Case, vile și mașini sau de ce n-o să mă duc la vot

TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut? 

Articolul de față nu este al cetățeanului turmentat. Nu! El este al cetățeanului frustrat! Acuma dacă el este sau nu este și lichea – ca să-l cităm pe proaspăt remaniatul Dan Mihalache – rămâne de văzut. Poate pe mulți o să îi revolte atitudinea mea, dar pur și simplu nu se mai poate! Haideți să vă povestesc când am început eu să mă disociez de toți aceia care încearcă să ne bage pe gât ideea că trebuie sa fim niște cetățeni implicați politic. Eram în ultimul an la master. Tocmai apăruseră în presă celebrele clipuri cu parlamentari care sforăiau de rupeau fotoliile în timpul ședințelor de senat[1]. Camelia Beciu, profesoara de comunicare politică, se arăta foarte nemulțumită de faptul că presa română insistă atât de mult asupra corupției și incompetenței parlamentarilor. Temerea ei, împărtășită în ultima vreme și de unii dintre colegii mei de platformă critică, era că lumea n-o să mai înțeleagă care este rolul parlamentului într-o democrație și că, vai, o să fie atât de revoltați încât o să vrea să renunțe la parlament. Auzi domnule, ce nenorocire ne pândea! Și totul pentru că inconștienții aștia de jurnaliști ne arătau cum sforăie parlamentarii la ședințe! Am încercat un puternic sentiment de nemulțumire față de această încercare a unor teoreticieni ai politicii de a ține cu dinții de niște instituții, oricâte dovezi li s-ar aduce că membrii acestora sunt potențiali infractori care lucrează cu mult sârg și ceas de ceas împotriva intereselor noastre.

Dar nu! Iată că după ce am fost aduși la sapă de lemn, după ce ne-am scufundat în cea mai cruntă corupție, încă dorim să ținem cu dinții de niște instituții, de niște forme care nici măcar fără fond nu sunt. Sunt forme cu fond corupt – o specie  mult mai periculoasă și dăunătoare. Ce mă scoate în ultima vreme din sărite este insistența cu care așa-zișii apărători ai democrației insistă că toată lumea trebuie să se ducă la vot. Atenție: nu iau în calcul referendumul pentru demiterea președintelui când simpla neprezentare însemna în dapt un vot pentru președinte. Acolo e cu totul și cu totul altă poveste întrucât neprezentarea însemna clar favorizarea unui cadidat. Ce mă deranjează profund e faptul că după ce au fost nevoiți să se descurce într-o țară guvernată de oameni care acum sunt după gratii, cetățenii mai sunt și certați că nu se implică politic! Că nu se duc la vot, că nu ies în stradă, că nu se asociază, că nu se solidarizează și altele asemenea.  Și firește, mereu se arată cu degetul la țările civilizate unde lumea se mobilizează și protestează. Oare cât o să ne mai trebuiască până să înțelegem că nu orice sistem politic care funcționează perfect în altă țară poate fi importat și la noi. Odată trecuți prin terifianta experință a regimului ceaușist care a cultivat – într-o totală contradicție cu obiectivele asumate – o formă primitivă și agresivă de individualism, nu mai avem resursele de a ne solidariza. Un popor nu e o abstracție care joacă un rol în teoria politică. El e o mulțime de oameni iar acei oameni au trecut prin anumite experiențe de viață care, fără îndoială, i-au marcat. Faptul că acum ne apucăm să-i certăm pe români că nu sunt solidari, arată cât de puțin solidari cu ei suntem chiar noi, intelectualii români. Căci pe ce altceva decât pe înțelegere reciprocă și simpatie se poate construi o comunitate solidară? Și de unde să le mai avem de vreme ce de aproape șaptezeci de ani suntem în mod constant dezamăgiți de conducătorii pe care de o vreme încoace chipurile, ni-i alegem singuri.

Șoriceii resemnați și românii deprimați

Resemnarea nu e neapărat o atitudine blamabilă ce-i caracterizează pe fraierii deprimați și melancolici “din fire”. Behaviorismul, oricât de criticabil teoretic și moral (să ne gândim doar la “micul Albert”), oferă în acest caz un exemplu sugestiv. Pentru a vedea cum se instalează resemnarea la șoricei s-a făcut următorul experiment: un șoricel era captiv într-o cușcă cu două compartimente separate de un obstacol care putea fi trecut dacă șoricelul ar fi făcut efotul să sară peste el. În debutul experimentului un curent de mică intensitate se aplica într-unul dintre compartimentele cuștii. Șoricelul, firește, sărea în celălalt compartiment. În etapa a doua a experimentului, curentul trecea prin podeaua ambelor compartimente. Șoricelul sărea – inutil – dintr-o parte în alta. La un moment dat, după mai multe încercări eșuate de a scăpa de șocurile electrice, șoricelul nu mai sărea în celălalt compartiment, în ciuda faptului că experimentatorii opreau circuitul electric în respectivul compartiment. Resemnarea se instalase!

 Or, ce altceva decât o mare cușcă cu mai multe compartimente este România ultimilor două decenii? Acum sincer… Politica românească e un soi de variantă ceva mai grobiană a siropoasei telenovele Melrose Place: toată lumea s-a combinat cu toată lumea. Am avut PSD cu PDL, am avut PNL cu PDL. Acum avem PSD cu PNL – combinație care, cel puțin teoretic, părea de negândit. Noi am tot încercat. Am sărit conștincioși dintr-un compartiment în altul, sperând mereu să scăpăm de problemele care ne “curentau” zilnic. Ei și? Aceleași discuții, aceleași suspiciuni de corupție, aceleași vizite pe la DNA, același limbaj scabros și agresiv, pahare cu apă aruncate în față în direct[2], etc. Haideți să încercăm să corelăm aceaste date cu faptul că studiile recente arată faptul că românii sunt printre cei mai triști oameni din lume[3]. Păi de unde atâta implicare, solidaritate și încredere în politicieni? Evident că acum unica soluție de “poziționare pe piață” a politicienilor este să spună că ei nu fac politiciă. Este perfect plauzibil. Și nu trebuie să ne mirăm că pe acest fond apar soluțiile „salvatoare” gen Dan Diaconescu.

Unii dintre colegii  mei de platformă se grăbesc să infiereze FMI-ul și alte instituții internaționale pentru dezastrul nostru. Mai mult, sunt unii care încearcă să spună că nu corupția e de vină pentru ce ni se întâmplă ci, ceva mai profund și mai abstract, sistemul (capitalist or whatever). Eu cred că fără cozile de topor autohtone nimic n-ar fi posibil! A încerca să le inocentezi pornind de la o conspirație mondială mi se pare cel puțin riscant.

            Acest articol vine în sprijinul celor care nu doresc să meargă la vot. Nu mi se pare normal să fie certați că nu își exercită dreptul constituțional de a vota. E un articol pentru cei care sunt pur si simplu nu se simt reprezentați de nici o formațiune politică. In fiecare zi circul printr-un București cu un trafic infernal și, dat fiind ca am destul de timp să admir peisajul cât stau la semafor, văd de o vreme încoace afișe cu oameni zâmbitori. Unii afirmă că “nu i-a lăsat inima să nu se implice”, ații mă asigură că “luptăm împreuna împotriva sărăciei”. Sunt perfect de acord cu ei: de douăzeci de ani luptăm cu toții împotriva sărăciei lor. În aceste condiții e firesc ca pe ei “nu îi lase inima să nu se implice” și pe noi să nu ne mai miște asemenea spoieli de campanie. E clar ca podeaua va curenta și în compartimentul ăsta!


 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.