pentru profit, protecţia planetei, externalizarea costurilor de producție, imigrația şi datoriile – sau, în unele cazuri, la o scară mai largă: colonizarea în interiorul şi în afara graniţelor.

Unele dintre aceste cereri sunt, într-un mod destul de brut, despre menținerea hegemoniei SUA în cadrul economiei mondiale. Protestatarii doresc încetarea manipulării monedelor de către China „şi alţi parteneri comerciali”. Vor să schimbe legea imigraţiei, pentru a oferi „vize, statutul de rezident permanent legal şi cetăţenie oamenilor celor mai luminaţi din lume pentru a rămâne şi a lucra în industria noastră şi în şcoli după ce îşi obţin educaţia şi formarea profesională în Statele Unite ale Americii”.

Alte cerinţe sunt formulate ca probleme comune pentru americani şi restul lumii. Problemele de mediu, de război, ale datoriilor, colonizării – se pare că în cazul în care ar fi eliminate ar ajuta ambele părţi în mod egal. Odată ce aceste probleme comune sunt fixate, nu ar exista nicio relaţie structurală semnificativă între SUA şi oamenii lumii. Această idee, desigur, nu reflectă modul în care aceste aspecte se referă la poziţia efectivă a Statelor Unite în structura de putere la nivel mondial.

Nici una dintre aceste cerinţe şi plângeri nu se referă la faptul că aceste pierderi care alimentează indignarea bazei OWS, sunt poziţionate într-o structură geopolitică a relaţiilor de putere, şi, ca atare, acestea nu sunt din toate punctele de vedere universale. În contextul unui sistem mondial în transformare, faptul că nivelul de trai din Lumea Dezvoltată se scufundă nu are de-a face doar cu băncile şi cu defectele democraţiei locale. Are de-a face cu Centrul Euro-Atlantic care îşi pierde poziţia sa dominantă, precum şi cu alţi actori, în special China, care câştigă putere și astfel determină un proces de echilibrare între nivelurile de trai extrem de inegale la scară globală. Desigur, acest proces, oricât de departe ar fi de starea de egalitate, atinge deja populaţia din Lumea Dezvoltată într-un mod dureros. În cazul OWS, totuşi, este cel puţin ciudat că se prezintă ca vocea indignării globale împotriva inegalităţii, dar nu recunoaşte relaţia ierarhică între poziţia sa de bază şi alte poziţii din structura globală.

OWS nu abordează problema modului în care cererile sale de a ridica standardele de viaţă în Statele Unite ar afecta alte regiuni din lume. Nu face nicio referire la faptul că până în prezent, aceasta a fost poziţia dominantă a SUA care putea garanta că standardele de viaţă rămân ridicate comparativ cu cele de cele din alte regiuni ale lumii. Nu există niciun semn de program global, care s-ar îndrepta mai prejos de cererile universalizate ale propriei baze. OWS vorbeşte limba unei critici de stânga anti-sistem, dar nu a produs niciun semn de program de stânga, care ar include inegalitatea globală în perspectiva sa. Privind dintr-o altă poziţie globală – să presupunem est-europeană – se pare că în tot acest timp, OWS a vorbit în numele nostru, dar nu despre noi.

Cum apărem noi în acest peisaj?

OWS a dat glas unei critici în ceea ce priveşte gestionarea crizei capitalismului global, care afectează Europa de Est în egală măsură. Pentru că s-a adresat unui public care suferă în Lumea Dezvoltată, a reuşit să mobilizeze sprijin de dincolo de baza sa.

Pe de altă parte, OWS nu distinge statutul organizatorilor săi de cel al altor grupuri sociale care formează cei 99%. Mişcarea Occupy este dominată de o ideologie specifică şi un set de norme, bazate pe o cultură a gustului şi pe producţia de opinii politice care s-ar putea dovedi inaccesibile pentru persoanele care nu dispun de resurse suplimentare de capital cultural.

OWS nu are un program global şi nu reflectă diferenţele de poziţii la nivel mondial. Nu îşi leagă cererea de ridicarea standardelor de viaţă din SUA la alte poziţii ale sistemului global.

În Europa de Est, urmând un model regulat, mişcarea Occupy a fost preluată doar de grupuri mici care sunt conştiente de tradiţia internaţională post ’68, care au acordat o atenţie ştirilor despre OWS, şi au înţeles limbajul OWS. La Varşovia, Praga, Bratislava, Bucureşti, Budapesta, Belgrad sau Sofia, câteva sute au reacţionat la apelul pentru revoluţia mondială, iar apoi s-au disipat. O variantă mai bine conturată a fost atunci când organizaţiile profesionale, cum ar fi The City is for All (Oraşul este pentru toţi) din Budapesta, sau Grupul pentru Acţiune Socială din Cluj, au aplicat tactici de ocupaţie în acţiuni cu privire la problemele lor. În aceste cazuri, trimiterile la OWS au consolidat acţiunile printre cei puţini care deja îi sprijineau, dar dacă au făcut OWS cunoscută publicului larg rămâne un semn de întrebare.

În Ungaria, o mişcare civilă împotriva guvernului de dreapta, numită Milla, care a adus mai mult de 80.000 de oameni în stradă în 23 octombrie, a făcut unele menţionări la OWS, şi au fost făcute declaraţii reciproce de solidaritate. Milla seamănă cu OWS prin faptul că nu doreşte să intre în politica de partid, ci are ca scop îmbunătăţirea angajamentului civil. Este de asemenea predominată de plângerile, gusturile şi de vocabularul intelectual, şi nu reflectă asupra acestei limitări atunci când emite un apel la participarea civilă pentru toţi cetăţenii. Totuşi, Milla nu reprezintă ordinea de zi a OWS în ceea ce priveşte capitalismul, şi este cât se poate de departe de a încerca să aplice principiile OWS la un context din Europa de Est. Destul de ironic, mulţi dintre organizatorii mişcării Milla provin dintr-o reţea de intelectuali liberali care nu s-au ridicat niciodată împotriva neoliberalizării infrastructurilor socialiste după 1989, şi care au ocupat funcţii cheie în politică, în presă şi în sfera civilă pe tot parcursul acestor ani în timp ce cea mai mare parte a „activităţii civile de bază” a fost realizată de către mişcările de dreapta, alimentate de nemulţumirea păturilor joase ale societăţii, grav afectate de reforme liberale.

Ultima dată când o revoluţie globală pentru egalitate a ajuns la noi, a fost în formă de programe de extindere spre est ale mişcării alterglobaliste, cu un deceniu în urmă. Pe atunci, est-europenii invitaţi la procesul orizontal al revoluţiei alterglobaliste nici măcar nu au putut să deschidă subiectul despre socialismul existent cu adevărat la nivelul unui dialog real în cadrul mişcării europene. Pentru activiştii din Europa de Est, să se identifice cu modelul occidental a necesitat o îndepărtare de la contextul local. Diferenţele au fost suprimate până la nivelul la care în 2008, când activiştii din Vest au invitat grupurile române să organizeze o manifestaţie contra summit-ul NATO, nici una dintre părţi nu a reflectat cu privire la necesitatea de a adapta modelele contra summit-ului la un context românesc, ducând la o înfrângere cruntă. Incapabil să se hrănească din realitatea locală, alterglobalismul a rămas mişcarea imaginară a unei mici elite activiste, în timp ce furia antiglobalistă a populaţiei a fost canalizată de către extrema dreaptă.

Dacă este vreo lecţie de învăţat de la OWS pentru noi în Europa de Est, este că niciodată identificările universale construite pe gusturi şi principii nu includ pe toată lumea. Un apel la schimbare structurală trebuie să ţină cont de poziţii. În momentul de faţă, noi nu apărem pe harta cognitivă a OWS, la fel cum nu am figurat prea mult nici pe harta alterglobalismului. În cazul nostru, pentru a ne alătura unei revoluţii mondiale pentru egalitate, nu este suficient să adaptăm modelul occidental. Asta ar însemna doar să internalizăm noi înşine lipsa de viziune asupra poziţiei venită de la centru, să ne îndepărtăm de contextul nostru propriu, şi să dăm vina pe el pentru că este diferit, eventual înapoiat. Oricum, asta este ceva ce elitele noastre auto-colonizatoare ştiu să facă atât de bine. Dar singura noastră şansă reală de a ne alătura revoluţiei mondiale pentru egalitate este să ne recunoaştem poziţia noastră proprie, să o ocupăm, şi se adaugăm vocea noastră la dezbaterea revoluţionară de aici.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.