Capcanele sărăciei: sărăcie absolută versus sărăcie relativă şi mizele politice ale fiecărui concept

TEMA: Precariatul XXI. Despre sărăcie

Indiferent de cum am defini sărăcia, indiferent de ce măsurători am utiliza, cumva, într-un mod inexplicabil, reuşim imediat să recunoaştem figura săracului acolo unde ea îşi face apariţia: pe stradă, în magazine, în spaţiile rezervate celor privilegiaţi, unde nu poate ajunge decât printr-o eroare, în mijloacele de transport în comun sau pe aeroporturi. Figura săracului se desprinde din tumultul de oameni cu o claritate aproape dureroasă, indiferent că este vorba de săracul din Brazilia, adeseori lihnit de foame, sau săracul din Europa, cel cu telefon mobil în buzunar. Dacă nu îl trădează hainele, îl trădează privirea. Dacă nu îl trădează privirea, îl dă în vileag mimica, fie că este marcată de umilitate sau agresivitate. Ceva, o trăire mugind în adâncul nostru de animale sociale ne ajută, ca un detector diabolic, să reperăm imediat figura proscrisă a săracului. Cum?

Ce este sărăcia? Ce este săracul? Deşi uşor recognoscibilă, sărăcia este greu definibilă. Gândirea de dreapta ne spune că sărăcia înseamnă să mori de foame, de frig, să nu ai adăpost, şi nu să te raportezi invidios la ceilalţi, bagatelizând prin invocarea sărăciei relative „adevărata” sărăcie a subnutritului din Somalia. Aşadar, sărăcie absolută versus sărăcie relativă. Sărăcia absolută  se referă, grosso modo,  la situaţia în care nu reuşeşti sau reuşeşti cu foarte mari dificultăţi să îţi asiguri cele necesare subzistenţei fizice şi traiului cotidian. Acest tip de sărăcie trebuie să ne preocupe, decretează dreapta, nu capriciile şi frustrările rezultate prin compararea cu ceilalţi, care înseamnă, de fapt, inegalitate, şi nu sărăcie.

Deci, sărăcie absolută sau sărăcie relativă? Din punct de vedere al măsurătorilor, ne aflăm într-un hăţiş metodologic. Sărăcia relativă, evaluată actualmente la 60% din venitul median la nivel naţional, este principalul instrument de măsurare a incluziunii sociale în Uniunea Europeană. Până la un moment dat, mai exact până la extinderea Uniunii, o asemenea măsurătoare era aptă să ofere o viziune despre tabloul sărăciei şi excluziunii din statele membre. Mai are ea, însă, sens acum, după aderarea noilor state membre, după ce România şi Bulgaria au devenit parte a constructului european? Să luăm un exemplu: nivelul sărăciei relative în Marea Britanie este de 17,1% (în 2010), iar în România de 21,1%. Este comparabilă însă calitatea vieţii unui britanic sărac cu cea a unui român sărac? În România venitul median era situat în 2010 la 1.222 Euro anual, faţă de 10.263 Euro în Marea Britanie, în timp ce costul vieţii la noi este de aproximativ 70% din media europeană.

Limitându-ne la măsurarea sărăciei relative, ajungem la situaţii aberante, de genul celei descrise mai sus. Sau, la cazuri paradoxale în care sărăcia scade în statistici, fără ca populaţia vizată să o ducă cu un centimetru mai bine. Ba din contra. Un exemplu:  în anul 2010, sărăcia relativă în România a scăzut, nesemnificativ, e adevărat, dar totuşi a scăzut de la 22,4% în 2009 la 21,1% (după transferurile sociale). Cum a fost posibil acest lucru în plină criză economică? Prin redistribuie cumva? Ei zău, în nici un caz! Sărăcia a scăzut pentru că pragul sărăciei, prin raportare la care se calculează populaţia aflată în risc de sărăcie, s-a diminuat de la 1.297 Euro la 1.222 Euro. Şi mai pregnante sunt exemplele Letoniei şi Estoniei, unde venitul median a scăzut cu 17%, respectiv 8%, ceea ce s-a tradus, evident,  şi printr-o reducere a ratei sărăciei relative. Prin urmare, cifrele sunt amăgitoare – sărăcia relativă poate descreşte  în statistici fără a antrena un plus de prosperitate. Mai mult decât atât, în timp ce venitul median a scăzut în România, costul vieţii a crescut cu aproximativ 50%, conform unui studiu al companiei de consultanţă Golden Mind&Spirit[1]. Deci, despre ce vorbim? Despre o reducere a sărăciei relative prin sărăcirea majorităţii, atât şi nimic mai mult!

S-ar părea că este imperios necesară măsurarea sărăciei absolute, din moment ce sărăcia relativă ne situează  pe o pistă adesea înşelătoare. Ajunşi în acest punct, ne lovim de un impediment practic şi de unul metodologic. Mai întîi, datele referitoare la  sărăcia absolută nu mai sunt disponibile pe site-ul Ministerului Muncii după anul 2010 şi toţi experţii în sărăcie cu care am vorbit strâng  nedumeriţi din umeri când sunt întrebaţi despre motivele absenţei datelor. De ce nu avem aceste cifre pentru ultimii ani?  Cât de săraci sunt cu adevărat românii? E suficient să mă gândesc la evanescenţa din statistici a aproximativ două sute de mii de şomeri indemnizaţi  (şomajul a scăzut în 2011 la aproximativ 4% faţă de 7% în 2010), pe care însă nu îi regăsim în rândurile salariaţilor (al căror număr nu a crescut semnificativ), dar nici în statisticile oficiale privind şomajul, care cel mai  probabil s-au alăturat hoardelor de români trăind în precaritate şi am deja un presentiment dureros. Şomaj camuflat, sărăcie camuflată, catastrofă camuflată…În lipsa datelor despre sărăcia absolută a populaţiei, putem arunca un ochi peste evoluţiile percepţiei subiective a celor vizaţi. Potrivit raportului Viaţa în Tranziţie, realizat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi Banca Mondială, procentajul românilor care se declarau satisfăcuţi de viaţa lor a scăzut  de la 32,7% în 2006 la 18,1% în 2010, evoluţie rar întâlnită în celelalte ţări incluse în eşantion (29 în total), unde  tendinţa a fost fie pozitivă, fie a înregistrat o scădere de cel mult 5-10 puncte procentuale. Singurele state care urmează un pattern similar României sunt Lituania şi Letonia, unde satisfacţia se reduce de la peste  50% la puţin peste 30%[2] (Letonia fiind şi ea, aşa cum arătam mai sus, o ţară în care sărăcia relativă a scăzut, iată).

Luat separat, însă – şi aici survine inconvenientul metodologic – indicatorul sărăciei absolute este şi el, la fel ca şi cel al sărăciei relative,  pasibil de a crea eroare. Între 2000 şi 2006, sărăcia absolută în mediul rural a scăzut în România de la 48% la 22%, în timp ce cifrele referitoare la sărăcia relativă atestă o creştere a acesteia: în 2006, aproximativ 30% din populaţia rurală se afla în sărăcie relativă faţă de 24% în 2006[3]. Astfel încât, chiar dacă veniturile în termeni absoluţi au crescut, cu greu am putea spune că locuitorii din mediul rural au ieşit din sărăcie, din două motive. Mai întîi, cum definim pragul sărăciei absolute astfel încât el să fie satisfăcător? Doi, cum putem defini acest prag absolut, în măsura în care sărăcia nu este niciodată doar o stare individuală, ci şi una inter-relaţională şi socială?  In extremis, nu există sărăcie absolută, orice sărăcie fiind ultimamente relativă  – „sărăcia absolută e relativă pentru orice societate (…), este vorba de un prag relativ al sărăciei absolute”, spunea Foucault încă în 1979[4]. A vorbi despre sărăcie absolută este cumva, impropriu, în sensul în care sărăcia absolută reprezintă, până la urmă, o concepţie mai restrânsă (dar variabilă) a depravării relative: ceea ce noi considerăm a fi nevoi biologice sunt nevoi condiţionate cultural şi circumscrise unei epoci istorice, iar viziunea despre necesarul de hrană şi aportul caloric al omului din secolul XXI este cu siguranţă fundamental diferită de cea a omului din epoca primitivă sau din Evul Mediu. Nu cred că există foarte multe nevoi  „absolute” în fucnţie de care să putem gândi un prag – la limită, un om nu moare de foame chiar dacă se hrăneşte doar cu pâine şi  cartofi şi în felul acesta putem considera chestiunea sărăciei absolute rezolvată. Prin urmare, dacă ne focalizăm politicile strict pe necesarul supravieţuirii fizice, pe nevoile „absolute”, putem ajunge la aberaţii în care sărac e oricine nu moare de foame – şi cam aceasta şi este realitatea României, unde pragul sărăciei absolute era, în 2009,  de  258 RON! A clama o reducere a sărăciei în condiţiile în care am săltat haiduceşte X procente peste acest prag derizoriu poate fi, desigur, o victorie pentru politicienii populişti, dar este praf în ochi – o brumă de bun simţ ne spune că chiar dacă câştigi 300 de RON, tot sărac lipit pământului eşti.

În concluzie, a afirma că ambele tipuri de măsurători – cea a sărăciei absolute şi a sărăciei relative – sunt necesare şi totuşi insuficiente este probabil un truism. Complicaţiile metodologice sunt, în acest sens, infinite. Se pot dezvolta alte seturi de indicatori, cum ar fi cei referitori la depravarea materială, de exemplu, pentru a reflecta lipsurile şi pauperitatea  populaţiei. Ceea ce mă interesează în ultimă înstanţă, însă, nu este doar măsurarea şi definirea statistică sau matematică a sărăciei, cât mai ales felul în care  gândim sărăcia, viziunea esenţialistă care constituie fundamentul şi linia directoare a  acţiunii politice. Pentru că una este să găndeşti sărăcia prin raportare la nevoile individuale şi alta prin raportare la societate ca ansamblu – obiectivele politice care vor decurge din aceste abordări vor fi fundamental diferite. Dezbaterile din jurul metodologiei ascund, până la urmă, o miză politică – carenţele şi imperfecţiunile măsurării sărăciei relative, care sunt reale şi deloc neglijabile,  devin o armă prin care dreapta politică incriminează ideea de relativitate a sărăciei. Dacă măsurătorile conduc la rezultate paradoxale, înseamnă că indicatorul în sine e o inepţie stângistă! În fapt, nu dificultăţile metodologice îi alarmează pe cei de la dreapta, ci miza instrumentalizării conceptului de sărăcie relativă. De ce? Pentru că atâta timp cât ne propunem să eliminăm doar sărăcia absolută, salvăm, într-adevăr, oamenii de la foame, atenuăm asperitatea existenţei, etc, dar sărăcii, deşi nu pier de foame sau frig, rămân a fi esenţialmente tot săraci. Nu săraci absoluţi, dar totuşi săraci. Sărăcia continuă să fie un concept structurant al relaţiilor sociale, nu dispare, e doar atenuată, ea rămâne a reprezenta un zid ce desparte săracii de bogaţi. Din contra, obiectivul eliminării sărăciei relative conţine implicit germenii anulării sărciei ca şi element ierarhizant al spaţiului social, ca şi criteriu de demarcare şi stratificare şi asta, într-adevăr, aduce a egalitarism, ceea ce nu e deloc pe placul multora!

PS: Vorbind de sărăcie absolută, se cuvine să fac o menţiune în legătură cu cruciada guvernamentalo-prezidenţială declanşată în ultimii ani împotriva  protecţiei sociale şi a statului social. În anul 2009, ultimul an pentru care sunt disponibile date referitoare la sărăcia absolută, nivelul acesteia în România era de 4,4%. În lipsa tuturor transferurilor sociale, rata acesteia s-ar fi ridicat la nici mai mult, nici mai puţin de 36,8%, respectiv 7,9 milioane persoane sărace[5]. Astfel încât, cei ce vituperează împotriva „pomenilor electorale”  ar trebui să îşi asume, la pachet cu discursul anti-social şi consecinţele viziunii lor – o înăsprire şi o generalizare a sărăciei absolute.

_____

[1] http://www.business24.ro/articole/costul+vietii+romania

[3]http://siteresources.worldbank.org/INTROMANIA/Resources/RO_Pov_AAA_Phase_1_November_2007.pdf    

[4] Michel Foucault, “Naşterea biopoliticii”, Idea, Design& Print, Cluj, 2007

[5] http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Rapoarte-Studii/280111Analiza.pdf

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.