Într-unul din „cablurile” diplomatice dezvăluite de WikiLeaks, Putin şi Medvedev sunt comparaţi cu Batman şi Robin. O analogie cât se poate de utilă: nu este Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, un omolog în carne şi oase al lui Joker din filmul lui Christopher Nolan, Cavalerul negru (The Dark Knight)? În film, procurorul Harvey Dent, un justiţiar obsesiv, corupt şi criminal, este ucis de Batman. Batman şi prietenul său, comisarul Gordon, îşi dau seama că ar ruina moralul orăşenilor dacă ar face publice crimele lui Dent, astfel încât hotărăsc să îi salveze imaginea şi să-i pună crimele pe seama lui Batman. Concluzia pe care filmul ne-o livrează este că minciuna este necesară pentru a proteja moralul public: numai o minciună ne mai poate salva. Nu este de mirare că singurul personaj credibil din acest film este Joker, cel mai mare răufăcător. Acesta le transmite că va înceta atacurile asupra oraşului Gotham dacă Batman dă jos masca şi îşi dezvăluie identitatea; pentru a împiedica această dezvăluire, Dent spune jurnaliştilor că el este Batman – altă minciună. Pentru a-i întinde o capcană lui Joker, Gordon îşi înscenează propria moarte – şi încă o minciună.
Joker vrea să dezvăluie adevărul din spatele măştii, convins că astfel va destabiliza ordinea socială. Cum să îl numim? Terorist? Cavalerul negru nu este decât o nouă variantă a clasicelor westernuri Fort Apache şi Omul care l-a ucis pe Liberty Valance, care arată că pentru a civiliza Vestul Sălbatic, minciuna trebuie ridicată la rangul de adevăr: civilizaţia, cu alte cuvinte, trebuie să fie fundamentată pe o minciună. Filmul a avut un succes nemaipomenit. Dar întrebarea este de ce avem din nou nevoie, anume în acest moment, de o minciună care să menţină sistemul social?
Dacă luăm în considerare şi renăscutul succes al lui Leo Strauss: aspectul cel mai relevant astăzi din filozofia sa politică este conceptul său elitist de democraţie, idea de „minciună necesară”. Elitele trebuie să conducă, în conştiinţa stării de fapt (logica materialistă a puterii) şi să alimenteze poporul cu poveşti care să îl facă fericit în binecuvântata sa nesocotinţă. După Strauss, Socrate era vinovat de acuzaţiile care i s-au adus: filozofia este o ameninţare pentru societate. Punerea la îndoială a zeilor şi etosului oraşului subminează lealitatea cetăţenilor şi, prin urmare, bazele unei vieţi sociale normale. Cu toate acestea, filozofia este cea mai înălţătoare şi meritorie dintre preocupările umane. Soluţia propusă a fost aceea ca filozofii să îşi ascundă cunoştinţele, ceea ce au şi făcut, şi să nu le transmită decât „printre rânduri”. Adevăratul, ocultul mesaj comportat de „marea tradiţie” filozofică de la Platon la Hobbes şi Locke a fost acela că nu există zei, că moralitatea nu este decât o prejudecată şi că societatea nu este un dat natural.
Până acum, povestea WikiLeaks a fost prezentată ca lupta dintre WikiLeaks şi imperiul S.U.A.: publicarea documentelor confidenţiale de stat ale S.U.A. este un gest pentru libertatea informaţiei, pentru dreptul oamenilor de a şti sau e un act terorist, care ameninţă stabilitatea relaţiilor internaţionale? Dar dacă nu este asta adevărata problemă? Dacă lupta ideologică şi politică fundamentală se dă chiar în interiorul WikiLeaks: între gestul radical de a face publice documente secrete de stat şi felul în care acest gest a fost reintegrat în câmpul de hegemonie ideologico-politic, printre alţii, chiar de către WikiLeaks?
Iar această reintegrare nu vizează în principal „conspiraţia corporatistă”, adică înţelegerea pe care WikiLeaks a încheiat-o cu cinci mari publicaţii, oferindu-le exclusivitate în publicarea selectivă a documentelor. Mult mai important este modul conspirativ în care funcţionează WikiLeaks: un grup secret „bun” atacă un grup „rău”, reprezentat de Departamentul de Stat al SUA. Din această perspectivă, duşmanii sunt diplomaţii americani care ascund adevărul, manipulează publicul şi îşi umilesc aliaţii, urmărindu-şi fără scrupule propriile interese. „Puterea” este deţinută de aceşti tipi răi de la vârf şi nu traversează întregul corp social, determinând modul în care lucrăm, gândim şi consumăm. Chiar WikiLeaks a simţit ce înseamnă această viziune a puterii când Mastercard, Visa, PayPal şi Bana Americană şi-au reunit forţele cu statul pentru a-i sabota. Preţul plătit pentru metodele conspirative este un tratament conform aceleaşi logici. (Şi nu ne mai miră cum au înflorit teoriile cu privire la cine este „de fapt” în spatele WikiLeaks – CIA?).
Metoda conspirativă este completată de metoda aparent opusă, aproprierea liberală a WikiLeaks ca fiind încă un capitol din istoria glorioasă a luptei pentru „accesul liber la informaţii” şi „dreptul cetăţenilor de a şti”. Această perspectivă reduce WikiLeaks la un caz radical de „jurnalism de investigaţie”. Şi nu ne-am afla cu un pas mai departe de ideologia unor blockbustere hollywoodiene ca Toţi oamenii preşedintelui (All the President’s Men) şi Dosarul Pelican (The Pelican Brief), în care nişte oameni obişnuiţi descoperă un scandal care ajunge până la preşedinte, forţându-l să renunţe la putere. Aceste filme prezintă ascensiunea corupţiei până la vârf, dar ideologia acestora este redată în mesajul optimist din final: în ce ţară extraordinară trăim, dacă nişte oameni obişnuiţi ca mine şi ca tine pot da jos preşedintele care este cel mai puternic om de pe Pământ!
Cea mai grozavă reprezentaţie de putere a ideologiei la conducere este autorizarea aparentei critici a puterii. Nu anti-capitalismul lipseşte în zilele noastre. Suntem suprasaturaţi de critici la adresa ororilor capitalismului: cărţi, jurnalism de investigaţie în profunzime şi filme documentare de televiziune expun societăţile care poluează fără milă mediul, bancherii corupţi care continuă să primească gratificaţii apreciabile, în timp ce băncile pe care le conduc sunt salvate cu bani publici, fabricile în care copiii lucrează ca sclavi şi asa mai departe. Cu toate acestea, există un clenci: ceea ce aceste critici nu au în vedere este cadrul democrat-liberal al luptei împotriva acestor excese. Scopul (explicit sau implicit) este acela de a democratiza capitalismul, de a extinde controlul democratic asupra economiei, prin presiune mediatică, anchete parlamentare, legi mai dure, investigaţii corecte ale poliţiei şi aşa mai departe. Dar organizarea instituţională a statului (burghez) democratic nu este nici o clipă pusă sub semnul întrebării. Aceasta rămâne sacrosanctă chiar şi pentru cele mai radicale forme de „anti-capitalism etic” (forumul Porto Allegre, mişcarea Seattle etc.).
WikiLeaks nu poate fi privit în acelaşi mod. Încă de la început, activităţile sale au mers dincolo de concepţiile liberale despre accesul liber la informaţii. Dar nu ar trebui să căutam acest exces la nivelul conţinutului. Singurul aspect surprinzător al revelaţiilor WikiLeaks este acela că nu conţin nici o surpriză. Nu am aflat exact ceea ce ne aşteptam să aflăm? Adevăratul cutremur a intervenit la nivelul aparenţelor: nu ne mai putem preface că nu ştim ceea ce toată lumea ştie că ştim. Acesta este paradoxul spaţiului public: chiar dacă toată lumea cunoaşte un lucru incomod, totul se schimbă abia când acesta este făcut public. Una din primele măsuri luate de noul guvern bolşevic în 1918 a fost să facă public întregul corpus al documentelor secrete ale diplomaţiei ţariste, toate convenţiile secrete şi clauzele secrete ale convenţiilor publice etc. Şi în acel caz, ţinta a fost întreaga funcţionare a aparatelor de putere ale statului.
Ceea ce WikiLeaks ameninţă este funcţionarea formală a puterii. Ţintele reale aici nu au fost detaliile murdare şi persoanele responsabile pentru acestea. Cu alte cuvinte, nu atât cei de la putere, cât puterea însăşi şi structura acesteia. Nu ar trebui să uităm că puterea nu presupune doar instituţii şi regulile acestora, ci şi modalităţi legitime („normale”) de contestare (presa independentă, ONG-uri etc.) – după cum spunea academicianul indian Saroj Giri, WikiLeaks „a contestat puterea contestând canalele normale de contestare a puterii şi dezvăluind adevărul”.[*] Scopul dezvăluirilor WikiLeaks nu a fost acela de a îi pune în dificultate pe cei de la putere, ci de a ne face să ne mobilizăm pentru a impune o funcţionare diferită a puterii care merge dincolo de limitele democraţiei reprezentative.
Cu toate acestea, ar fi o greşeală să presupunem că dezvăluirea a tot ceea ce a fost ţinut secret ne va elibera. Aceasta este o premiză greşită. Da, adevărul eliberează, dar nu şi acest adevăr. Desigur nu putem avea încredere în componentele de faţadă, documentele oficiale, dar nici nu vom afla adevărul în zvonurile din spatele faţadei. Aparenţa, faţa publică nu este niciodată o simplă ipocrizie. E. L. Doctorow comenta cândva că aparenţa este tot ce avem, drept pentru care ar trebui tratată cu toată atenţia. Ni se spune adesea că spaţiul privat dispare şi că cele mai intime secrete sunt expuse probatoriului public. Dar realitatea este alta: ceea ce dispare este tocmai spaţiul public, cu toată demnitatea sa aferentă. În viaţa de zi cu zi întâlnim nenumărate situaţii în care cel mai bine este să nu spui chiar totul. În Sărutări furate (Baisers volés), Delphine Seyrig explică tânărului său amant diferenţa dintre politeţe şi tact: „Imaginează-ţi că intri din greşeală într-o baie în care o doamnă stă dezbrăcată sub duş. Politeţea îşi cere să închizi repede uşa după tine şi să spui, <<Mă iertaţi, doamnă!>>, în timp ce un gest plin de tact ar fi să închizi uşa spunând: <<Mă iertaţi, domnule!>>” Numai în a doua situaţie, în care ne prefacem că nu am văzut nici atât cât să ne dăm seama de ce sex este persoana de sub duş, putem afişa un tact absolut.
Un caz de tact absolut în politică ar fi întâlnirea secretă dintre Alvaro Cunhal, liderul Partidului Comunist Portughez, şi Ernesto Melo Antunes, membru pro-democratic al grupării armate care este responsabilă pentru lovitura de stat care a răsturnat regimul Salazar în 1974. Situaţia era extrem de tensionată: pe de o parte, Partidul Comunist era pregătit să înceapă adevărata revoluţie socialistă, preluând fabricile şi pământul (oamenii fuseseră deja înarmaţi); pe de alta, conservatorii şi liberalii erau pregătiţi să facă orice pentru a opri revoluţia, inclusiv printr-o intervenţie a armatei. Antunes şi Cunhal au făcut o înţelegere secretă: nu a existat nici o convenţie între ei – în aparenţă, nu au făcut decât să se contrazică, dar adevărul este că au ieşit din întâlnire înţeleşi ca Partidul Comunist să nu pornească revoluţia, permiţând astfel formarea unui stat democratic „normal”, iar ca armata anti-socialistă să nu scoată Partidul Comunist înafara legii, ci să îi accepte ca element cheie în procesul democratic. S-ar putea spune chiar că acestă întâlnire discretă a salvat Portugalia de un război civil. Şi că participanţii şi-au menţinut discreţia şi retrospectiv. Când a fost întrebat despre această întâlnire (de către un jurnalist care îmi este prieten), Cunhal a spus că ar confirma faptul că aceasta a avut loc doar dacă Antunes nu ar nega – dar dacă Antunes neagă, atunci întâlnirea nu a avut niciodată loc. Antunes, la rândul său, a ascultat în tăcere cum prietenul meu i-a redat spusele lui Cunhal. Astfel, prin faptul că nu a negat, a respectat condiţia lui Cuhnal, confirmând implicit întâlnirea. Acesta este comportamentul politic al domnilor de stânga.
Atât cât este posibil să refacem astăzi evenimentele, se pare că rezultatul fericit al crizei cubaneze a rachetelor se datorează de asemenea tactului, ritualurilor politicoase în care s-a mimat ignoranţa. Ideea genială a lui Kennedy a fost să pretindă că o scrisoare nu a ajuns la destinaţie, o stratagemă care a funcţionat doar pentru că expeditorul (Hruşciov) a procedat în consecinţă. Pe 26 octombrie 1962, Hruşciov a trimis o scrisoare lui Kennedy, în care îi confirma o ofertă anterior făcută prin intermediari: Uniunea Sovietică îşi va îndepărta rachetele de pe teritoriul Cubei, dacă S.U.A. se angajau să nu invadeze insula. A doua zi, totuşi, înainte ca S.U.A. să fi răspuns, o a doua scrisoare, şi mai precisă, sosea din partea lui Hruşciov, care adăuga câteva condiţii. La orele 20:00 ale acelei zile, răspunsul lui Kennedy i-a parvenit lui Hruşciov. Accepta propunerea lui Hruşciov din 26 octombrie, cu un comportament care făcea inexistentă scrisoarea din 27 octombrie. Pe 28 octombrie, Kennedy a primit o a treia scrisoare din partea lui Hruşciov, în care acesta cădea de acord. În astfel de momente, cât se joacă totul pe o singură carte, aparenţa, politeţea şi conştiinţa faptului că „se face un joc”, pot conta mai mult decât orice.
Deşi, aceasta nu este decât o variantă – amăgitoare – a poveştii. Sunt momente – momente de criză pentru discursul hegemonic – în care trebuie să ne asumăm riscul de a dezavua aparenţele. Un astfel de moment a fost descris de către tânărul Marx în 1843. În „Contribuţie la critica Filozofiei Dreptului a lui Hegel”, dădea diagnosticul decăderii vechiului regimului german în anii 1830 şi 1840, ca repetare burlescă a căderii tragice a vechiului regim francez. Regimul francez a fost tragic „atâta vreme cât a crezut şi a fost nevoit să creadă în propriile justificări”. Regimul german „îşi imaginează doar că ar crede în el însuşi şi cere celorlalţi să îşi imagineze acelaşi lucru. Dacă ar crede în propria esenţă, oare… ar căuta refugiu în ipocrizie şi sofism? Vechiul regim modern este mai degrabă fantoşa unei ordini a lumii ai căror eroi adevăraţi sunt morţi”. Într-o astfel se situaţie, ruşinea devine o armă: „Presiunea actuală trebuie să devină mai presantă, adăugându-i conştiinţa presiunii, ruşinea trebuie să devină şi mai ruşinoasă făcând-o publică.”
Aceasta este situaţia în care ne aflăm astăzi: ne confruntăm cu cinismul neruşinat al ordinii globale, ai căror agenţi îşi imaginează doar că ar crede în propriile idei despre democraţie, drepturile omului şi aşa mai departe. Prin acte ca dezvăluirile WikiLeaks, ruşinea – ruşinea noastră că am tolerat să fim guvernaţi de o astfel de putere – devine şi mai ruşinoasă, când este făcută publică. Când S.U.A. intervine în Irak, în numele democraţiei seculare, iar rezultatul este consolidarea fundamentalismului religios şi un Iran mult mai puternic, aceasta nu este eroarea tragică a unui agent sincer, ci situaţia în care un trişor cinic este învins în propriul joc.
[*] ‘WikiLeaks beyond WikiLeaks?’,www.metamute.org/en/articles/WikiLeaks_beyond_WikiLeaks
Traducere de Sanda Watt