Cu picioarele înfipte în capitalism, cu capetele în nori socialişti

Covid-19 ne-a dat impresia că o forță externă, aproape transcendentă, va face treaba grea în locul nostru, va încheia brusc exploatarea capitalistă și ne va lăsa într-un plăcut vid de unde să construim viitorul mai bun. Ce se întâmplă de fapt? Trăim o criză deja economică, nu doar de sănătate, și se văd efectele: mase închise în casă, speriate, gata să accepte triajul social al celui care merită și al celui care nu e destul de pregătit pentru o nouă etapă de exploatare masivă. Să ne uităm la primele efecte românești și europene.

Mai întâi, au fost instant puse pe drumuri sau lăsate oricum în afara sistemelor de siguranţă, izolată pe cine știe unde, armate de rezervă care au produs enorm economic, fără să stoarcă pentru sine pic de beneficiu și de securitate: e o armată de precari care au făcut munci grele prin toată Europa, dar care nu au avut niciodată statutul de lux al angajatului cu asigurări complete. Toată lumea a profitat de pe urma lor (statele vestice au mutat îngrijirea pe umerii badantelor din est, de exemplu; sau au încurajat ferme medii cu culegători sezonieri din est ş.a.m.d.), tot ei au fost cei care au rămas primii pe dinafară. Ei primesc morală acum de la angajaţii de primă mână, bugetari sau corporatişti – ei sunt turmele de zombies care pot infecta cetăţeanul model cu toate taxele plătite la zi.

Cele mai cinice întrebări care li se adresează acestora ne arată dorință prostească de segregare: de ce au fost inconștienți, de ce au lucrat la negru? Numai un nebun poate spune despre cineva că “alege” să lucreze la negru sau la gri. Numai un nebun nu poate să nu observe industriile din jurul lui care au duduit de profit cu muncă la alb, dar și cu subcontractări de echipe care nu aveau asigurarea întreagă pentru muncitori. Construcțiile duduie și acum, nu au încetat nicio clipă, echipe de muncitori nici nu știu ce e aia coronavirus, nu au stat izolate, iar una dintre primele măsuri după instaurarea stării de urgență a fost oprirea controlului Inspecției Muncii!! Știu ei ce știu. În perioada asta, construcțiile duduie, lucrările de înfrumusețare urbană duduie și ele (că doar sunt alegeri și banii publici sunt și ei buni), toate făcute cu mână de lucru care scapă cu procente serioase prin găurile plasei sociale.

Esența e însă alta: virusul a încheiat o perioadă de grație pentru mîna de lucru. Deși slab sindicalizată și cu legi care descurajează drepturile pentru angajat, aveam măcar privilegiul unei piețe în care se țipa după lucrători. Asta dădea o minimă libertate de alegere pentru muncitori. Cel puțin în anumite zone, de obicei slab calificate sau ultracalificate (cu „mijlocul” calificărilor e altă poveste), măcar era o cerere de angajați care exceda oferta. Acest mic privilegiu a încetat din acest moment. Va reveni în forță sloganul de criză perpetuă “mai sunt 100 la ușă care așteaptă”.

Până să visăm noi socialist, angajatorii vor avea din nou la îndemână unelte vechi de coerciţie: gata cu negocieri de salarii, spune merci că ai un job.

România are în plus dezavantajele economice şi politice ale periferiei. Uitaţi-vă la lideri care tot ce au emis din ei mai „istoric” în ultimul deceniu a fost: protejaţi băncile şi marele business, cumpăraţi rachete cu banii în avans. Şi asta se vede acum. Măsurile anunţate de Orban-Iohannis – dar şi colcăiala trist naţionalistă din opoziţie – nu conving pe nimeni, sună ca tot atâtea note false într-o Europă care măcar retoric se întrece în a se da „cu cetăţeanul”.  Avem mai curând nişte ghişee tristuţe semicoloniale care anunţă măsuri de protejare a companiilor mici, mari şi mijlocii, de aici rezultând după capul lor o firească redistribuire a ajutorului către cetăţeni. Partea cu instituţiile ierarhizate, MAI şi urgenţe, încă pare să meargă, cu sincopele normale într-un stat minimizat cât se poate – Statul de Urgenţă Român este singura investiţie de stat serioasă din ultimii 30 de ani, măcar la începutul unei crize să funcţioneze. Însă departamentul de sănătate a primit bugete mici constant în ultimul deceniu, s-a căutat privatizarea bucăţilor lucrative şi cam atât. Aşa că vom avea mai curând o vânătoare de „încălcători de carantină”, dar o coordonare bună în caz că ajungem în etape mai grave ale epidemiei nu prea avem cum să avem; chiar personalul medical se plânge deja că e lăsat neprotejat în prima linie. Presa şi autorităţile preferă să îngroaşe vânătoarea noului tip de penal, penalul viral. Presa română nu are orgasm decât la biciuirea „inconştienţilor” virtual penali; în rest, numără „infectaţii” şi atât.

Afectaţii

Primii care au fost loviţi au fost precarii, spuneam, cei din armata de rezervă europeană, zilierii transnaţionali. Şi-o vor lua şi cei din clasa de mijloc, pătură destul de heterogenă, mai mult aspiraţională decât solidă, dar plină de filozofii segregaţioniste în cap. Cum filozofia a fost până azi daţi-ne un stat social segregat, doar pentru merituoşi, doar pentru urbanizaţii de bine, aceste tendinţe se vor accentua. Şi asta pentru că o clasă de mijloc precară se va trezi în sărăcie peste noapte. Se va surpa şi o întreagă zonă de muncă digital-informală, uberizată, sau, poate mai precis, se vor surpa şi mai mult tarifele de plată.

Cândva era bună o „persoană fizică”, o firmă cu maximum un angajat, cu comenzi de evenimente, acţiuni, subcontractări, intermedieri diverse (bag aici la grămadă de la firme de catering, la asociaţii, ONG-uri, acţiuni artistice care se hrăneau din bugete mari publice sub cupola licitaţiilor şi prestărilor de servicii). Nu mai sunt bune acum, se prăbuşesc primele. (Sigur că ador anumite grupuri de independenţi, de artă angajată, şi ei vor fi loviţi rău din păcate. Dar peste ei se aflau afacerişti pe bune, cu plimbat scene, cu organizat evenimente, cu alimentat orgolii locale prin România, cu acoperit manifestări cultral artistice electorale. Aici erau şi bani, aici musteau şi multe ambiţii libertariene şi europene, oengistice, struţocămile sociale incredibile care vor alerga disperate acum după salvare. Da, vor alerga la stat după salvare sau angajare.).

Erau bune câteva apartamente pe care se lua o chirie bună în oraşe mari. Se va duce şi asta încet-încet. Apoi, „mijlocaşii” rămân cei mai împrumutaţi la bănci – creditele ipotecare sunt mai ales pentru ei. Iar băncile din România sunt nişte sfinţi care nu trebuie atinşi. Mulţi europenişti middleclass şi pretins democraţi s-au uitat salivând la anunţurile nefrecventabilului Orban Viktor, cu amânarea plăţii creditelor. Orban, vătaf naţionalist estic, este şi un garant de încredere al livrării unor rente corecte capitalului vestic, mai ales german. Practic şi-a negociat spaţiul de manevră pentru măsuri de criză. El livrează măcar astfel de promisiuni, în România se ia speranţa fără opoziţie, nici măcar rudimentar maghiar-poloneză. Aici e diferenţa. Dar tot de aici vor veni şi noi energii care să anime clasele de mijloc puternic afectate – deocamdată e un ghiveci de socialism pentru cei care deja au, amestecat cu antieuropenism de rit nou, naţionalism etc. Energiile nu vor fi pozitive, vor fi de carantinare a inutililor şi de securizare a lumii bune.

Activăm cunoscute cercuri vicioase. Se aude hăulitul naţionalist mic şi mijlociu. Îl aud pe un reprezentant urlând că după criza virusului, dacă nu  facem ceva, vom rămâne numai cu multinaţionalele. Strigătul de ajutor cetăţenesc e deja deturnat de grupuri de lobby mai mult sau mai puţin puternice (cei din construcţii, turism, retail, ăla non-alimentar) înspre grija înduioşătoare pentru mall-uri, hoteluri şi restaurante. N-am auzit încă nimic despre Tarom, CFR şi alte chestiuni „ceva mai strategice”. Dar am auzit de la Orban Ludovic că trebuie salvate cafenelele.

După decenii de predică neintervenţionistă, de preamărire a pieţei libere, în România e greu să-şi imagineze cineva că e nevoie de intervenţionism de stat la greu ca să salvezi părţi esenţiale din economie precum şi calitatea vieţii cetăţenilor. Sigur că mulţi au învăţat din lecţiile astea după criza economică de acum un deceniu. Nu şi în România. Noi am avut un deceniu-paranteză de luptă împotriva corupţiei şi de prezervare a unor condiţii de semiparadis fiscal pentru toţi potentaţii momentului, naţionali sau internaţionali. Zilele astea, în timp ce în UE se anunţau deja primele intenţii de ridicare a unor poveri precum credite, penalizări etc în această perioadă, la noi Adrian Vasilescu de la BNR apăra din oficiu băncile pe la toate televiziunile, înainte să fie nevoie să fie apărate. Şi astea încă se văd: ce nu se vede e seismul pomenit deja, relaţia patron-angajat, schimbarea bruscă a condiţiilor, a forţei de negociere – mulţi se vor duce în cap împreună, angajatorii care vor rezista vor stoarce dublu din angajaţii rămaşi neconcediaţi.

Privatizarea socialismului

Deși suntem înecați în diverse promisiuni “socialiste” de-a dreptul, spun unii, fie că sunt emise de Macron sau Merkel, fie că sunt emise chiar de fanaticii estici ai pieței și ai capitalismului intensiv, pericolul enorm este de privatizare a socialismului, tendință prezentă deja, dar care se poate acutiza acum. Ce înseamnă asta? Pe scurt, drepturi și sprijin de la stat pentru categorii clare de privilegiați, ignorarea și mai intensă a unor realități dure prezente şi ascunse deja. Să ne amintim că mulţi români mureau fără diagnostic sau cu un vag acces la sistemul de sănătate. Se va schimba tocmai acum ceva? Nu, iar situaţia se reproduce economic. Capitalul s-a tot concentrat, îşi va apăra sectoare vulnerabile, se va câştiga din alte sectoare, dar tendinţa va fi de inventare a unui soi de stat protector doar pentru cei cu ceva resurse, cu calificări, cu poziţii sociale avantajoase.

Bugetarii şi cei care sunt dependenţi de fonduri publice vor fi afectaţi inevitabil. Deja sunt opinii politice sau „analistice” care, în timp ce cer protejarea băncilor şi afacerilor, cer şi anularea creşterilor de venit pentru pensionari. Următoruil pas: tăieri de la bugetari. Într-o lume în care fiecare amărăştean va zice sărumâna pentru orice job, se va găsi susţinere politică pentru orice încercare de tăiere de la bugetari (cu excepţia celor din sănătate) sau măcar oprirea indexărilor. Discuţiile nu vor fi despre solidaritate, ci vor fi încăierări pe ramură încurajate de cei care vor lua cel mai mare ajutor.

Deci până la „socialism”, ne va da capitalismul cu capul de toţi pereţii. Am vorbit cu oameni şi din piaţa muncii, şi antreprenori mai mici. În timp ce li se întâmplă deja prăbuşirea: sunt daţi afară (chiar puţin înainte de a da Orban plata unui şomaj tehnic), sunt blocate plăţile de unii clienţi mai puternici etc., se şi uită la ce se întâmplă în jur. Un soi de campionat de ajutorare, etapa pe naţiuni. Orban anunţă îngheţarea creditelor pe tot anul, Franţa şi Germania, la fel, dau tot soiul de facilităţi care să finanţeze „pauza de virus”. Statul minimal şi sărac român are, în schimb, nişte conducători tip ghişeu pentru protecţie business mare şi rente personale, care nu are mare lucru de dat. Iar ce are de dat începe de la cei mari şi strategici în jos. Să nu credeţi că va veni socialismul de sus în jos de la Merkel & Macron. Uniunea Europeană nu e funcţională decât la făcut bani împreună, nu la ajutorare şi consolidare, nu e un „stat”. Cumva se împlineşte şi visul unor stângişti europeni tip Streeck care nu vedeau salvarea decât în socialism delimitat pe naţiuni – e şi asta un soi de privatizare a socialismului când extragi profit cu carul din unele zone şi dup-aia priveşti cu milă la cât de subdezvoltate sunt.

Dacă tot e poftă de „radicalism”

Ne facem multe iluzii şi când auzim cuvinte precum „naţionalizare”, ba chiar despre venit universal garantat se vorbeşte în Financial Times. E clar că ceva se schimbă, dar trebuie eliminată orice idee de salvare a unor stări preexistente aberante. De ce aş lua venit universal minim ca să mai plătesc ratele de speculă din chirii şi imobiliare făcute în toţi anii ăştia? Ce să mai vorbim despre sănătate privată? Cerinţa de asigurare universală de sănătate trebuie să fie urgentă. Dar e mai greu să vorbeşti de asta închis în casă sau, mai rău, rămas fără bruma de job din ordinea pre-Covid.

La noi, dacă tot e poftă de radicalism, să o luăm cu lucruri palpabile. Avem nevoie de sprijin pentru lucrători care vor fi raşi din piaţa muncii chiar în timp ce citiţi aceste rânduri, fie că sunt artişti independenţi sau lucrători în textile. (Să mai spun că avem o mică criză şi cu lucrătorii aduşi din Vietnam, Nepal şi alte locuri îndepărtate care în aceste momente vor fi aruncaţi, dacă nu au contracte, într-un vid social, neasiguraţi, fără bani etc.? Nu mai spun, că astea sunt fiţe).

Păi să începem cu esenţialul: să luăm banii de acolo de unde sunt. Să discutăm rapid o lege de impozitare a averilor, a proprietăţilor, de ce să aşteptăm să tot anunţe Becali crize de filantropie sau să nu anunţe Ţiriac nicio criză de milă. Să punem presiune publică europeană în anumite chestiuni, inclusiv în direcţia redistribuirii corecte a profiturilor, dar şi susţinerea concretă, măcar la minimum de supravieţuire, a cetăţenilor europeni vulnerabili indiferent de naţiune. Redistribuirea în forţă trebuie să vină de pe poziţii de solidaritate – nevoia de solidaritate n-a fost nicicând mai evidentă. Deci ai avere? Vei ceda o părticică pentru binele social. La noi, asta e deja revoluţie, cei mai curajoşi n-au putut să emită decât: să se taie pensiile speciale.

Nimeni nu spune că nu e un moment bun măcar pentru răsturnarea unor inerţii capitaliste absolut nocive. Dar să nu înecăm realitatea cu acest vis, deocamdată eu văd naţionalisme peste tot, capitalism care reînvie cu forţe noi de coerciţie, un bun moment de scădere a salariilor sau de dat afară, un bun moment de explozie pentru tot soiul de fascisme, rasisme. Cum construim un front de rezistenţă? Nu împiedică foarte mult statul în casă la asta? Poate ne ajută chiar să medităm. Dar ne va afecta foarte mult goana pentru supravieţuire. Că vom ajunge la un soi de socialism european al celor care-şi permit, e clar că asta e ameninţarea, cu asta ne batem. Aşa cum şi statul în casă este doar pentru cei care-şi permit. Sunt mulţi care îşi văd de muncă şi acum pe şantiere şi care probabil vor şi auzi la sfârşitul lunii că le-a scăzut salariul pentru că oricum nu mai au unde să fugă, nici afară din ţară, nici pe piaţa liberă; Covidul nu încurajează târgurile de joburi…

Îmi pare rău că stric petrecerea socialistă de pe facebook, dar lumea se cutremură (vezi şi lupta pentru preţurile petrolului, comportamentul pieţelor financiare şi altele) şi mi-e că vor fi făcute multe prostii fix cu retorica noastră, a celor care am tot cerut redistribuire corectă şi o soluţie socialistă, care să vorbească despre societăţi remodelate. Se tot închid nu doar bariere naţionale (deși şi astea sunt de clasă, într-un fel, între o clasă de mijloc vestică şi proletariate precare), ci şi bariere de clasă, de zonă socială în carantină. Şi, desi se vorbeşte mult, nu mi se pare că suntem pregătiţi să oferim versiuni politice mai bune decât trilurile înşelătoare de prin fotoliile fost neoliberale, actualmente îngrijorat-socialiste.

Cei închişi în casă trăiesc norocul unui job bun sau al unor rezerve. Curând va veni momentul în care va trebui să munceşti orice ca să mai ai o casă unde să te închizi. Timpul va subţia privilegiaţii carantinei. Vor ieşi din căminul cald şi vor da peste un capitalism mult mai dur decât acum o lună: iar pentru asta, stânga ar trebui să facă un singur lucru – să inspire încredere măcar, să nu se autointoxice cu meme socialiste.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.