Naţionalism versus etnicism

G. M. TAMÁS în Observator Cultural (fragment)
În anii ’80 şi ’90 din secolul trecut, m-am ocupat teoretic de problematica naţiunii, studiile pe această temă fiind adunate în cele două volume intitulate Törzsi fogalmak (Concepte tribale, I-II, Atlantisz, Budapesta, 1999 -(1)). Pe parcursul anilor, opiniile mele politice, filozofice şi cele de teorie socială s-au schimbat în mod fundamental.
Studiile pe care le scrisesem cu decenii în urmă nu le-am recitit. În schimb, la una dintre trăsăturile lor ţin morţiş şi-n prezent, iar pentru că aceasta se regăseşte în literatura de specialitate internaţională, merită s-o consider drept un punct de plecare în cele ce urmează. Este vorba despre diferenţa marcantă dintrenaţionalism şi etnicism. Dar, înainte de toate, cele două ideologii au un caracter istoric. 

Patru convingeri

Naţionalismul este, în fond, unul dintre curentele conceptelor politice universaliste care, pe baza cîtorva convingeri cardinale, s-a opus eficient monarhiilor absolute.
Cea dintîi dintre aceste convingeri avusese un caracter democratic, conform căruia subiectul şi obiectul puterii coincid, poporul trebuie să se guverneze pe sine, motiv pentru care instanţele care nu au legătură organică cu poporul nu pot exercita o putere legitimă: nu ne pot guverna persoane care nu fac parte din comunităţile noastre civice. Este principiul autodeterminării (independenţei) naţionale.
Următoarea avusese un caracter liberal. În cazul acesta, esenţa coeziunii comunităţii civice este reprezentată de sistemul drepturilor şi îndatoririlor egale. Această coeziune poate genera solidaritate între membrii comunităţii – fără opresiune – şi-i poate apăra pe membrii comunităţii politice (naţiunii) de forţa exagerată a puterii de stat. Este vorba despre egalitarismul juridico-politic: egalitatea în drepturi se referă în aceeaşi măsură la toţi indivizii.
A treia avusese un caracter cultural. Cum trebuie trasate graniţele comunităţii civice? Într-un stat trebuie – în mod voluntar – să trăiască împreună cei care − datorită similitudinilor privind tradiţiile, limba maternă, istoria (de exemplu: confesională) − se cunosc, sînt apropiaţi, cultivă relaţii familiare, se înţeleg şi comunică nestingherit, care au de-acum experienţe comune încă din perioada de dinaintea consolidării statului-naţiune cu caracter liberal, avînd în acest sens o memorie comună la dispoziţie.
A patra convingere fundamentală avusese un caracter social. Suprimarea privilegiilor revenite dinastiilor, aristocraţiei, clerului, situate „deasupra naţiunilor“, care n-au legături cu comunităţile locale, înseamnă, de fapt, concretizarea revendicărilor democratice şi ale egalitarismului liberal, precum şi fortificarea uniformizării (omogenizării) culturale şi a solidarităţii, drept urmare a coborîrii de pe raftul de sus a tuturor instanţelor aflate deasupra noastră, nedepinzînd de comunităţile civice şi indiferente din punct de vedere politic faţă de acestea. (Ansamblul celor patru convingeri ar fi putut asigura combinaţia reuşită a „solidarităţii mecanice“ şi „organice“, termeni folosiţi de Durkheim.)
În mare, acestea au fost ideile fundamentale ale anului 1848 în toată Europa, mai tîrziu fiind preluate şi-n alte părţi. Între 1848 şi 1918, naţionalismul a lichidat micile principate semifeudale şi a creat statele naţionale moderne, teritoriale, întinse pe suprafeţe mari: astfel s-au născut Germania unită, Italia unită, România, Iugoslavia, Cehoslovacia etc. Statele mici au devenit mari. (Excepţie au fost cele două perdante, Ungaria şi Austria: în niciuna dintre aceste ţări, elita din jurul puterii n-a dorit ca ele să devină state-naţiuni – statalitatea naţională nu are tradiţii ungureşti sau austriece, iar în Austria nici naţionalismul nu are tradiţie − pentru că „integritatea“ austriacă, aşa-numita personalitate istorică, precum fusese numită odinioară, îngloba în sine teritorii ocupate de minorităţi, în felul acesta opunîndu-se uneia dintre cerinţele fundamentale ale politicii moderne din secolul al XX-lea. Repet: este vorba de o excepţie.)
Cred că nu e cazul să accentuez faptul că − aşa cum se întîmplă de obicei − nici revendicările ideale ale naţionalismului nu s-au realizat niciodată, combinîndu-se cu diverse alte orientări: de exemplu, în Rusia veche, autocraţia s-a îmbinat cu elementele antiliberale ale oprimării etnice (în felul acesta, vechea Rusie a precedat secolul al XX-lea occidental). Deoarece elementele etnice ale naţionalismului „clasic“ (democrat-liberal) nu fuseseră mai puternice decît celelalte elemente componente, aspiraţiile pentru egalitatea în drepturi avusese un caracter de generalitate, presupusul preţ al acestuia fiind asimilarea din partea grupului etnic (majoritar) aflat la putere şi/sau al celui confesional: acest lucru a declanşat în multe părţi (nu peste tot) o reală opoziţie sau nemulţumire – dar acest aspect este bine cunoscut. 

Izolarea în locul asimilării

Etnicismul este un fenomen al secolelor XX-XXI, în Europa prosperînd de-adevăratelea după 1989 (cu toate că antecedente au existat, ca de altfel în cazul a tot ceea ce apare în istorie). La fel cum naţionalismul fusese o reacţie egalitară la monarhiile absolute situate „deasupra naţiunilor“ (sau „indiferente din punct de vedere naţional“), etnicismul este o reacţie la universalismul şi federalismul presupuse a fi „socialiste“. E bine de ştiut că, în Est, capitalismul de stat, ale cărui scopuri fuseseră modernizarea-secularizareaplanificarea, considerat a fi „socialist“ (altfel spus: aşa-numitul sistem sovietic), a creat modernitatea, în consecinţă, inclusiv statul naţional cu veleităţile (pretenţiile) egalitare.
Din această cauză, descompunerea universalismului modern, ce se poate sesiza peste tot în Est, a fost însoţită de dezagregarea statelor naţionale (statul naţional din Est fusese produsul universalismului „socialist“, la fel cum în Vest fusese produsul universalismului liberal). O consecinţă specifică a acestui fapt a fost destrămarea – cu războaie şi vărsări de sînge − a Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei (statele mari au devenit mai multe state mici); despărţirea Cehoslovaciei s-a petrecut pe cale paşnică, dar de atunci a apărut separatismul din Moravia. În prezent, se destramă străvechi state-naţiuni (Spania, Marea Britanie), unde mult timp particularităţile etnice n-au părut a fi periculoase. Scindarea Belgiei în Flandra şi Valonia este deja un fapt împlinit.
Etnicismul nu mai este egalitar în sensul în care fusese cîndva naţionalismul. Comunitatea civică egală-egalitară – ca ideal şi crez – aparţine trecutului, elementele liberale, democratice şi sociale s-au diminuat, identitatea culturală devenind primordială. Tehnica politicii dominante este izolarea în locul asimilării: noţiune considerată cîndva „reacţionară“,Kleinstaaterei, „mizeria micilor state“ (despre care ultima dată scrisese elocvent István Bibó în memorabilul său eseu) nu mai pare învechită: toată lumea acceptă autonomia unor entităţi neviabile ca Basarabia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia şi Kosovo. Precursorul cel mai important al etnicismului actual n-a fost altcineva decît Nicolae Ceauşescu, al cărui „Volksstaat etnocratic“, fascizant în cele mai multe privinţe, nu s-a mai străduit pentru asimilare. În secolul al XIX-lea, naţionalismul ameninţa – cu dezavantaje juridice − etniile care urmau să fie asimilate, fiind în acelaşi timp şi atractiv din punct de vedere al avantajelor juridice, al admisibilităţii, al posibilităţilor de reuşită. Dar regimul lui Ceauşescu n-a făcut altceva decît să ameninţe şi să sufoce minorităţile (mai ales minoritatea maghiară), fără să fi oferit promisiunile uzuale ale asimilării. Fără îndoială, perspectiva – care, slavă Domnului, n-a putut fi concretizată − ar fi fost genocidul (sau forţarea unui exod ori un soi de combinaţie îngrozitoare a celor două).
Axioma seducător de simplă a acestui etnicism sună astfel: comunităţi civice care se deosebesc din punctul de vedere al culturii, al originii, al tradiţiilor nu pot trăi împreună − aceasta este împotriva naturii.Unirea într-o naţiune a etniilor („triburi“, confesiuni, „rase umane“) e definitiv exclusă. (Repet: naţionalismul este universalism; dar, în prezent, nu percepem acest lucru pentru că peste naţionalism proiectăm experienţa de azi, vie, a etnicismului.) În prezent, construcţiile raţionale cum ar fi „germanii“, „italienii“, „românii“, „iugoslavii“, „cehoslovacii“ pur şi simplunu sînt posibile. Pentru asta nu e nevoie nici măcar de duşmănie: în prezent, scoţienii nu-i mai urăsc pe englezi, dar cu toate astea probabil că se vor separa de ei, la fel cum şi catalanii şi bascii de spanioli (fiind posibil inclusiv un separatism andaluz şi al populaţiei galiciene). Din punct de vedere etnic, într-un stat-naţiune nu mai există un patriotism neutru – cititorilor maghiari din Ardeal abia dacă trebuie să le demonstrez asta (2.)
Etniciştii români tolerează surprinzător de bine tot felul de steaguri naţionale ungureşti, stindardul fantezist secuiesc (ba, mai mult, chiar diferite textile reminiscenţe ale simbolurile ungaro-naziste din 1944), fiindcă nu-şi mai doresc ca maghiarii din Ardeal să fie români, ei nu cred că o asemenea sinteză (etnic maghiar şi patriot român) ar putea să încapă în aceeaşi inimă.
Etnicismul – în comparaţie cu vechiul naţionalism liberal-democratic − este indiferent faţă de cerinţele egalitare ale modernităţii (egalitate în drepturi, suveranitatea populară). Ne putem întîlni cu etnicişti care au diverse preferinţe politice, dar nu politica modernă (bazată pe justiţia distributivă) are importanţă pentru ei, ci solicitarea însufleţită a identităţii culturale. Acest aspect este cît se poate de surprinzător, fiindcă de la Renaştere încoace suportul tradiţiilor şi al identităţii de sine a fost scrisul, formă care tocmai în zilele noastre – drept consecinţă, printre altele, a dominanţei ima – ginii, a revoluţiei digitale şi a crizei fără precedent a culturii înalte – a ajuns în pragul nimicirii. În general, tradiţiile etnice se grupează în jurul unor invenţii pseudofolclorice complet neîntemeiate – pe analogia legendelor populare povestite în şoaptă la şezătoare −, aşa cum ne-am putut obişnui cu ele în cazul societăţilor analfabete, al culturilor orale. 
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.