Depresie

În succesiunea rapidă a știrilor zilnice, una a trecut aproape neobservată. Conform unui raport al ONU, România se află pe locul doi în Europa la

numărul cazurilor de depresie. Cauza principală este șomajul și imposibilitatea de a mai găsi de lucru. Rata sinuciderii în România este în creștere în ultimii ani și este acum peste media europeană. Cazul lui Adrian Sobaru, care s-a aruncat de la balconul Parlamentului pe 23 decembrie 2010 în semn de protest față de politica economică a guvernului Boc, a fost uitat repede, chiar dacă acesta a exprimat public un fenomen ce altfel rămâne invizibil. Sărăcia, criza economică, șomajul, precaritatea nu au doar efecte materiale (de deprivare) ci și emoționale, corporale și psihice. Despre acestea vorbim mai rar sau deloc.

Motivul este pentru că subiectul rămâne tabu. În mod tradițional, a fi în depresie este ceva rușinos, un semn de slăbiciune, dacă nu chiar semnul unei boli mentale. Iar despre lucrurile rușinoase nu se vorbește, acestea se ascund. Acest aspect este amplificat în cazul depresiilor legate de muncă de către însăși presiunile sistemice ale capitalismului: pierderea slujbei, imposibilitatea de a găsi alta, sărăcia sunt toate vina individului, acestea nu au cauze sistemice. Un om în depresie este un om slab care nu are să se învinovățească decât pe sine pentru situația în care se află. A fi în depresie în aceste circumstanțe apare ca un dublu eșec: eșecul de a fi de succes, dar și eșecul de a gândi pozitiv și de a încerca găsirea unei soluții. Barbara Ehrenreich a scris o carte în care arăta rolul pe care îl joacă industria gândirii pozitive în a contura și propaga această ideologie, conform căreia singura barieră în calea succesului și împlinirii este propria persoană. Cu o atitudine corectă, optimistă, rațională și calculată, lucrurile nu au cum să nu fie minunate. Nu este loc de depresie în această lume radiantă decât ca epitom al eșecului personal, al imposibilității de a-ți controla eul.

Ceea ce descrie Ehrenreich este foarte familiar în perioada post-comunistă din estul Europei. Atunci, pe fundalul unor măsuri neoliberale ample care practic au destructurat brutal societatea anterioară, esticilor li se spunea că este numai vina lor, și a mentalității comuniste vechi de care sunt încă atașați, dacă pică de partea nasoală a acestor transformări. În lipsa unei culturi publice sensibile la astfel de probleme, în fața acestei represivități structurale cu privire la efectele personale, psihologice și corporale ale relațiilor de muncă și de reproducere a vieții, lupta cu depresia se dă în singurătate, pe ascuns și de cele mai multe ori este anihilată prin alcool. Există deja o serie de studii care arată în mod convingător cum în Rusia post-comunistă de exemplu o întreagă generație de bărbați din fosta clasă muncitoare (cei care aveau în jur de 45 de ani în 1991) a murit datorită consumului excesiv de alcool pe fondul depresiei cauzate de disponibilizare.

Criza economică actuală, care tocmai datorită măsurilor de austeritate folosite ca răspuns, au făcut să fie cea mai lungă din istoria capitalismului, readuce aceste corelații în dezbatere. Să ne amintim că primul semn al crizei a fost valul de sinucideri care au prefațat-o, de la bancheri care pierduseră tot, la angajați modești din diferite sectoare. În 2014, tendința pare că revine, înregistrându-se de la începutul anului un nou val de sinucideri cauzate de situația economică, atât în lumea înaltă a finanței, cât și printre angajații obișnuiți. Situația este însă mult mai endemică, asta deoarece înregistrarea numărului de sinucideri, nu exprimă depresia și chinurile zilnice prin care trec zi de zi cei afectați de această stare și pentru care sinuciderea poate fi sau nu o opțiune. Cum spuneam, sistemul care creează această stare produce totodată mecanismele prin care aceasta să fie ocultată și ascunsă. Atunci când există însă ceva date în această zonă, acestea iau inevitabil o formă cinică, precum acest studiu al LSE care arată că angajatorii europeni pierd aproape 100 de milioane de euro pe an din cauza depresiei angajaților. Un angajat deprimat este un angajat neproductiv. Astfel se creează următorul paradox: deși depresia nu este nicodată recunoscută ca atare, și nici legată de muncă sau de lipsa ei, există o întreagă piață a produselor farmaceutice și psihologice ce are menirea de a înlătura orice simptom al depresiei prin medicamente, stimulente, energizante și terapii costisitoare. Acolo unde rușine și autocontrolul nu reușesc, există mereu știința pusă în slujba capitalului gata să dea o mână de ajutor.

Se pare că trăim în fapt o epocă a depresiei. Nici nu e de mirare, având în vedere starea deploarabilă în care se află lumea azi, de la criza economică prelungită, la cea ecologică în devenire, la ascensiunea extremismului și la militarizarea constantă a vieții – pentru a numi doar câteva cauze. Viitorul nu apare decât în culori sumbre și apocaliptice (sentiment pe care Hollywood-ul a încetat de mult să-l mai poată surprinde convingător, dovadă fiind calitatea slabă a producțiilor pe acest subiect). Weltschmerz-ul contemporan pare că a fost perfect exprimat de serialul True Detective, al cărui succes a fost dat de atmosfera deprimantă, apăsătoare, nihilistă și tragică pe care o reprezenta.

Unul dintre motivele pentru care starea de depresie pare a fi generalizată este și acela că aceasta nu este localizată preponderent la nivelul unei anumite clase (cum a fost cazul în timpul tranziției post-comuniste când depresia caracteriza cu precădere clasele muncitoare), sau la nivelul unui segment de vârstă sau generațional. Din diferite motive, și în diferite forme de articulare, depresia circulă ca un fir roșu printre diferite clase, generații, medii profesionale și segmente sociale. Un studiu recent a arătat că jumătate dintre tinerii europeni se simt deprimați din cauza faptului că încă locuiesc cu părinții, pentru nu își pot permite un loc personal datorită lipsei de slujbe decent plătite. Tipul de slujbă, când aceasta există, este la rându-i un factor în depresie. Un studiu Gallup a arătat că 1 din 6 angajați în regim de part-time suferă de depresie, comparativ cu 1 din 10 în cazul celor care lucrează cu normă întreagă. De asemenea, depresia apare nu doar ca urmare a lipsurilor materiale din prezent, dar și a lipsei de perspective cu privire la viitor sau a conturului pe care acesta îl poate lua. Altfel spus, depresia ce survine atunci când constați că viitorul înseamnă de fapt să încerci să te ții de o slujbă astfel încât să nu pici în sărăcie, o problemă recurentă a ceea ce mai numim încă clasa de mijloc.

Tocmai pentru că ia forme diferite și este un subiect public tabu, depresia nu ia forme politice. Aceasta se poate manifesta în mod reactiv, cum a fost cazul în unele dintre protestele globale din ultimii ani, atunci când aceasta s-a transformat în furie, neînsoțită însă de un program pe termen lung, de viitor. Ar fi și imposibil. Prin urmare, depresia conduce mai degrabă la interiorizare, retragere și escapism, decât la conturarea unor mari proiecte politice. Acesta poate fi și unul dintre răspunsurile care macină stânga contemporană: de ce, având în vedere efectele brutale ale crizei, precum și a măsurilor luate ca răspuns la aceasta, nu există mișcări sociale mai ample și de ce stânga nu a reușit să contabilizeze aceste nemulțumiri globale? Poate că suntem cu toții prea deprimați ca să ne mai pese sau să mai avem chef de așa ceva.

În acest context, probabil că unul dintre cele mai radicale și politice scopuri ar fi acela de a de-tabuiza subiectul depresiei și a de a crea posibilitatea de a vorbi liber despre acesta. Așa cum am spus, nu doar că depresia are cauze cât se poate de sistemice și structurale (în general foarte concret legate de problema reproducerii sociale), dar ocultarea sa este la rândul său un efect sistemic menit a reproduce situația actuală. Poate că nu am asista la un moment revoluționar dacă o sa putem să ne exprimăm liber depresiile, anxietățile și temerile, dar ar fi un prim pas eliberator, care, totodată, ar putea pune într-o nouă lumină alienarea colectivă.

Freud a făcut distincția cunoscută dintre doliu și melancolie. Dacă doliul este suferința cauzată de pierderea concretă a cuiva iubit, melancolia este caracterizată de o depresie profundă cauzată de pierderea a ceva iubit (love-object), și despre care nu știm ce anume în acel obiect a fost pierdut. Spre deosebire de doliu, melancolia are astfel o componentă inconștientă, ceea ce face ca aceasta să se manifeste ca o formă de ură de sine, de pierdere a respectului de sine, eul fiind incriminat pentru pierderea suferită. Astfel, deși se clamează pierderea unui obiect iubit, melancolia exprimă de fapt o pierdere de sine. Iar, pentru Freud, aici se află cheia problemei: atunci când persoana melancolică se lamentează despre depresia sa, totodată supunându-se pe sine la un permanent abuz, inclusiv recunoscându-se pe sine în această stare, lamentația exprimă de fapt o acuzație îndreptată către exterior, către originea depresiei. Poate că avem nevoie de un astfel de tratament colectiv astăzi.

 

 

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.