Să facem bunurile publice inalienabile

TEMA: Bunurile Comune

Cum să mai putem proteja proprietatea privată când, pentru a-și „echilibra” bugetele, guvernele au ajuns să vândă pe nimic serviciile publice sau să delapideze resursele naturale? Apărută în lumea anglo-saxonă și dezvoltată în state puțin centralizate, ca Italia, noțiunea de „bunuri publice” (beni comuni) își propune să depășească antinomia dintre proprietatea publică și proprietatea privată.

Când un stat privatizează o cale ferată, o linie de transport aerian sau un spital, când concesionează distribuirea apei potabile sau își vinde universitățile, atunci el expropriază comunitatea de o parte a bunurilor sale; o expropriere simetrică celei pe care statul o execută asupra proprietății private atunci când intenționează să construiască o șosea ori o altă lucrare de interes public. Într-un proces de privatizare, guvernul vinde ceva care nu-i aparține lui, dar care aparține în mod proporțional fiecăruia dintre membrii comunității, după cum atunci când obține un teren pentru a construi o șosea, statul se face stăpânul unei proprietăți care nu e a sa.

Asta înseamnă că orice privatizare decisă de autoritatea publică – reprezentată de guvern – îl privează pe fiecare cetățean de cota sa parte din bunul public (comun), ca în cazul unei sezine [drept de luare imediată în posesiune a unei moșteniri legale, fără autorizația prealabilă a justiției, n. trad.] privind un bun privat. Cu o diferență notabilă, însă: tradiția constituțională liberală îl apără pe proprietarul privat de inițiativele statului prin instituirea unei indemnizații de expropriere, în timp ce nicio dispoziție juridică, și cu atât mai puțin una constituțională, nu te  protejează contra unui stat neoliberal care transferă în domeniul privat bunuri aparținând colectivității.

Din pricina evoluției  actuale a raporturilor de forță dintre state și marile companii transnaționale, această asimetrie ilustrează un anacronism juridic și politic. O asemenea iresponsabilitate constituțională dă mână liberă guvernelor să vândă bunurile aparținând cetățenilor pentru a-și finanța politicile lor economice, uitând cu totul că puterea politică ar trebui să fie ea în serviciul poporului suveran, și nu invers.

Sigur, pentru a-și îndeplini datoria, „slujbașul” (guvernul) trebuie să dispună de bunurile mandatarilor săi (cetățenii); însă rolul său este cel al unui administrator de încredere, nu al unui proprietar îndrituit să abuzeze de patrimoniul pus la dispoziția lui. Căci, odată înstrăinate, avariate sau distruse, bunurile publice încetează să mai existe pentru colectivitate. Ele sunt nereproductibile și greu recuperabile, fie că vorbim de generația prezentă – dacă-și va fi dar cumva seama că s-a lăsat pe mâna unui administrator scelerat – fie de generațiile viitoare, cărora nu li se mai poate reproșa nici măcar faptul că și-au ales rău „administratorul”.

Problematica bunurilor publice trece întâi printr-o formă constituțională, fiindcă în Constituție sunt fixate opțiunile pe termen lung, acelea care trebuie ferite de arbitrariul administrațiilor succesive (1).

 Să ținem în frână statul neoliberal

 Este așadar nevoie de o platformă teoretică, însoțită de demersuri militante, care să trateze bunurile publice (comune) ca o categorie dotată cu autonomie juridică și ca o alternativă atât la proprietatea privată, cât și la proprietatea publică (2). Fapt cu atât mai necesar cu cât „slujbașul” din fruntea statului este astăzi atins de viciul mortal al jocului în care a intrat (creditarea în locul impozitării, pentru finanțarea activităților sale), căzând pe mâna unor cămătari cu mult mai puternici decât el.

Într-adevăr, guvernele mai tuturor țărilor, atât de supuse intereselor financiare globale, risipesc necontrolat bunurile publice justificându-și gestul prin necesitatea plătirii datoriilor. Această logică face să pare firească și obligatorie o stare de lucruri care, în realitate, este consecința unor opțiuni politice constante și deliberate.

Conștiința existenței unor bunuri publice, faptul de a identifica în ele instrumentele satisfacerii unor nevoi și drepturi fundamentale ale colectivității, nu poate fi decisă pe hârtie (3). Ea se formează cu prețul unor lupte, deseori înăbușite, dar care duc invariabil la emancipare, lupte pentru apărarea acestor drepturi în lumea întreagă. În multe situații, adevărații lor inamici sunt chiar statele însele, cele care-ar fi trebuit să le fie protectorii cei mai fideli.

Exproprierea bunurilor publice în favoarea unor interese private – ale multinaționalelor, de pildă – este adesea consecința administrațiilor aflate într-o dependență crescândă (și, deci, într-o poziție fragilă) față de companiile care le dictează politicile de privatizare, de „consum” al teritoriului și de exploatare. Cazurile grec și irlandez sunt, din acest punct de vedere, emblematice.

Tradiția occidentală modernă s-a format în cadrul dialecticii stat – proprietate privată, într-un moment al istoriei în care doar aceasta din urmă părea a avea nevoie de protecție împotriva unor guverne autoritare și omnipotente. În acest context și-au găsit fundamentele garanțiile constituționale privind utilitatea publică, domeniul rezervat legii (care garantează legislatorului monopolul asupra anumitor sfere, excluzând intervențiile altor puteri ale statului sub formă de decrete sau de regulamente) și indemnizația.

Raporturile de forță dintre stat și sectorul privat evoluând în ultima vreme, proprietatea publică are însă și ea nevoie de protecție și de garanții pe termen lung. Or, acestea sunt dificil de imaginat în cadrul legislativ tradițional, care restrânge sfera domeniului public la stat. Protecția liberală clasică a sferei private în raport cu statul nu mai este, prin urmare, suficientă. Conștiința politică a exproprierii sau a distrugerii bunurilor publice, ivită în bătăliile actuale având ca subiect apa, statutul universității publice, alimentația sau lucrările de anvergură care duc la degradarea unor zone geografice întregi, se înfiripă difuz, fără a fi ajuns încă la elaborarea unor instrumente teoretice capabile să o reprezinte și să indice o direcție comună acestor mobilizări.

Noua funcție constituțională de protecție a cetățenilor în fața unui stat neoliberal și a puterii private ar trebui reprezentată așadar de această categorie a bunurilor publice. Conceptul a cunoscut un salt calitativ în 2009, când economistul nord-american Elinor Ostrom a primit Premiul Nobel pentru economie pentru studiile sale asupra commons și în special pentru lucrarea Gouvernance des biens communs [Administrarea bunurilor publice] (4). Un concept devenit cuvânt-cheie la nivel internațional, căruia larga consacrare i-a scăzut totuși potențialul critic: în comunitatea științifică, opera lui Ostrom n-a antrenat recunoașterea deplină a consecințelor revoluționare posibile în cazul punerii în poziție centrală a bunurilor publice, în plan juridic și politic.

Teoretizat de biologul american Garrett Hardin, „tragedia bunurilor publice” (5) – idee conform căreia accesul liber al indivizilor la resursele comune generează supraexploatarea lor, amenințându-le existența – determinase curentul universitar dominant să considere „comunul” ca un aspect al non-dreptului prin excelență.

În această optică, numeroși economiști și specialiști ai științelor sociale au sfârșit prin a-și fonda teoriile pe metafora unei persoane care, invitată la o recepție cu mâncare din belșug, năvălește asupra bucatelor căutând astfel să maximizeze suma caloriilor pe care le poate înmagazina pe cheltuiala altora. Acest homo economicus hulpav ar consuma deci un maximum de hrană într-un minimum de timp.

Ostrom a arătat că acest model de comportament nu surprinde bine relația omului real cu lumea. Touși, ea n-a evidențiat nicio consecință politică a faptului că acest model descrie totuși destul de bine conduitele a două dintre cele mai importante instituții care conduc lumea. Antreprenoriatul și statul tind, într-adevăr, să acționeze în cazul bunurilor comune precum personajul avid în fața bufetului încărcat, încercând să obțină maximum de resurse pe spinarea altora. Mânați de interesul gestionarilor și al acționarilor, într-un caz, și de interesul națiunii și al conducătorilor politici, în celălalt caz, cele două instituții adoptă un comportament miop și egoist, învăluit într-o ceață ideologică protectoare.

 Schimbare de sensibilitate

 Odată intrat în curentul academic și științific dominant, discursul asupra „comunului” riscă să devină doar unul dintre discursurile aflate la modă după criză, precum cele privind „sustenabilitatea” sau „economia verde”.

Generațiile ivite după revoluția științifică au găsit metoda de a deschide un sipet cu valori imense, de care generațiile precedente nu avuseseră habar sau nu cunoscuseră mijloacele de a le exploata (6). „Prima modernitate” (secolele al XVI-lea și al XVIII-lea), grație alianței dintre drept, tehnică și economie, a nutrit un imaginar care prezenta drept „știință” faptul de a exploata – risipindu-le – bogățiile conținute în acest tezaur (cărbune, petrol, gaz, apă potabilă), resurse naturale pe care nu le putem produce și care nu pot fi reînnoite pe cale naturală decât poate în milioane de ani. Pe acest imaginar se sprijină așadar știința exploatării rapide și eficiente a tezaurului natural pe care noi o numim economie.

În mentalitatea modernă, a exploata bunurile publice – printr-un consum ducând inevitabil la privatizarea lor în folosul celor ce reușesc să dispună de ele cu profit cât mai mare – trece drept un act natural. Procesul de acumulare generează comercialul (marchandisation), ale cărui presupoziții sunt banul, pământul ca proprietatea privată și munca salariată, invenții umane care deturnează spre scopuri mercantile valori calitative unice în sine și nereproductibile, ca pământul, timpul și schimbul calitativ.

Karl Marx descrisese procesul de acumulare primitivă – în special spolierea terenurilor comune în Anglia secolului al XVI-lea – drept o etapă inițială a capitalismului: capitalismul trebuia să fie suficient de dezvoltat pentru a stârni o revoluție industrială. Totuși, conceptul e mai larg și putem considera că acumularea primitivă prin raptul bunurilor publice înglobează, iată, și privatizarea a ceea ce s-a clădit prin fiscalitate, ca fruct al muncii tuturor: transporturi și servicii publice, telecomunicații, amenajări urbane, bunuri culturale, școli (în general spus, tot ce ține de cultură și de cunoaștere), spitale; una peste alta, toate structurile care guvernează viața socială, până la apărarea statului și închisori (7).

O schimbare generală de sensibilitate care ar aduce „comun”-ul în prim plan ar produce răsturnări vizibile mai ales pe plan tehnico-juridic. Trebuie, deci, scos la lumină, denunțat și depășit paradoxul moștenit de la tradiția constituțională liberală: paradoxul unei proprietăți private mai bine protejate decât proprietatea colectivă.

Decembrie 2011

 ___________________ 

(1)   Deși necesară, această protecție nu e mai puțin fragilă. În Franța, constituționalizarea monopolurilor asupra serviciilor publice, în 1946, n-a împiedicat degradări ulterioare ale acestora.

(2) Michael Hardt și Antonio Negri, Commonwealth, Harvard University Press, Cambridge, 2009.

(3) Ugo Mattei și Laura Nader, Plunder : When the Rule of Law Is Illegal, Blackwell, Oxford, 2008.

(4) Elinor Ostrom, Gouvernance des biens communs. Pour une nouvelle approche des ressources naturelles, De Boeck, 2010 (ediția originală : 1990).

(5) Garrett Hardin, «  The tragedy of the commons  », Science, vol. 162, n° 3859, Washington, decembrie 1968.

(6) Carlo M. Cipolla, The Economic History of World Population, Penguin, Londra, 1962.

(7) Elisabetta Grande, Il terzo strike. La prigione in America, Sellerio, Palermo, 2007. De citit și reflecțiile lui David Harvey privind „acumularea prin deposedare”, în Le Nouvel Impérialisme, Les Prairies ordinaires, Paris, 2010.

 Traducere din franceză de Teodora Dumitru 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.