Dezmoşteniţi din toate ţările…

TEMA: Noul proletariat 

Ca noţiune politică, „proletarul” este un ghiveci. Chiar şi în zilele sale de glorie revoluţionară, recent apuse, conceptul de proletar tot un ghiveci a fost. În fond, de-aici i se şi trăgea renumele: „proletariatul” părea să fie o combinaţie realmente unică a celor mai tari ingrediente posibile: determinaţii economice, promisiuni mesianice, evidenţe statistice, proiecte politice şi revelaţii filosofice. Astăzi, din motive obiective, maioneza nu mai prinde. Dacă ar fi să verificăm punct cu punct cele şase componente pe care G.A.Cohen le depistează în definiţia clasică a proletariatului revoluţionar, am obţine un „nu” pe linie: 1) proletariatul nu mai constituie majoritatea societăţii; 2) nu mai e el cel care produce (în mod exclusiv sau măcar relevant) bunăstare; 3) nu mai reprezintă partea (foarte) exploatată a societăţii; 4) nu mai constituie pătura nevoiaşă a societăţii; drept pentru care, 5) el nu mai este în postura în care „nu are de pierdut decât lanţurile” şi, în concluzie 6) proletariatul nu mai poate şi, foarte probabil, nici nu mai vrea să transforme societatea.

Dar nu doar determinaţiile „secundare”, aplicate din exterior (din sfera politicii, filosofiei sau a mesianismului secularizat) sunt cele care se desprind astăzi iremediabil de figura tot mai măruntă a proletarului. Până şi definiţia sa tehnică imediată pare să intre în contradicţie cu persoana sa: căci dacă prin proletar înţelegem acel individ care, pentru a putea supravieţui, este obligat să-şi alieneze singurul lucru pe care-l are, şi anume propria-i forţă de muncă, atunci e cât se poate de clar că în rândul acestei categorii nu mai intră membrii clasei muncitoare occidentale (în care-şi punea speranţele Marx şi care pot foarte bine să supravieţuiască şi fără să muncească), ci, paradoxal, tocmai cei care gravitează în jurul locului de muncă, şomerii, precarii, imigranţii, într-un cuvânt lumpenproletariatul.

Ciudată ironie a istoriei, în urma căreia proletariatul devine, prin definiţie, clasa muncitorilor potenţiali, iar vechii clase de revoluţionari îi ia locul tocmai „armata de rezervă a capitalului”, acea gaşcă ubicuă de bătăuşi şi spărgători de grevă pentru care Marx n-a avut decât cuvinte de obidă.

În derută

„Proletariatul s-a îmburghezit”, se aude astăzi din toate părţile. Pe un ton de reproş abia ţinut în frâu. Şi-a trădat vocaţia, a devenit egoist şi individualist, nu mai caută solidarizare, ci doar televizoare. Asemenea lamentaţii nu au însă nimic marxist în ele. Marx a identificat în proletariat clasa revoluţionară nu pentru că acesta avea o bunătate ieşită din comun, sau pentru că îl dădea afară generozitatea din casă şi din clasă, sau pentru că nu mai putea de soarta lumii şi sensul istoriei. Aşa cum bine a observat G.M. Tamás, această lectură în cheie idilică şi moralizantă a condiţiei celor sărmani, recurentă totuşi în istoria stângii, se trage de la Rousseau, nu de la Marx. Dimpotrivă, pentru autorul „Capitalului”, potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare rezulta aproape cu apodicticitate din confirmarea, de către realitatea imediată a epocii sale, a celor şase niveluri de articulare din definiţia de mai sus a proletariatului. Iar dacă exista o anumită etică sau morală în toată această expunere multietajată, ea nu reprezenta nicidecum un supliment de sensibilitate adus din exterior, ci era ceva inclus din oficiu în descrierea obiectivă a faptelor şi în derularea lor aparent inconturnabilă. Ce nevoie mai era de batistuţe şi lacrimogene când toată istoria părea să fie de partea lor?

Astăzi, e altă poveste. Acel nod aparent indestructibil de realitate şi promisiune care era proletariatul s-a desfăcut. Dar, odată cu el, s-a destrămat şi acea strânsă legătură între practică şi teorie care oferise până la Internaţionala a doua principalul resort de legitimare a teoriei marxiste. Înainte deci de a putea identifica noul subiect revoluţionar şi înlocuitorul vechiului proletariat, teoria neomarxistă este astfel obligată să înceapă chestionarea de la un nivel mai profund, care să vizeze propriile sale fundamente. Odată ce prezumţia de ştiinţificitate a marxismului s-a destrămat şi mai toate nodurile sale conceptuale s-au desfăcut, care mai rămâne sursa de legitimare a criticii neomarxiste?  La o privire panoramică asupra răspunsurilor pe care le oferă astăzi teoria post- sau neo- sau ultra- marxistă, deruta pare considerabilă. Britanicii, de pildă, au tras concluzia că, din moment ce nucleul de ştiinţă a istoriei care dădea vigoare marxismului clasic s-a dizolvat, e nevoie de o urgentă infuzie de etică şi sentimente sublime. Pentru ei, proletariatul are nevoie rapid de un cod al bunelor maniere. Potenţialul critic şi speculativ al textelor lor a revenit astfel la nivelul „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab”, iar vehemenţa lor revoluţionară e, de-acum, abia ţinută în frâu în tonuri isterice de it might be better to….

În Franţa lucrurile nu sunt tocmai limpezi. De o parte, foucauldienii au contracarat caracterul metafizic şi „anacronic” al termenilor marxişti desfiinţând toate opoziţiile conceptuale ale acestuia şi lăţind puterea şi discursul peste tot ce există. Ca urmare, din perspectiva lor, încă nu e clar dacă noi facem revoluţie atunci când aparent prăjim ouă sau prăjim ouă atunci când aparent facem revoluţie. De obicei contextul în care este ţinută prelegerea e cel care dictează şi soluţia dilemei. În opinia lor, proletarul e o biată categorie economică, absolut neinteresantă. De cealaltă parte, radicalii din şcoala lui Althusser s-au grăbit să întărească fragilitatea corpusului marxist furnizând o construcţie teoretică desăvârşită şi delicată ca o bijuterie. Sesizând că latura relaţiilor economice şi tot ceea ce se numeşte în marxism bază încep să facă notă discordantă cu restul teoriei, domniile lor au abandonat cu totul analiza acestui nivel, înlocuind-o pe nevăzute cu grafice matematice, formule logice, divagaţii psihanalitice sau aplicaţii estetice. Totul de o reuşită speculativă atât de completă încât ţi-e şi frică să o vulgarizezi punând-o în practică. Norocul lor e că, foarte probabil, nici nu va fi vreodată cazul. În mediul italian, situaţia e încă şi mai spectaculoasă: teoria multitudinii şi a exodului promovată de Negri, Lazzarato sau Virno reprezintă, poate, nivelul cel mai înalt de senilitate pe care o şcoală de descendenţă marxistă l-a atins în ultimul secol.

E drept, spre deosebire de realizările colegilor lor din Franţa sau Anglia, analizele italienilor pornesc totuşi de la relaţiile economice şi de la noile principii de producţie ale capitalismului postfordist. Dar abia ce includ acest nivel al bazei în sfera cercetărilor lor, că îl şi convertesc în suprastructură: munca devine automat discurs şi de-aici, pe panta foucaldiană, discursul devine putere şi puterea e tot ce se vede. Din punctul lor de vedere, alternativa la situaţia actuală este, în fond, chiar situaţia actuală. Şi asta, chiar dacă situaţia actuală e cea mai opresivă, alienantă, insuportabilă etc. din câte au fost vreodată. Pentru ei, proletar e toată lumea, bancheri, strungari şi miniştri laolaltă, pentru că de la toţi postfordismul cere folosirea intensă a facultăţilor lingvistice şi sociale. Această teorie e fie un adevăr atât de subtil încât cu greu îi e dat minţii omeneşti să-l pătrundă, fie într-adevăr e ceea ce pare.

Soluţia trebuie inventată de la zero

Ce legătură au toate astea cu noul proletariat? O anumită legătură există. Engels spunea că proletariatul german este moştenitorul filosofiei clasice germane. Dacă o relaţie similară există între noul proletariat şi filosofia actuală, atunci e oarecum normal ca scindarea internă, lipsa de viziune şi inaderenţa la politic ce definesc starea teoriei actuale să-şi lase amprenta şi în rândurile clasei muncitoare. Ceea ce nu înseamnă că teoria ar fi de vină pentru această situaţie de dezmoştenire. Ci înseamnă că fractura dintre idee şi realitate, dintre suprastructură şi bază este, de fapt, o dislocare internă realităţii înseşi. Problema nu este deci că proletariatul se mulţumeşte astăzi să-şi urmărească strict propriile interese, problema e că aceste interese nu mai coincid cu cele ale restului societăţii. Nu dimensiunea morală e cea care trebuie să ne sperie, ci cea structurală. Nu îmburghezirea şi egoismul clasei muncitoare sunt cauzele dispariţiei filonului revoluţionar, ci condiţiile economice de producţie şi sistemul politic de reprezentare. Or, în acest context, cele mai multe dintre interpretările care vin dinspre stânga – şi care acuză pentru această situaţie de desolidarizare şi izolare încrâncenată precarizarea, flexibilizarea şi deregularizarea ce definesc capitalismul postfordist – par să se înşele. Căci se prea poate ca, aşa cum notează Robert Castel, aici opusul să fie adevărat şi stânga să-şi fi tăiat singură craca de sub picioare: în fond, individul modern a fost produsul politicilor sociale ale welfare state-ului, care, prin asistenţa sa, a acţionat ca un „puternic factor de individualizare”, eliberând cetăţeanul de dependenţa sa faţă de familie şi comunitate. Radicalii marxişti au avut deci dreptate să se teamă de tentaţia reformistă: până la urmă, „revizioniştii Kautsky şi Bernstein” ne-au făcut postmortem figura şi ne-au lăsat fără subiect revoluţionar. Feministele, ecologiştii şi ceilalţi yuppies, oricât ar fi de simpatici, n-au cum să suplinească acest loc gol. În schimb, fenomenul migraţiei are cel puţin meritul de a situa, chiar dacă în manieră ocultată, problema în acelaşi punct străvechi al antagonismului central: în chestiunea muncii şi a raporturilor capitaliste de producţie.

Dar dacă frontul de luptă e acelaşi de două sute de ani, soluţia trebuie inventată de la zero. Căci spre deosebire de vechea mişcare proletară, care era unită de o condiţie comună, de un proiect politic şi de conştiinţa indispensabilităţii sale, fluxul de imigranţi nu are nici unitate, nici conştiinţă de sine şi, cu atât mai puţin, vreo viziune politică. Dacă în imigranţi trebuie identificat noul proletariat, atunci celebra frază a lui Marx din 18 Brumar sună, în ce-i priveşte, mai degrabă a ameninţare decât a promisiune: „Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie să fie reprezentaţi”. Şi, conform ultimelor alegeri din mai toate statele europene, se pare că un Louis Bonaparte se găseşte oriunde să-i reprezinte. Tot răul spre bine: măcar în înclinaţia lor rurală către un populism autoritar, noii proletari migratori se pot lua de mână cu duşmanii lor aparenţi, urmaşii dezmoşteniţi ai vechiului proletariat.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.