Îngrădiri şi bunuri comune[1]: din nou, pentru noi începuturi

Ìóâè 43 ñìîòðåòü îíëàéí â õîðîøåì êà÷åñòâå

TEMA: Bunurile Comune

Care sînt transformările colective din care facem deja parte şi care sînt formele de rezistenţă împotriva noilor forme de exploatare şi oprimare, şi cum se articulează speranţele celor mai optimişti dintre noi? Dacă fenomenele dominante ale tranziţiei postcomuniste sînt reîntoarcerea, în interiorul a ceea ce a devenit “fosta Europă de Est” (Marina Gržinic), în forme mai noi sau mai vechi, a unor forme complexe de organizare a puterii, de lungă durată, şi cu întindere globală, precum capitalismul şi colonialismul, care pot fi bazele rezistenţelor anti-capitaliste şi ale celor împotriva colonialităţii puterii?

Fără a reduce la o concluzie grăbită comparaţia incipientă între ceea ce constituie două corpuri extrem de bogate de teorie critică, putem spune că atît gîndirea decolonială (în care cititorii pot găsi o introducere în Idea #33-34 şi #39), cît şi autonomismul marxist împărtăşesc ideea că există o “parte întunecată” a modernităţii occidentale, pentru a folosi sintagma lui Walter Mignolo, şi că turnura radicală necesară în prezent, atît în teoria critică, cît şi în practica politică, depinde de articularea cunoaşterii şi a praxisului în cîmpul epistemic autonom al acestei “părţi întunecate”, şi nu printr-o cantonare în critică internă, oricît de rafinată ar fi aceasta. Dacă gîndirea decolonială aduce poate cele mai radicale concepte şi deschideri de orizonturi din prezent, la scară globală şi personală, în ceea ce priveşte autonomismul marxist, acesta permite trasarea unei continuităţi imediate cu experienţa istorică a socialismului de stat.

 Turnura radicală a autonomismului marxist, inspirată de mişcările şi ideile muncitorilor din Italia din anii 1960-1970, situate conştient în contextul mutării epicentrului mişcărilor revoluţionare globale odată cu luptele decolonizării, a mutat baza epistemică a luptelor, analizei şi viziunilor, situîndu-le din perspectiva muncii şi a muncitorilor, şi nu a capitalului şi a structurilor ori esenţelor sale. Această ruptură faţă de situarea epistemică tradiţională a marxismului (întîlnită la Marx şi Engels, dar şi la Lenin şi Stalin) a permis transformarea radicală a teoriei marxiste, în primul rînd a noţiunilor de muncă şi clasă, al căror conţinut şi orizont politic au fost complet redefinite, pentru a include, de pildă, forme neplătite ale muncii, precum menajul casnic, şi subiecţi revoluţionari în afara paradigmei tehnocentrice şi eurocentrice a marxismului ortodox, precum populaţiile rurale indigene şi muncitorul imigrant. Cu alte cuvinte, înainte de deconstrucţia esenţialismului în teoria critică poststructuralistă sau postmodernă, esenţialismul conceptului de clasă fusese destrămat într-o direcţie a teoriei critice marxiste, în primul rînd mulţumită contribuţiilor feminismului autonomist (Mariarosa Dalla Costa, Leopoldina Fortunati, Selma James etc.) şi gîndirii decolonizării (Frantz Fanon, Amilcar Cabral etc.).

 După o perioadă de dominare a blazării postmoderne, acea proclamaţie ciudată, venită în primul rînd dinspre dreapta, cum că “teoria e moartă”, şi-a dovedit funcţia ideologică de limitare a opţiunilor şi de întărire a dominaţiei epistemice a TINA (Nu-Există-Alternativă) după căderea fostului bloc socialist. În prezent, criza globală a capitalismului şi eşecul sistemic al campaniilor militare occidentale majore din ultimii zece ani aduc din nou la vizibilitate rolul vital al teoriei critice şi gîndirii radicale: în toiul unor schimbări complexe, fundamentale, prin care trece întreaga lume, în contextul posibilei transformări ireversibile a unui mod de organizare a muncii şi economiei globale ce a durat jumătate de mileniu, al posibilei transformări ireversibile a mediului în care trăim şi respirăm, e nevoie mai mult ca niciodată de eforturi pentru elaborarea unor instrumente ale gîndirii de o complexitate corespunzătoare.

 În România, teoria critică a fost delegitimată în istoria culturală a postcomunismului de intelectuali care nu au adus o contribuţie epistemică semnificativă la nivel internaţional, vreme de două decenii, şi care s-au evidenţiat pe plan local în primul rînd prin activitatea intelectuală de colonizare a noilor ideologii dominante şi de patronaj a noilor forme de rasism, sexism şi homofobie, sub aparenţele unei etichete de salon mic-burghez. În numele anticomunismului esenţialist, a fost promovată ignoranţa faţă de istoriile critice ale unor forme cît se poate de actuale ale puterii precum capitalismul, colonialismul şi imperialismul. Unica direcţie de inspiraţie intelectuală, în afara adulării unor canoane eurocentriste (dealtfel, o reconstituire tipică a modelului dependentist al identităţii autocolonizante), a constituit-o întoarcerea la religie – nu la spiritualituate – demonstrată azi prin sprijinul politic şi instituţional şi relaţiile apropiate dintre noile vedete intelectuale şi ortodoxism ori chiar instituţia Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, penuria materială inerentă tranziţiei la capitalism într-o periferie a acestuia e dublată azi de sărăcia spirituală a intelectualilor şi jurnaliştilor locali de la centrul sferei publice, de limitarea referinţelor, a viziunii opţiunilor alternative şi a orizonturilor de interpretare, şi de ceea ce poate fi numit analfabetismul funcţional în teorie critică, şi mai ales în teorie critică socială, în principalele publicaţii culturale şi generaliste din România. Ca notă marginală, ştiinţele sociale şi umanioarele academice se întorc abia în prezent înspre criticalitate, forţate de turnura istoriei, după două decenii de colonizare obedientă a canoanelor dominante şi de ignorare a muncii critice create la nivel local.

 Astăzi, fostul bloc socialist se vede ţinta unui nou atac sistematic împotriva omului de rînd, sub numele măsurilor de austeritate “anti-criză”, ce sînt pe cale de a fi generalizate la nivelul întregii Uniuni Europene. Vreme de două decenii, Europa de Est a constituit o avangardă sau un cîmp de experimente al neoliberalismului şi neoconservatismului, introducînd înaintea ţărilor occidentale (dar, în anumite aspecte, urma ţărilor din Lumea a Treia) inovaţii precum cota unică, concediile forţate (chiar şi în educaţie şi sănătate), concedierea în masă, flexibilizarea pieţei muncii, minimizarea statului asistenţial, privatizarea sistemelor de asigurare şi asistenţă socială, estomparea secularităţii statului. După terapia de şoc şi devalorizarea generalizată a vieţii din primul deceniu al tranziţiei postcomuniste, după privatizarea şi vînzarea forţelor locale de producţie şi a resurselor naturale, după reducerea oamenilor la forţă brută de muncă pe piaţa globală, după reocuparea şi reîngrădirea spaţiului public şi a sferei publice, după refacerea şi ascensiunea fără precedent a aparatului poliţienesc şi a industriei penitenciare, după impunerea de reforme ce au recreat inegalităţi evidente între bogaţi şi săraci, în prezent, ca urmare directă a crizei ce a izbucnit chiar în centrii capitalismului global acum patru ani, seria de măsuri de reformă a “tranziţiei”, şi într-adevăr starea de precaritate şi austeritate indusă de tranziţie (întru promisiunea unei bunăstări şi stabilităţi viitoare), ameninţă să fie permanentizată prin noua serie de măsuri de reformă non-democratică a Uniunii Europene şi de reorganizare a economiei globale. Această nouă ofensivă neoliberală e susţinută local în mod benevol sau oportunist de elitele intelectuale ale anticomunismului instituţionalizat, de jurnaliştii industriei culturale centrale, şi de politicienii sferei politice formale, atît de dreapta, cît şi de stînga.

 Cu toate acestea, aşa cum există o istorie a formelor de organizare a puterii şi a formelor de oprimare şi exploatare, există şi o istorie autonomă a rezistenţelor şi formelor alternative de organizare a economiei şi relaţiilor sociale. Dosarul din Idea artă+societate #38 îşi propune conturarea unor astfel de alternative, o refondare a instrumentelor gîndirii critice în formele aparent marginale ale rezistenţei, prin dubletul conceptual al “noilor îngrădiri” şi al “bunurilor comune”, ca posibilă platformă pozitivă pentru gîndirea critică şi practica politică anti-capitalistă contemporană. Aş dori să subliniez astfel şi pericolul unei reîntoarceri a stîngii forţată de împrejurări (în urma crizei capitalismului), şi nu prin propriile puteri ori tradiţii, sub luminile seducătoare ale unui nou nivel al expunerii în industriile culturale, mai degrabă decît prin munca pasionată şi acordarea demnităţii epistemice corespunzătoare experienţelor istorice ale rezistenţei. Dosarul cuprinde texte de referinţă, despărţite de o perioadă ce corespunde tranziţiei postcomuniste (dar sînt articulate dintr-o perspectivă critică nord-americană), scrise atît de colectivul Midnight Notes, cît şi individual, de Silvia Federici şi George Caffentzis. Dosarul nu propune nimic mai puţin decît conturarea unei alternative pozitive alter-capitaliste, continuînd, din partea mea, un anumit principiu de lucru inspirat din mişcarea Forumului Social Mondial, conform căruia rezistenţa politică trebuie fundamentată pe rezistenţă epistemică. TINA domină doar spaţiile industriilor culturale globale şi ale sferelor publice re-îngrădite. Experienţa personală e suficientă, însă, pentru a demonstra că viaţa culturală şi cea productivă sînt pline de alternative, şi că, în ciuda dominaţiei, relaţiile economice capitaliste sînt doar o fracţiune din tipurile de tranzacţii şi relaţii economice în care intră zilnic fiece persoană ori instituţie. (…)

 Experienţele socialismului de stat şi ale tranziţiei postcomuniste, dar şi experienţa recentă a rezistenţelor ecologiste în jurul fenomenului Roşia Montană şi altele, le oferă est-europenilor o înţelegere intuitivă, imediată, despre bunurile comune şi îngrădirile lor, iar aceasta constituie o valoare epistemică neglijată, ce deschide deja calea unor alternative practice şi justifică speranţe pentru viitor. Nu mai departe de iulie 2009, administraţia oraşului Bistriţa decidea ca, în numele noului ideal de a “deveni un oraş european”, să discute impunerea unor “noi reguli de gospodărire”, respectiv “o serie de măsuri care să disciplineze obiceiurile proaste ale bistriţenilor”, ce fuseseră rezumate de presă sub titlul “adio obiceiurilor de la ţară” (Adevărul, 27 iulie 2009). Aceste măsuri includeau interzicerea cultivării straturilor cu zarzavaturi în spatele blocurilor. La prima vedere, “straturile de zarzavaturi” par un contencios anticapitalist ridicol, pînă observăm ridicolul şi mai mare al identificării imediate dintre europenitate şi disciplina anti-pătrunjel, ori naturaleţea cu care e asumată inferioritatea localnicilor, la nivel guvernamental şi jurnalistic, ori faptul că o asemenea situaţie comună demonstrează tocmai puterea de penetrare a unor forţe globale, din New York şi Bruxelles pînă în spatele unui bloc de locuinţe dintr-un orăşel din sud-estul europei, centru provincial al unui judeţ decimat de emigrarea propriei forţe de muncă în Spania şi Italia.

Într-adevăr, un sens evident al tranziţiei postcomuniste a fost eliminarea şi/sau îngrădirea cunoştinţelor şi capacităţilor de asigurare autonomă a subzistenţei, a economiilor sociale, a economiilor alternative ale gospodăriei şi solidarităţii, de la nivelul individului şi al familiei, pînă la cel al structurilor de guvernare, reintrate azi în paradigma dependenţei.

 Cu toate acestea, trebuie precizat că platforma “bunurilor comune” nu e, în sine, o pozitivitate pură, o nouă mare ideologie curată, o platformă politică automat situată “dincolo de capitalism şi comunism”, deşi bunul comun e inseparabil de dorinţa de democratizare a economiei şi are puterea de a deschide o alternativă dincolo de binaritatea public-privat, impusă de paradigma liberalismului occidental (motiv pentru care traducerea “commons” în “bunuri publice” e inadecvată.) Textul lui Caffentzis atrage atenţia asupra modurilor în care neoliberalismul foloseşte deja ideea de bunuri comune pentru a asigura privilegiile globale ale unor elite, prin extragerea unor sectoare/regiuni în afara “pieţei libere”. Pentru est-europeni, o recodare şi îngrădire similară a bunurilor comune, cunoscută din istoria tranziţiei, este cea a “excepţiilor permise” ori a “investitorilor strategici”, o constantă în procesul privatizării, o logică paralelă şi companioană celei a supremaţiei pieţei libere. O altă variantă cunoscută de recodare negativă a bunurilor comune, în interiorul statului-naţional, este cea de “patrimoniu”, total diferită de principiile de altădată ale satelor devălmaşe din ţările române ori de cele stipulate în Magna Charta britanică, din 1215.

 Lupta populară pentru apărarea şi revendicarea bunurilor comune are o istorie bogată în lumea non-occidentală. Mai aproape geografic, succesul recent al oraşului Napoli, unde rezistenţa împotriva privatizării sistemului sanitar a dus la declararea apei oraşului, prin referendum, ca bun comun inalienabil, după un model original, însă inspirat de succesul mişcărilor populare boliviene împotriva privatizării apei, a inspirat însă o mişcare europeană transnaţională. Odată cu lansarea iniţiativei cetăţeneşti europene în luna iulie 2012, există şansa concretă de a contribui la cristalizarea unei mişcări constituţionale la nivel european, prin charterul european al bunurilor comune (http://www.commonssense.it/emend/european-charter-of-the-commons-eng/).

 Ca urmare, e vital în prezent să întărim micile puncte de plecare autonomiste, aparent fragile, să aducem la vizibilitate cîmpul epistemic mai larg în care se înscriu, de fapt, aceste forme ale rezistenţei pe plan istoric şi global. E vitală munca de cartografiere critică şi revendicare a bunurilor comune în localităţile noastre, inclusiv în spaţiile diasporice în care activăm. Doar astfel putem da elan unor noi speranţe.

 
______________

[1] Pentru traducerea conceptului de “commons” am ales varianta intuitivă de “bunuri comune”, cum sînt apa, pămîntul, pădurile etc, dar şi alte forme tradiţionale de proprietate colectivă. Faptul că, în limba română, termenul juridic de “bunuri comune” este definit exclusiv cu referire la “bunurile dobîndite în timpul căsătoriei”, în Dreptul Familiei, este un indiciu despre profunzimea şi actualitatea efectelor de durată lungă ale capitalismului şi colonialităţii puterii în societatea română contemporană. Reducerea sensului extins al comunităţii la familia nucleară este, într-adevăr, o direcţie tipică a modernităţii capitaliste occidentale, o acţiune concertată prin care atît munca de gospodărie, cît şi bunurile comune dispar împreună din rîndul categoriilor “juridice”.

Text apărut în  IDEA artă + societate, #38/2011

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.