Mişcări populare în Europa: către un nou sfîrşit al tranziţiei?

În timp ce puterile occidentale încearcă încă să găsească moduri de legitimare a intervenţiei militare în Libia, şi în general încearcă din greu să înţeleagă ce rezultate ar putea avea intervenţia occidentală în toiul revoltei arabe, acasă societatea europeană se revoltă pe multiple fronturi.

Nemulţumirile nu sînt un foc spontan de paie. Nu e vorba doar de criză, ci de sistematizarea unui pachet de politici neoliberale, care devin baza guvernării economice. Mulţumită revoltei arabe, contextul e însă propice pentru mişcări populare. Orizontul de aşteptare e întunecat: criza a lovit puternic clasa mijlocie occidentală, iar tendinţele generale arată că în cei douăzeci de ani de liberalizare capitalistă de la căderea blocului socialist, în ciuda unei creşteri temporare, diferenţele dintre cei foarte bogaţi, clasa mijlocie şi cei săraci au crescut exponenţial; intervenţiile militare şi războaiele au devenit o prezenţă permanentă, iar măsurile de criză sînt propuse pe post de bază a contractului social; a ajuns un loc comun temerea că exploatarea resurselor naturale pentru profit duce planeta tot mai aproape de catastrofă ecologică, iar cutremurul din Japonia a expus fragilitatea doctrinei “verzi” a energiei nucleare. Există suficiente motive pentru a considera că există o criză a competenţei la vîrful guvernării economice: organizarea globală a economiei e în criză/tranziţie, politicile intervenţioniste ale FMI au eşuat mai peste tot în lumea în dezvoltare, ducînd la crize politice şi revolte sociale; sub dominaţia doctrinei pieţei libere economia mondială a ajuns în pragul colapsului, iar cea mai mare economie capitalistă nu a putut fi susţinută pe linia de plutire decît prin intervenţia excepţională a statului – cel care tipăreşte banii. Cine mai crede în “mîna invizibilă” şi “echilibrul natural” al mecanismului cererii şi ofertei pe plan global, după intervenţia trezoreriei statului pentru salvarea băncilor financiare? Nici măcar în România, colonizarea locală a ultimelor idei neoliberale nu mai poate fi împinsă cu retorica “normalităţii” (cum a fost cazul, de exemplu, cu taxa unică în 2004-2005).

În ultimii zece ani, mişcările populare ale stîngii alter-capitaliste au progresat, atît în teorie, cît şi în practică, mai mult în sudul global, în America Latină, Africa şi Asia de Sud-Est, decît în ţările occidentale. Deocamdată, în Occident, după cum se va vedea mai jos, cel mai repede s-au mişcat marile corporaţii, şi nu mişcările de rezistenţă populară. De aceea, România, reintrată într-o paradigmă a dependenţei în perioada de tranziţie postcomunistă, are cel puţin la fel de multe de învăţat de la Bolivia, de exemplu, decît din Anglia. Mişcările populare din Europa de vest şi Statele Unite cu cel mai are succes – atunci cînd nu au fost organizate de imigranţi şi descendenţi ai imigranţilor (precum revoltele populare din Franţa din 2005, ori demonstraţia care a adunat peste 500.000 oameni în Los Angeles, în martie 2006) – au fost cele mobilizate în general reactiv, împotriva războiului şi a reuniunii unor vîrfuri ale puterii politice şi economice mondiale: G7, G20, OMC (WTO), FMI etc. În demonstraţiile de masă recente, se poate observa însă o schimbare pozitivă, o autonomizare şi poate chiar precizare a viziunii politice protestatare.

În România, industria culturală centrală e încă orientată către o monocultură de dreapta, iar majoritatea jurnaliştilor şi intelectualilor au preferat să nu se uite, să nu vadă ascensiunea sudului global şi a mişcărilor populare. Sub imperiul anticomunismului şi al rasismului postcomunist, orice exerciţiu serios de reflecţie despre alter-capitalism, “stînga radicală” şi cam tot ce e non-occidental a fost dat la o parte. Stînga eurocentristă a participat şi ea la diseminarea acestei bombe cu întuneric, fie din oportunism, fie refuzînd pur şi simplu să facă un efort onest de informare, cel mai adesea sub imperiul credinţei că sensul schimbării în bine a lumii poate veni doar din Occident.

Marile demonstraţii s-au întors însă în Occident. În Statele Unite, Guvernatorul statului Wisconsin, Scott Walker, a încercat să impună o politică de austeritate bugetară, tăind salarii şi slujbe, şi respingînd pur şi simplu dreptul de negociere a contractului colectiv al lucrătorilor din sistemele de educaţie, sănătate şi alte instituţii publice. Rezultatul a fost poate cea mai mare mişcare de protest a muncitorilor din Statele Unite din ultimii treizeci de ani: timp de o lună, sute de mii de oameni au participat la demonstraţii masive, ce au culminat cu ocuparea clădirii capitoliului din Madison.[1] În mod semnificativ, demonstraţiile nu au fost organizate de cele mai mari confederaţii sindicale din Wisconsin, însă acestea au intervenit pe parcurs, şi au fost cele care au semnat într-un final un fel de act de capitulare, care consemnează noi pierderi sistemice pentru toţi lucrătorii.

În Germania, alarmaţi de răspîndirea radiaţiilor în Japonia, peste 200.000 protestatari au demonstrat sîmbătă pe străzile din Köln, Berlin, München, şi Hamburg, împotriva politicilor de dezvoltare a energiei nucleare.[2] Cerinţele au inclus elaborarea unui plan de închidere a tuturor reactorilor nucleari, iar implicaţiile politice sînt ample. Ministrul economiei, Rainer Brüderle, e într-o poziţie delicată, după publicarea notelor compromiţătoare ale unei întîlniri cu şeful Federaţiei Industriei Germane, Werner Schnappauf, ce dovedesc contradicţii flagrante între cele afirmate public şi cele susţinute confidenţial.

În Anglia, mai mult de 250.000 oameni au participat la proteste de stradă împotriva “celor mai dure tăieri ale bugetului de la al Doilea Război Mondial” (EUR90 miliarde, şi aproximativ 500.000 de slujbe din sectorul public), în contextul în care preţurile au crescut deja. Acesta e cel mai mare protest după cel anti-război din 2003. Presa corporată a raportat, ca de obicei, în special “violenţele” în urma cărora cîteva sute de oameni au fost arestaţi. [3] Protestele continuă, şi includ ocuparea magazinelor unor mari corporaţii care s-au sustras plătirii taxelor.

În Belgia, la Bruxelles, protestele au început încă de joi, odată cu reuniunea summit-ului liderilor UE, şi au adunat aproximativ 12-20.000 oameni; poliţia a folosit tunuri cu apă şi gaze lacrimogene împotriva manifestanţilor.[4] Motivul acestor proteste e nici mai mult nici mai puţin decît încercarea de impunere nedemocratică a unei schimbări de paradigmă în guvernarea Uniunii Europene.

EuroPactul şi flexibilizarea

Să se fi apropiat mişcările politice alter-capitaliste de o fază politică în Occident? Se apropia criza de o fază politică? Se anunţă deja ample mişcări populare în Grecia, Portugalia, şi Franţa, în această vară. E neîndoios că o atenţie specială e dedicată degradării democraţiei în Uniunea Europeană. Se poate afirma cu certitudine, cel puţin, că s-a generalizat nemulţumirea faţă de modul actual de organizare a puterii şi a sferei politice în Uniunea Europeană. Politicile neoliberale de austeritate şi “flexibilizare” ale guvernelor locale întîmpină aşadar rezistenţe masive, iar un efect imediat e punerea sub întrebare a modului de guvernare a Uniunii Europene.

Scandalul recent care l-a compromis definitiv pe Adrian Severin evidenţiază şi deficienţe sistemice ale procesului politic al UE. Nu există transparenţă ori criterii de reprezentativitate care să reglementeze relaţiile dintre parlamentari europeni şi organizaţiile de lobby. Această zonă gri permite acelor parlamentari europeni cinici, dispuşi să treacă peste orice fel de consideraţii etice, să intre în contact cu organizaţii de lobby capitalist, pentru a concepe acte normative ce răspund direct anumitor interese la vîrf. Cu alte cuvinte, legi pe bani gheaţă. Să remarcăm perspectiva internă a parlamentarului european Carl Schlyter (Suedia), care a declarat că lobby-urile sînt principala cauză a politicilor proaste ale UE, care se concentrează doar pe reprezentarea intereselor marilor corporaţii [5].

Problema de fond e însă chiar EuroPactul, care a constituit subiectul principal al summit-ului UE din 24-25 Martie, şi ţinta protestelor populare din Bruxelles. EuroPactul e un pas important către impunerea non-democratică a unui model de guvernare corporatistă a UE. De fapt, nu e vorba de o constituţie, ori vreun alt act legislativ al UE, ci doar de un simplu acord între statele membre, în ceea ce priveşte direcţii fundamentale ale politicilor UE. Practic, EuroPactul funcţionează ca un fel de măsură de asigurare a corpului legislativ al Pactului de Stabilitate, care urmează să fie supus aprobării abia în iunie. EuroPactul încearcă să aplice la nivelul sistemic al Uniunii Europene politicile neoliberale ale austerităţii care au fost încercate deja pe cîmpul de experimente din Europa de Est. Dacă va avea succes şi în iunie, această iniţiativă va transforma măsurile de criză în bază permanentă a guvernării.

Per ansamblu, toate aceste inovaţii uşurează accesul la legislaţie unor grupuri de lobby precum BusinessEurope şi European Roundtable of Industrialists; agenda acestora poate fi regăsită, punct cu punct, în noile normative europene.[6] În mod concret, e vorba de posibilitatea îngheţării şi a reducerii salariilor, de flexibilizarea şi decentralizarea negocierii contractelor colective (adică scăderea a priori a puterii lucrătorului şi a sindicatelor) [7]; creşterea vîrstei de pensionare pînă la nivelul speranţei medii de viaţă (!) [8]; şi creşterea taxelor pentru cetăţenii simpli şi afacerile mici şi mijlocii (respectiv trecerea de la paradigma taxelor directe, la cele “indirecte”, ce iau ca bază de calcul consumul, şi nu venitul efectiv) [9]. Acest pachet de măsuri nu e nou: ele au fost pe agenda marilor corporaţii europene de mai bine de zece ani, promovate ici şi colo, picătură cu picătură, fără acoperirea unui cadru general. Se pare că grupurile marilor corporaţii au decis că e momentul oportun pentru a face o mutare decisivă: EuroPactul oferă deja un acoperiş comun, la adăpostul căruia marele business şi administraţia Uniunii Europene se pot apropia, indiferent de ce se va întîmpla la vară.

Simultan, organismele executive ale UE (Comisia Europeană, Consiliul etc), care nu trec printr-un proces democratic electoral, dobîndesc tot mai multe puteri. Astfel, conceptul “Semestrului European” a adus o premieră în administraţia UE: statele membre trebuie să depună la Comisie bugetele de stat pentru anul următor, înainte ca parlamentele naţionale să le ratifice pe acestea. După ce Comisia studiază bugetele, Consiliul redactează recomandări tuturor statelor membre. Cu alte cuvinte, Comisia şi Consiliul vor avea un cuvînt greu de spus în ceea ce priveşte priorităţile bugetare ale statelor, nivelul asistenţei sociale şi alte chestiuni sensibile; reprezentanţii locali par a intra în joc undeva după pauză. În cazul în care ţările membre nu se supun politicilor sau recomandărilor, vor fi supuse unor amenzi şi sancţiuni, care fac obiectul altui pachet de măsuri. [10]

Aşadar, generalizarea crizei ar fi trebuit să readucă în prim-plan dezbateri despre interesul general. În loc de aceasta, sensul politic al procesului în care s-a angrenat administraţia UE e mişcarea către forme tot mai non-democratice de guvernare a economiei. Iar sensul economic e cel pe care Selma James şi Mariarosa Dalla Costa l-au demonstrat din 1972, şi pe care mamele de familii, femeile singure şi imigranţii din Europa de Est şi Africa l-au deprins pe propria piele, atît în anii 1980, cît şi în tranziţia postcomunistă: “sacrificiile pentru cauză”, “ajustarea structurală” şi “politicile de austeritate” se bazează pe exploatarea muncii neplătite şi a muncii plătite sub standardul “pieţei libere”. Nota bene pentru bărbaţii neamului care fac ideologia “statului minimal”: statul asistenţial nu va fi înlocuit de benevolenţa filantropică a mediului de afaceri, şi în nici un caz de umanismul popesc al bisericii, ci de grija femeilor, care îşi vor asuma povara a tot mai multă muncă neplătită, şi de munca grea a imigranţilor (în occident). Iar schimbarea de paradigmă a taxelor şi muncii, din cîte se pare, va pune într-o situaţie vulnerabilă tocmai micile întreprinderi private. EuroPactul tinde să familiarizeze toţi cetăţenii UE cu condiţia de precaritate a muncitorilor imigranţi. De aceea, noile revolte occidentale nu au prins încă în Estul Europei, care ştie deja cam ce înseamnă toate acestea. De prin iunie, sfîrşitul tranziţiei riscă însă să semnifice permanentizarea condiţiei de tranziţie. Cu alte cuvinte, poanta e că la capătul tunelului erau doar alţi mineri, care alergau mai repede.

[1] http://www.buzzfeed.com/mjs538/the-best-protest-signs-at-the-wisconsin-capitol

[2]   http://www..dw-world.de/dw/article/0,,14945340,00.html

[3] http://news.yahoo.com/s/ap/20110327/ap_on_re_eu/eu_britain_protest

[4] http://au.news.yahoo.com/thewest/a/-/world/9071713/protests-turn-violent-in-brussels-as-summit-nears/

De asemenea: http://www.indymedia.org.uk/en/2011/03/476588.html

[5]  http://www.corporateeurope.org/system/files/files/blogs/Schlyter+interview+investment.pdf

[6] Vezi:  http://www.corporateeurope.org/lobbycracy/content/2011/03/business-against-europe;

[7] Pentru politicile BusinessEurope, cf. CEO:

 http://www.businesseurope.eu/content/default.asp?PageID=568&DocID=27519

[8] http://www.businesseurope.eu/content/default.asp?PageID=568&DocID=25979

[9] http://www.businesseurope.eu/content/default.asp?PageID=568&DocID=25979

[10] http://www.corporateeurope.org/lobbycracy/content/2011/01/corporate-eutopia