Doar iubirea de democraţie a rămas intactă

de Florin Poenaru

În retrospectivă, evenimentele din ianuarie-februrarie 2012 par a fi reconfirmat vechea schemă liberal-conservatoare clasică a adeziunii la valorile și instituțiile status quo-ului. Această atitudine a fost cel mai bine exprimată de mesajul “iubesc democrația”, ce a făcut totodată posibilă incorpoarea acestor proteste de către media mainstream și neutralizarea lor simbolică ca mișcări anti-Băsescu și anti-PDL, sau eventual anti-austeritate. Astfel, ceea ce a părut a fi apariția incipientă a unor mesaje și voci cu adevărat anti-sistem în mediul local au fost de fapt rapid marginalizate de către consensul hegemonic de dreapta ce structurează în mod fundamental spațiul autohton post-decembrist.

Astfel, chemată la solidaritate și acțiune politică, societatea românească nu a putut decât să își exprime propriile linii de fractură, atât ideologice cât și politice, dar și absența unui plan alternativ. Aceste linii de ruptură au fost înscrise nu doar simbolic ca diferență între protestatarii pașnici și suporterii violenți (altfel spus, între clasa de mijloc onorabilă și articulată și proletariatul urban scăpat de sub control), ci și spațial, între pensionarii de la TNB (clasa comunistă asistată) și tinerii (corporatiști-europeni) de la fântână, fiecare cu modurile specifice de expresie, reprezentare mediatică și adeziune ideologică. Temporar s-au putut forma totuși alianțe ad-hoc, cu precădere în interiorul grupurilor de intelectuali și artiști locali, mai degrabă pe baze performative decât ideologice –așa cum urma să devină clar șase luni mai târziu în timpul scindărilor ocazionate de discuția din jurul ICR – dar și parțial între intelectuali și suporteri ca formă de compensare a lipsei de mesaj social concret din partea intelectualilor, aceștia văzându-se nevoiți să cauționeze naturalist energia brută a suporterilor ca substitut la lipsa proprie de organizare politică și ideologică.  Pare că pe termen lung, “Piața” nu a făcut decât să reproducă hegemonia unui discurs al moralității și drepturilor în defavoarea egalității și solidarității, ducând totodată la apariția unor leaderi informali cu agendă proprie, dar și a unei mitologii specifice ce este frecvent recuperată nostalgic.

Fără a nega importanța semnificativă a acestor proteste, atât socială dar și subiectivă, împotriva acestei nostalgii aproape ritualice trebuie observat totuși că urmarea protestelor din ianurie-februarie a fost de fapt o adâncă de-politizare, fragmentare și demobilizare a forțelor sociale active acum un an, concomitent cu recuperararea acestora în mediul academic și artistic. Astfel, departe de a se constitui ca platforma unor construcții sociale alternative pe termen lung, eforturile din iarna trecută, în ciuda importanței lor conjuncturale, par a fi arătat de fapt limita mobilizării de stradă în absența unei viziuni concrete de societate și de acțiune politică de lungă durată. Tot entuziasmul acelor zile s-a transformat rapid în cinism în ceea ce privește clasa politică ca atare, iar toate speranțele în pesimism structural cu privire la posibilitatea schimbării efective. Astfel, la un an de la acele proteste, societatea pare din ce în ce mai divizată, mai dezorganizată politic și mai dezinteresată ideologic. Doar iubirea de democrație pare a fi rămas intactă.

Articol apărut pe Think Outside the Box

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.