Irenismul ambiant

TEMA: Noul proletariat 

Prăbuşirea stângii între 1945-1980

 Prima prăbuşire majoră a stângii a avut loc în 1968. Descoperirea crimelor comise de Stalin, hedonismul generalizat creat de progresul economic din Occident, toate acestea au dus la o lehamite faţă de comunismul clasic în Franţa. În Germania, comunismul n-a existat niciodată : în Germania estică, el fusese impus de sus de către Uniunea Sovietică, iar în Germania occidentală comuniştii au fost eliminaţi cu ferocitate de puterea federală, ca o a cincea coloană a imperiului sovietic.

Comunismul s-a menţinut, mai bine decât se recunoaşte, în Italia, şi, înmiresmat cu anarhism, în Spania.

În Germania, ecologiştii au ocupat, pe eşichierul politic, locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe comuniştii. Apariţia ecologismului în peisajul politic a fost foarte controversată : pentru stânga clasică, ecologismul reprezenta un protest edulcorat împotriva capitalismului : în loc să spună că patronii exploatau muncitorii, ecologiştii observă că fabricile poluează izvoraşele. E ca şi cum ai critica un criminal în serie nu pentru cruzime, ci pentru că are pete roşii lipicioase pe cămaşă şi bombeuri.

Pe de altă parte, în Germania federală comunismul nu putea exista în formă normală : Hitler exterminase fizic toţi militanţii de stânga, iar după 1945 proximitatea Germaniei democrate şi a Uniunii Sovietice, prin asociaţie, ar fi transformat orice mesaj comunist în cauţionare a bestialităţii sovietice. În plus, începând din 1980, China devine motorul industriei manufacturiere a lumii, se închid minele din Anglia şi combinatele siderurgice din Statele Unite. Proletariatul dispare din Occident. Sindicatele din Germania şi Statele Unite, puternice, nu se ocupă decât de revendicări şi reglementări mărunte, în loc să recurgă la militantism politic.

Prosperitatea generală, sindicatele puternice, dispariţia industriei au făcut ca distribuţia politică să se redistribuie. În Statele Unite, imigraţia latino-americană crea un lumpen-proletariat atomizat, analfabet, care a înlocuit încet muncitorimea locală. Începând din anii 1970, salariul muncitorilor necalificaţi din SUA se ajustează la minimul de subzistenţă necesar peonilor sărmani din Chiapas, Salvador ori Nicaragua. Prigoana anti-comunistă din perioada McCarthy nu făcuse decât să amorseze un declin lent al stângii americane. Aceasta fusese puternică înainte de 1945 şi dăduse romancieri ca Upton Sinclair, John Steinbeck şi mulţi alţii. Toţi prozatorii americani antebelici mai remarcabili fuseseră angajaţi politic.

Proletariatul occidental n-a dispărut : ci doar s-a schimbat. El nu mai e un proletariat industrial, ci un proletariat din sectorul serviciilor, de amărâţi ospătari la McDonald şi de vânzători la Walmart. Nimeni nu-i priveşte. Nimeni nu-i urmăreşte pe termen lung ; dar 90 % din personalul Walmart şi al McDonald se primeneşte anual : nu rezistă nimeni muncii rău plătite, repetitive, îndobitocitoare, ultra-rapide. E un proletariat de imigranţi : occidentalii, în general, au urcat în clasa mijlocie. Proletariatul din sectorul serviciilor e un proletariat de imigranţi, atomizat, de oameni cu biografii cârpite. Au scris despre el Barbara Ehrenreich şi Gunther Walraff – şi a fost nevoie de toată disciplina mass-media occidentale ca ei să fie ignoraţi suveran, supuşi unui complot al tăcerii. Lucrătorii din servicii, analfabeţi, atomizaţi, imigranţi, cu statut precar sau ilegal, care îşi schimbă des slujba, nu alcătuiesc o clasă muncitoare.

Multiculturalismul american, metamorfoza apartheidului

Legile Statelor Unite nu acordă nimănui, individual, drepturi din cele pe care le numim “drepturi ale omului”. Statele Unite sunt o ţară de lobby-uri, iar indivizii nu primesc drepturi decât dacă se organizează şi revendică anumite drepturi, ca lobby-uri. Nici evreii, nici irlandezii, nici negrii n-au fost integraţi în societate, ci şi-au alcătuit propriile asociaţii, care le apără interesele politice sau drepturile faţă de stat. La fel, femeile, homosexualii, graşii, scunzii şi-au format propriile lor lobby-uri, care le-au apărat drepturile faţă de stat.

Există în geologie un fenomen numit pseudo-morfoză. El constă în substituirea unei substanţe de către alta, cu păstrarea planului cristalin original. Toţi cei care vroiau să apere anumite drepturi au trebuit să constituie grupuri de presiune, lobby-uri, să-şi numere voturile, şi apoi să le negocieze cu diverşi politicieni. Partidele americane n-au nici ideologie, nici electorat, nici program, ci îşi negociază susţinerea, de la o alegere la alta, adunând lobby după lobby. Drepturile pentru care nu se pot organiza lobby-uri (ca dreptul la sănătate ori la educaţie) n-au nici un apărător. Multiculturalismul nu e o doctrină simplă, ci este o formă de luptă politică alcătuită din trei componente : mecanismul politic al SUA (parlamentarism bazat pe lobby-uri) structura socială a SUA (minorităţi considerabile, sosite recent, ne-asimilate) şi ideologia americană a separării între grupuri, pe criterii de rasă, sex, religie etc. Nici legile, nici sistemul politic, nici moravurile SUA nu apără, în sine, vreunul din drepturile omului. Drepturile omului sunt apărate, fiecare, de către un lobby, o tarabă de vândut voturi şi de târguit fonduri de campanie electorală.

ONG-urile ca mediatizare a kitsch-ului sentimental

Marx, de obicei analitic, devine sarcastic atunci când vine vorba de societăţile de binefacere. Nimic nu-l îngreţoşează mai mult decât aceste sindrofii de babe cu diamanticale care strâng bani pentru copiii nevoiaşi ai proletarilor, şi pentru zidirea de case pentru povăţuirea pe calea dreaptă a tinerelor fiice de muncitori care au luat-o pe calea pierzaniei. („Manifestul partidului comunist”, III, 2, „Socialismul conservator”).

“O parte din burghezie urmăreşte să remedieze anomaliile sociale pentru a consolida societatea burgheză : în această categorie intră filantropii, lucrătorii din domeniul umanitar, societăţile de binefacere, societăţile pentru protejarea animalelor, societăţile contra beţiei, pe scurt, o-en-giştii de tot soiul”.ONG-urile de azi nu sunt altceva decât încercarea inutilă a societăţii de a pudra bubele purulente ale sistemului politic capitalist. Fund-raisingul, chiar şi pentru cele mai nobile cauze, rămâne tot o tehnică de relaţii publice, şi nimic altceva, menită să împace conştiinţa participanţilor.

Nu e nimic mai abject decât Madonna care adoptă copii amărâţi în Malawi şi Cambodgea. Acţiunile ONG-urilor, de orice natură, nu sunt acţiuni de reală binefacere.

Ele se bazează pe instinctele kitsch ale membrilor acestor asociaţii. Nu e nimic, instinctual vorbind, mai plăcut decât să hrăneşti veveriţele cu alune în parc. Societăţile pentru salvarea urşilor panda, a tigrului indian şi a altor animale nu sunt decât prelungiri ale hrănirii veveriţelor. Recursul la iniţiativa privată e o deformare incredibilă a binelui. Pentru a strânge fonduri, ONG-urile trebuie să facă apel la imagini emoţionale sau şocante. Nimic mai bun decât imaginea unui copilaş african subnutrit, a unui urs panda (e drăguţ) pentru a strânge fonduri.

Dar nu doar negrii mici, urşii panda sau colibrii au nevoie de ajutor. Au nevoie de ajutor şi refugiaţii politici, delincvenţii care vor să se reinsereze, bătrânii fără familie, bolnavii de boli psihice. Toate aceste grupuri sunt absolut inestetice, dau prost la Telethonuri, nu storc lacrimi. E foarte uşor să aduni bani pentru apărarea tigrului imperial sau a pitonului auriu. E imposibil să strângi fonduri pentru protejarea broaştei râioase cu bube, a şobolanului cocoşat şi a gândacului guşat.

ONG-urile, de toate culorile, sunt emoţionale şi kitsch, şi în domeniul de intervenţie, şi în gestul intervenţiei, şi în modul de a procura fonduri. Telethonurile educă lacrimogen populaţia să dea bani pentru cauze telegenice. The medium is the message : ideologia comunistă se adresează unor oameni instruiţi, care doresc să participe la viaţa politică, şi care citesc şi discută. Neo-liberalismul roz siropos călduţ se adresează telespectatorilor, inerţi politic, care vor trimite bani la Telethon, ştergându-şi lacrimile emoţionate. Comunismul e scris, neo-liberalismul e televizual. Comunismul e analitic şi ideologic, neo-liberalismul e sentimental.

Diferenţa între comunism, marxism, pe de o parte, şi pacifismul edulcorat la care asistăm e una de ţinte şi proporţii. Comunismul explică unitar relele din societate – prin structura fundamental nedreaptă a societăţii în ansamblu ; irenismul soft neo-liberal rozaliu-pluşat sugerează că fiecare din tarele societăţii are cauze externe societăţii. De asemenea, discriminările din societate sunt explicate altfel de comunism. Pentru comunism, structura societăţii înseşi e greşită şi nedreaptă. Pentru neo-liberali, discriminările de tot felul sunt doar nişte acnee, mătreţi sau pârţuri ale societăţii, uşor de îndreptat prin creme, şampoane şi vitamine – ONG-urile de bine făcătoare. ONG-urile înlocuiesc şi creştinismul (ori religia în general). Ecologismul, grija pentru animale, copii, refugiaţi şi bolnavi au devenit un erzaţ al iubirii de oameni.

Noul protest social a înlocuit şi comunismul, şi creştinismul, pe care le-a sterilizat, liofilizat, edulcorat şi transformat. Creştinismul tradiţional, catolicismul, a putut secreta spontan o ideologie viguroasă, teologia de la liberacion. În condiţiile politice ale Americii latine din anii 1960-1980, dominată de oligarhii sau de dictaturi de dreapta, teologia de la liberacion era singura posibilitate a catolicismului de a-şi afirma autonomia faţă de puterea politică.

Neo-protestantismul american nu poartă alt mesaj decât prejudecăţile cotidiene ale clasei mijlocii americane. În ansamblu, neo-protestantismul american al tele-evangeliştilor şi al mega-bisericilor nu mai are nici o legătură cu creştinismul : în ce priveşte sacralitatea vieţii, se ocupă doar de interzicerea avortului şi a eutanasiei, omiţând, prin scotomizare, problema armelor de foc din SUA şi uciderea civililor din Afghanistan şi Irak (armata americană plăteşte 1995 de dolari familiilor îndoliate pe cap de civil ucis din greşeală, preţul unei excursii de două săptămâni în Cuba). Europa occidentală în schimb e post-creştină : Médecins sans frontières, ONG care acţionează în zonele de criză ale lumii, e un ecou laicizat al poruncii de a-i îngriji pe cei bolnavi.

Economia de piaţă se supune uneia din legile lui Pareto, legea 20/80, care afirmă că douăzeci la sută din populaţie câştigă 80 % din salarii, deţine 80 % din averi etc. În economia globalizată, preşedinţii de întreprinderi câştigă nu de 80, ci de trei sute şaizeci de ori mai mult ca muncitorii. Pe doi ianuarie, când mahmureala Revelionului n-a trecut complet şi n-au fost mistuite încă ultimele fursecuri, directorul a şi câştigat cât câştigă un muncitor în tot anul. În teatru, un actor celebru câştiga de zece ori mai mult ca un actor de rând. În cinematografie, un actor celebru câştigă de o sută de ori mai mult. Mass-media, ca şi producţia industrială, polarizează. Walmart a dat lent la o parte prăvăliile de cartier.

Rescrierea istoriei şi falsificarea memoriei

SUA n-au fost niciodată nici multiculturale, nici tolerante, nici nicicum. SUA au fost un stat al apartheidului şi al purităţii rasiale până în 1970 şi după, iar, atunci când n-a fost posibil, şi-au exportat procedeele criminale în Canada.

CIA a derulat diverse proiecte, printre care MK-ULTRA, privitoare la controlul minţii, interogare, modificarea comportamentului, manipulare şi aşa mai departe. O mare parte a cercetării s-a făcut în Canada, de către doctorul Ewan Cameron, pe pacienţi cu depresii uşoare sau cu episoade anxioase. Au fost folosite, pentru “deprogramarea memoriei” bolnavilor LSD, psiholeptice, coma insulinică şi deprivarea senzorială. În acelaşi timp, Hollywood producea filme de propagandă ca “Pacientul manciurian”, care afirmau că, dimpotrivă, Uniunea Sovietică se dedă la asemenea experimente privitoare la spălarea creierelor – ceea ce nu era adevărat. Tot în Statele Unite a avut loc experimentul Tuskegee, în care patru sute de negri săraci bolnavi de sifilis din Alabama, între 1932 şi 1972, au fost privaţi permanent de tratament pentru a se urmări evoluţia bolii netratate. Nu există nici o diferenţă între experimentele medicale făcute de nazişti în lagăre şi cele ale americanilor, IMH S.HMM.

În Canada, între 1940-1960, copiii orfani din provincia Quebec erau închişi cu forţa în azile pentru debili mintali, unde nu primeau nici o educaţie, erau supuşi abuzurilor sexuale, şi erau apoi distribuiţi ca mână de lucru ieftină în ferme. Tot în Canada, Columbia Britanică şi Alberta (până în 1972) au avut, exact ca Germania nazistă, legi eugeniste, care impuneau sterilizarea forţată a femeilor considerate cu mintea slabă. De asemenea, şi în Canada, şi în Australia, copiii populaţiilor locale, indieni sau aborigeni, erau închişi cu forţa în internate, unde erau supuşi abuzurilor şi li se interzicea să-şi vorbească limba – o purificare etnică fără vărăsare de sânge. ONG-urile occidentale se preocupă strident de minorităţi, de orfani, de suferinzii de boli mintale, de dizidenţii închişi abuziv în spitale psihiatrice sau de bolnavi în general. Adevărul e că Statele Unite, SUA, Marea Britanie şi Australia s-au făcut realmente vinovate de crimele pe care ONG-urile lor le-au denunţat în alte părţi. Preocuparea acestor ţări pentru drepturile omului e recentă, e ipocrită şi e motivată politic. Cu cât anume e mai urgentă autonomia politică a albanezilor din Kosovo faţă de cea a arabilor din Cisiordania, a kurzilor din Turcia şi aşa mai departe ?

Nelson Mandela, ca preşedinte al ANC, organizaţie considerată teroristă în Statele Unite, a primit dreptul de a intra în SUA doar în 2008. Până atunci se aflase pe o listă de “membri de organizaţii teroriste a căror acces în SUA e interzis”.

Analiză marxistă şi neo-liberalism roz pufos siropos

Momentul 1968, în Franţa, a fost ultima mişcare cu revendicări globale. Imediat după aceea, mişcările de revendicare s-au fărâmiţat. Feminismul, altermondialismul, mişcările anti-globalizare, mişcările negrilor au câteva puncte comune : provin din revendicările stângii dinainte de 1945, dar apar ca revendicări ale unor grupuri limitate ; pentru Marx, emanciparea femeilor şi a minorităţilor rasiale făceau parte dintr-o emancipare globală a părţii exploatate a societăţii. (Aici exploatarea nu trebuie înţeleasă în sens economic, ci ca subordonare simbolică).

Forma în care aceste revendicări se fac auzite astăzi, ca mesaje ale unor lobby-uri, e adaptată la modul de funcţionare al partidelor şi la mass-media recente, la televiziune, advertising şi public relations. Să luăm două exemple, la un secol distanţă, unul consensual, şi unul care face obiectul unor dezbateri aprinse : dreptul femeilor de a vota vs. dreptul cuplurilor gay de a se căsători.

Acum un secol, femeile n-aveau voie să voteze. În Anglia, ele s-au organizat şi au manifestat pentru obţinerea dreptului de vot ; dar într-o democraţie burgheză manifestaţiile nu sunt neapărat eficace : în Elveţia, femeile au putut vota abia din 1972. Din punct de vedere marxist, ele sunt egale bărbaţilor, prin definiţie. Din punctul de vedere neo-liberal, faptul că femeile au obţinut dreptul de vot e un simplu accident, nu e ceva ideologic explicabil.

Căsătoria este, pentru marxişti, o instituţie care creează drepturi civile şi patrimoniale, fără încărcătură simbolică ; conform doctrinei neo-liberale, ea e consfinţirea prin legi şi simboluri a unei situaţii naturale. Spre a lua un exemplu anodin, un partener dintr-un cuplu gay nici măcar nu poate reclama la poliţie dispariţia partenerului de la domiciliu şi nici nu are dreptul de a-i face vizite la spital dacă e bolnav. Din punct de vedere marxist, revendicarea gay e o revendicare de egalitate ; pentru neo-liberali, ea n-are obiect.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.