Cetatea și gândirea socială a Eladei

 Un text primit la redacţie semnat de COMAN NORBERT

De la grecii vechii Elade moștenim o mare parte a gândirii politice, mai bine spus, punctele forte pe care șarjăm astăzi ca și oameni politici (zoon politikon) își au obârșia pe coastele egeene. Democrația polisului grec este în strânsă legătură cu gândirea socială care își centrază discursul pe tematica Cetății.

 Rousseau, care este autorul Contractului Social, leagă în mod firesc noțiunea de stat modern de ideea de egalitate, modelul fiind Cetatea greacă, cetate care se dorea a fi a celor egali (după cum vom observa pe parcursul acestei imersiuni în perspectiva socială a polisului grec), ideea de egalitate fiind evidențiată de următorul citat: “Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu și care a găsit oameni destul de proști ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societății civile. De câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii și orori ar fi scutit omenirea cel care scoțând țărușii, ar fi strigat semenilor săi: «Feriți-vă să-l ascultați pe acest impostor, sunteți pierduți dacă uitați că roadele sunt ale tuturor și că pământul nu este al nimănui” (Jean Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni, Editura Științifică, București, 1958, p. 118).

Dar oare egalitatea nu este un construct? Egalitatea nu este un drept natural, ci, credem noi, un construct social. Însă relațiile de putere existente neputând fi șterse de nimic (datorită violenței continue societatea umană se structurează piramidal ca și o structură militarizată), neagă orice egalitarism ca fiind natural, egalitatea este un construct social ideal (proiectează armonia în Cetate) care se opune “stării de natură” violente, egalitatea este gândirea socială care pune interesele Cetății deasupra intereselor private (dorește să îmblânzească lupul din noi).

Este posibil ca societatea să existe chiar pentru a reglementa starea de natură prădalnică pe care o teoretizează Hobbes (homo homini lupus), și în acest caz oamenii Cetății să legifereze în ce condiții și cine are dreptul să fie lup pentru om? Nu spunea Aristotel că în afara Cetății, omul este animal sălbatic sau zeu (Aristotel, Politica, Editura Univers Enciclopedic, București, 2010)? Cum este de observat, Pericle prin penelul lui Tucidide ne transmite următoarele: “Eu socotesc că o cetate aduce mai multe foloase fiecărui cetățean în parte dacă ea, în întregul ei, prosperă, decât dacă fiecare individ în parte o duce bine, dar cetatea se prăbușește” (Filosofia greacă până la Platon, vol II, partea 1, Ion Barbu (coord.), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 345). Și Aristotel propune o idee a egalității: “Unii cred că cel mai important lucru este acela de a împărți bine proprietățile: căci ei spun că de aci provin toate revoltele. De aceea Phaleas din Calcedon a introdus primul acest criteriu: el spune că averile cetățenilor trebuie să fie egale” (Ibidem, vol II, partea a 2-a, p. 741). Aristotel însă consideră că doar o egalitate în avere nu ajunge, mai mult o egalitate în aspirații, în poftele oamenilor ar fi mai indicată: “Chiar dacă cineva nu ar îngădui cetățenilor decât o avere limitată, acest lucru tot n-ar folosi la nimic: căci egalitatea trebuie făcută mai degrabă în poftele oamenilor decât în averi, iar aceasta nu e cu putință dacă ei nu sunt educați de legi în mod satisfăcător. Dar aci poate că Phaleas va răspunde că aceasta este tocmai ceea ce spune și el: căci el crede că între cetățeni trebuie să dăinuiască această îndoită egalitate, a averii și a educației” (Ibidem). Cazul comunismului-real i-a dat dreptate lui Aristotel, nomenclatura a dinamitat capitalismul de stat pentru că acesta nu mai răspundea poftelor sale, ea a acumulat privilegii și a dorit mai multe, a dorit acumulare privată. Și Aristofan vine cu cu ideea unei societăți ideale, următoarele versuri oglindesc clar tot o viziune egalitaristă: “În comun cu toții averea-și aducă, De același trai cu toții s-aibă parte, Nu unul bogat și altul sărac, căci nu-i cu dreptate. Să nu aibă unul moșii cât pământul, Iar altul nici unde să-și sape mormântul; Turme de sclavi să-l slujească pe un potentat Și altul să n-aibă nici un argat. Voi face să crească o viață comună, Unică, egală, pentru toți mai bună” (Ibidem, p. 743).

Observăm că ideile unei societăți a celor egali dăinuie din antichitate, iar întrebarea care se pune: pot să fie ele aplicate? Oare latura lor utopică sau răutatea oamenilor a făcut imposibilă aplicarea lor? Sau una (răutatea) împlică automat pe cealaltă (utopia)? Astfel, omul nu este un om ideal, deci nici societatea acestuia nu poate fi ideală. Însă observăm că în gândirea greacă exista un curent “socialist”, posibil chiar în detrimentul democrației, sau asociat acesteia, în ambele primează organizarea socială în care se urmărește interesul general – Cetatea, dar democrația liberală pune accent pe individ și pe rolul politic al acestuia (care poate fi împotriva Cetății). Pornind de la aceste principii, Demostene critică aspru moravurile societății ateniene contemporane lui: “Odinioară, oamenii de stat dădeau dovadă de atâta simplitate în viața lor particulară, moravurile lor se potriveau atât de mult cu firea cetății noastre încât și astăzi aceia dintre voi care cunosc casa lui Aristide sau a lui Miltiade sau a celorlalți cetățeni iluștri din vremea aceea pot vedea că ea nu arată mai bine decât casele vecine. Și asta pentru că ei nu-și puneau în gând să se îmbogățească ocupându-se de treburile publice. Cinstiți față de greci, pioși față de zei, repectând egalitatea în cetate, ei ne-au adus o mare bunăstare, cum era și de așteptat… Astăzi, o să-mi spuneți, treburile noastre nu stau prea bine, dar, pentru oraș măcar, s-a făcut mult. Adevărat? Și ce anume s-ar putea cita? Că reparăm meterezele zidurilor? Să refacem străzile și fântânile? Niște nimicuri… Priviți-i însă pe oamenii care duc această politică: au ajuns, unii de la sărăcie la bogăție, alții, de la o existență obscură la onoruri. Câțiva și-au construit case mai impunătoare decât edificiile publice și pe măsură ce averea publică a scăzut, a crescut averea lor tot pe-atât” (Demostene, apud Robert Flacelier, Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Editura Basarabia, Chișinău, 1991, p. 13) .

Același aspect al gândirii sociale și nu a celei îndreptate spre individ reiese și din dialogul platonician dintre Criton și Socrate: “Închipuie-ți – spune Socrate – că, în clipa în care am fi gata să evadăm (din această închisoare)… ni s-ar înfățișa Legile și Cetatea și ne-ar întreba: Spune-ne Socrate ce ai de gând să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decât să lucrezi, atât cât atârnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor și a întregii Cetăți? Sau îți închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbușească o cetate în care sentițele date nu au nici o putere, ci își pierd autoritatea și efectul prin voința unei persoane private?” (Platon, apud Robert Flacelier, op. cit., p. 30; respectiv Platon, Opere, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974, p. 70).

Socrate când discută despre lege, morală și cetate, toate sunt cu majusculă, deci primează comunitatea, Cetatea ca atare și nu cetățeanul (individul). Democrația (pe care o legăm de Cetate) este dictatura demosului fiind legată de puterea cetățenilor, însă poate submina puterea Cetății, iar dacă Cetatea se supune voinței individului, democrația se poate întoarce împotriva propriului scop – binele din Cetate. Libertatea cuvântului (a individului) nu este și o libertate acceptată de Cetate (care este curioasă de binele Ei ca și întreg), doar se poate întoarce împotriva Ei, iar individualismul zdruncină zidurile Cetății, iar cuvintele fiind homoiosis (asemănări) ale lucrurilor, după cum spune Aristotel, atunci la fel ca și faptele rele, cuvintele rele pentru binele Cetății nu sunt de dorit, mai ales dacă periclitează armonia dorită într-o comunitate.

Liberalismul se opune Cetății, nu este compatibil cu Cetatea. Așa cum evidențiează Marx și Engels, națiunile și statul sunt subminate de internaționalizarea capitalismului – adică de individualismul liberal extrem, de concentrarea capitalurilor în mâinile intereselor private – (K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, București, 1962).

Însă, în realitate nici Cetatea greacă nu a reușit să atingă acest ideal visat de către gânditorii ei, Platon, prin dialogul dintre Socrate și Menexenos, ne transmite următoarele: “Adevărata hrană a oamenilor este organizarea politică – bună când este a celor buni, rea când este a celor răi. Trebuie arătat aici că străbunii noştri au crescut într-o bună organizare politică şi că de aceea au fost ei destoinici, aşa cum tot de aceea suntem şi noi, şi cei plecaţi dintre noi. Atunci, ca şi acum, organizarea noastră politică era aristocraţia; şi de atunci aşa a fost aproape tot timpul. Această organizare politică e uneori numită democraţie, alteori în alt fel, după bunul-plac al fiecăruia, deşi în fapt ea este o aristocraţie ce are încuviinţarea celor mulţi” (Platon, Opere complete II, Editura Humanitas, București, 2001, p. 13).

În aceste condiții este egalitatea un vis odios? Iubim idealul egalității, dar poate că este bine să fim conștienți de absurditatea parțială din spatele conceptului. Nu ne naștem egali, (nici ca poziție socială, dar nici ca abilități fizice/intelectuale), nu avem șanse egale, (egalitatea șanselor este un mit susținut de către adepții utopiei democratico-liberale, sau “vrăjeala” liberală), deci actualizarea idealului este imposibilă. Mai mult, egalitatea nu este nici măcar corectă, unii merită pe bună dreptate mai mult decât ceilalți. Dar dacă trebuințele fiecăruia sunt diferite, nevoile sunt mai puțin așa. Averea sau gradul de cultură nu influențează necesitatea zilnică de proteină a unui om. Asta este o egalitate posibilă, dacă este bunăvoința necesară.

Însă spun unii că problema capitală nu este dreptul la proprietate, acesta fiind un garant al libertăților noastre (cel puțin această stare de facto este susținută de mulți liberali), ci acumularea în neștire/excesivă, a averilor, a capitalului. Dar cum garantează existența proprietății private libertatea celui ce n-are proprietate? Sau cel fără proprietate nu are nevoie de libertăți? Doar marea proprietate este cu adevărat un garant al libertății, și doar a libertății celui ce o deține. Restul este propagandă a ideologiei liberale. Dovadă: asumarea de către societate a pierderilor din domeniul bancar. Dacă un mic datornic particular ajunge în incapacitate de plată față de bancă, nu-l salvează nimeni, este executat silit. Dacă un mare consorțiu bancar ajunge în incapacitate de plată, statul distribuie datoria bancară către cetățeni, în timp ce chiar teoria liberală justifică profitul deținătorului de capital prin asumarea riscului. Astfel statul ajunge să joace rolul unui anti-Robin Hood, care ia de la cei ce n-au și dă la cei ce au deja – asta în conformitate cu principiul calvin al predestinării.

Considerăm necesar aplicarea unor politici sociale care să egalizeze, sau mai bine spus să uniformizeze în oarecare măsură societatea, dar să fim bine înțeleși, nu marșăm pe ideea anulării diferențelor, ci pe o omogenizare în sensul de a limita prăpastia dintre cei foarte bogați și cei foarte săraci! Un stat democratic se bazează pe îngroșarea păturii de mijloc, iar din această perspectivă politicile sociale (statul-social) sunt cele mai bune soluții la problemele existente în societate. Un astfel de exemplu de politică socială benefică îl constituie impozitul progresiv pe venit, chiar dacă o asemenea măsură nu satisface investitorii străini. Dar oare Cetatea/Statul trebuie să susțină bunăstarea investitorilor și politicile de atragere a acestora și astfel implicit o multiplicare a surselor financiare de care poate beneficia, sau bunul mers al propriilor cetățeni? Grele problematici sunt deschise de jocurile participării la o economie de piață, respectiv de acumulare capitalistă (fie că este vorba de un capitalism liberal; fie că este un capitalism de stat ca cel aplicat în comunismul-real, dar care trebuie să recunoaștem a creat capital social)! Susținem un stat social echitabil cu cetățenii săi, un stat care să nu exploateze omul de rând, să fie patrie pentru toți “fii” săi, chiar și pentru cei mai oropsiți “de soartă” (de propriile capacități intelectuale, fizice etc), nu doar pentru unii dintre ei. Sperăm ca cititorii acestor rânduri să înțeleagă că folosim termenul de “Cetate” în sensul de stat, excluzând sensul de națiune etnică, privim mai degrabă un model cetățenesc al celor egali în aspirațiile care privesc Cetatea ca fiind MAMĂ bună pentru toți locuitorii, indiferent de etnie, gen, etc (astfel Cetatea poate să fie o cetate oarecare, sau chiar Cetatea Universală a Oamenilor). 

Dacă tot suntem “semnatarii” unui contract social (A se vedea Jean Jacques Rousseau, Despre Contractul Social sau Principiile Dreptului Politic, Editura Mondero, București, 2007), atunci este necesar să ne îndreptăm spre o societate echitabilă. Așa cum a și dorit autorul lui (Rousseau), contractul trebuie să garanteze o societate mai bună, nu să fie un act de vânzare a individului, acesta devenind în urma lui un sclav al statului, cel din urmă oferind/înstăinând munca propriului cetățean cui dorește el, fără să se asigure de bunăstarea acestuia în urma demersului. Contractul social chiar prin titulatura lui ar trebui să ne indice un stat social, iar dacă statul nu este garantul unei societăți armonioase, o mamă pentru toți fii ei, atunci actul își pierde titulatura de “social” și se transformă într-un simplu contract de vânzare-cumpărare, cu alte cuvinte, într-o formă de sclavie modernă.

COMAN NORBERT

“unul dintre egali”

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.