Câteva clarificări privitoare la Lexit: o replică lui Florin Poenaru

Săptămâna trecută, Florin Poenaru a publicat aici o recenzie foarte interesantă a cărții lui Varoufakis, Adults in the Room, despre experiența acestuia ca ministru de finanțe al guvernului Syriza în timpul negocierilor cu Troica din prima jumătate a lui 2015. Printre mai multe observații foarte pertinente, în special cu privire la contradicția dintre experiențele relatate de Varoufakis și credința sa nestrămutată că UE poate fi reformată din interior, Florin a introdus și câteva remarci critice privitoare la poziția anti-UE, sau Lexit, a unei părți a stângii, făcând trimitere la textul publicat de mine tot aici în sprijinul acestei poziții. Deoarece cred că remarcile lui Florin se bazează pe o lectură parțial greșită a poziției susținute de mine, voi răspunde punctual la ele.

*

După ce semnalează corect contradicția sus-menționată în care se află Varoufakis și mulți alți stângiști care continuă să spere în democratizarea UE, Florin spune:

„discuția despre modul de raportare la UE, dincolo de cazul grecesc, este marcată de faptul că stânga radicală (nereformistă adică) trebuie să își afirme poziția în același timp în care încearcă să se distanțeze de argumentele extremei drepte. Asta cu atât mai mult cu cât, cel puțin în istoria recentă, mișcările și ideile anti-UE au venit de la dreapta nu de la stânga, terenul fiind, așadar, deja înclinat în favoarea acesteia.”

Desigur că stânga radicală trebuie să se delimiteze cât mai clar de argumentele naționaliste anti-UE ale dreptei, ceea ce este nu doar perfect posibil, ci și necesar. E posibil, pentru că euro-ostilitatea stângii e calitativ diferită de cea a dreptei. Dacă stânga denunță UE ca proiect de clasă al elitelor economice și politice din centrul istoric al capitalismului european, un proiect care se opune în mod funciar intereselor fundamentale ale claselor lucrătoare din toate statele membre, dreapta vede în UE în primul rând un gropar al „identităților naționale”, aspectele economice fiind cel mult secundare. Mai mult, pe plan economic, dreapta naționalistă flirtează mai degrabă cu politici protecționiste care să favorizeze capitalul autohton în locul celor neoliberale promovate de UE, în vreme ce stânga radicală anti-UE propune o ruptură de orice fel de politici capitaliste (neoliberale și protecționiste deopotrivă) și preluarea economiei în proprietate publică și sub control democratic. În sfârșit, dacă stânga propune un internaționalism autentic, al claselor lucrătoare, ca alternativă la UE, care – printre altele – nu ar lăsa mii de refugiați să se înece în Mediterană, dreapta propune revenirea la o „Europă a națiunilor” care să-și închidă complet granițele externe.

Așadar, opoziția de stânga față de UE și cea de dreapta nici că ar putea fi mai diferite, iar stânga poate explica cu succes oamenilor aceste diferențe, după cum o ilustrează și grevele din 2009 de la rafinăria Lindsey Oil din Anglia, pe care le-am mai dat ca exemplu în acest sens într-un text de anul trecut: „muncitorii locali care în primele zile ale grevei scandau <Slujbe britanice pentru muncitori britanici!> împotriva angajării de muncitori portughezi și italieni pe salariul minim pe economie au ajuns, în urma intervenției sindicatelor și a grupărilor socialiste, să afișeze pancarte în italiană prin care îi îndemnau pe muncitorii italieni să li se alăture la grevă, care în cele din urmă a rezultat în contracte de muncă și salarii corecte pentru toți muncitorii implicați.”

Faptul că și dreapta naționalistă se opune UE nu înseamnă că stânga trebuie să se abțină de la asta, chiar dacă cea dintâi deține un monopolul retoric împotriva UE. Dacă dreapta naționalistă ar deține un astfel de monopol și în ceea ce privește, să zicem, băncile ori corporațiile străine (cum aproape că se întâmplă în unele locuri), ar însemna că stânga nu mai trebuie să se opună acestora? Ba dimpotrivă, și într-un caz și în celălalt, opoziția dinspre stânga devine cu atât mai necesară cu cât dreapta are un monopol mai puternic asupra acestor teme. Cu alte cuvinte, tocmai acest monopol constatat de Florin face și mai imperativă o poziție de stânga împotriva UE. Căci, după cum subliniam și în textele citate mai sus, stânga nu își poate permite să abandoneze în brațele dreptei reacționare sentimentele populare tot mai puternice împotriva status quo-ului – care, la nivel european, se identifică cu UE – dacă vrem să evităm repetarea tragediilor din perioada interbelică.

*

Un alt argument adus de Florin împotriva Lexitului sună așa:

„Forța chemată să poarte procesul de desprindere de UE trebuie să fie un partid/guvern de stânga autentic, socialist, altfel întreg demersul ar fi acaparat de forțele reacțiunii. Numai că șansele ca un partid de stânga socialist să ajungă la putere într-un stat UE sunt minime, tocmai ca urmare a politicilor Uniunii și a presiunilor de care aceasta este capabilă. Mai mult, chiar dacă ajunge, cum a fost cazul Syrizei, acesta ar fi forțat să capituleze destul de rapid.”

Cutremurele politice din ultima vreme (de la Brexit la victoria lui Trump) ne arată că epoca în care trăim e atât de volatilă încât neverosimilul poate deveni realitate peste noapte. În UE, situația politică este cu atât mai volatilă în țările sudice cel mai grav afectate de criză. Bunăoară, e perfect plauzibil ca în statul spaniol să asistăm la alegeri anticipate mai devreme decât mai târziu, în condițiile în care guvernul conservator atârnă la limită de sprijinul dat în parlament de partidul social-democrat (PSOE). Acesta din urmă se află în plin război civil între facțiunea de dreapta, care susține rușinosul compromis cu conservatorii, și cea de stânga a liderului Pedro Sánchez, care e susținut de imensa majoritate a membrilor de rând. Fie dacă Sánchez reușește să mute partidul înapoi la stânga ori se desprinde pentru a crea unul nou, o alianță cu Podemos-Unidos (alianța electorală dintre Podemos și Stânga Unită) ar putea da un guvern de stânga în statul spaniol.

Desigur, e puțin probabil ca un astfel de guvern să adopte un program socialist, ci mai degrabă unul social-democrat clasic, de tip keynesian. Însă chiar și un asemenea program reformist s-ar lovi, exact ca în cazul Greciei, de opoziția fermă a Troicii și a întregului establishment european. Asta ar pune orice guvern de stânga în fața aceleiași dileme în care s-a aflat Syriza: ori capitulăm și acceptăm termenii impuși de Troica, ori mergem și mai la stânga și ieșim din UE cu politici socialiste. Or, guvernul Syriza a capitulat nu pentru că ar fi fost radical ori socialist, după cum pare să implice raționamentul lui Florin, ci tocmai pentru că nu a fost suficient de radical și socialist. Pur și simplu nu există spațiu de manevră pentru o agendă reformistă în contextul dat, ceea ce face ca opoziția stângii față de UE să fie mai mult decât o opoziție abstractă, de principiu, ci o strategie necesară pentru a face posibile și cele mai elementare măsuri anti-austeritate.

*

Mai departe, Florin identifică o presupusă eroare pe care o împărtășește atât stânga care vrea să reformeze UE, cât și cea care se opune ei:

„ambele presupun că UE este un set de instituții și nu un raport de forțe. Dacă primii vor ca acestea să fi îmbunătățite, cei din urmă propun abandonarea lor completă ca baze ilegitime ale puterii europene (deși așa cum am văzut mai sus, locul unde se află puterea politică în Europa este de fapt foarte ambiguu sau, ca să repetăm un clișeu, Bruxelles nu e Palatul de iarnă). Ceea ce scapă de regulă discuției sunt, așadar, raporturile inegale de forțe, cu precădere economice și politice care, în ultimă instanță, fac irelevantă discuția despre UE.”

Aici, poziția lui Florin e ușor contradictorie: dacă UE nu este un set de instituții, ci un raport de forțe, iar raportul de forțe e ceea ce contează, atunci de ce ar fi irelevantă discuția despre UE? În realitate, UE este relevantă și, în același timp, un set de instituții (mai mult sau mai puțin formale) – o suprastructură care, la fel ca statul-națiune, reflectă raporturile de putere de la nivelul bazei economice. Și știm că între suprastructură și bază există o relație dialectică, de întărire reciprocă. În cazul de față, capitalul și reprezentanții săi politici sunt mai puternici decât forțele de stânga și din cauza arhitecturii instituționale a UE, începând cu garantarea libertății de circulație a capitalului și terminând cu limitele structurale impuse prerogativelor bugetare ale statelor. Cu alte cuvinte, UE nu reflectă pur și simplu puterea relativă a capitalului vest-european, ci o consolidează și chiar o extinde (vezi directivele Comisiei Europene din anii ’90 care au forțat privatizarea serviciilor de utilități publice).

Evident că UE nu are un „Palat de Iarnă” a cărui cucerire ar permite preluarea acestei suprastructuri în mâinile stângii revoluționare și a claselor lucrătoare europene. Tocmai de aceea socialiștii anti-UE nu propun cucerirea UE, ci abandonarea ei. De altfel, caracterul difuz și multi-nivelar al puterii la nivelul UE nu face decât să arate și mai limpede cât de zadarnice sunt planurile de reformare a UE, de care Florin se delimitează pe bună dreptate. Însă dacă preluarea puterii la nivelul UE de către stânga e de-a dreptul utopică, atunci aceasta încă e totuși posibilă la nivel național. Nu spun că un guvern socialist ar fi iminent în vreo țară europeană, însă reprezintă o pistă evident mai realistă pentru stânga decât încercările deșarte de-a muta UE într-o direcție progresistă. Or, un astfel de guvern nu ar putea veni cu adevărat la putere (și nu doar la guvernare, ca Syriza) fără să evadeze din cămașa de forță a instituțiilor și tratatelor UE, fie și pentru a obține spațiul de manevră necesar pentru implementarea celor mai elementare măsuri anti-austeritate. Mai mult, o astfel de evadare ar avea un impact substanțial asupra raportului de forțe invocat de Florin, atât prin mișcările sociale și politice similare pe care le-ar putea inspira, cât și prin efectul de domino pe care l-ar produce refuzul unei singure țări de-a mai plăti datoria externă.

*

În continuarea ideii anterioare, Florin mai scrie:

„Altfel spus, dacă România (sau Grecia) ar ieși mâine din UE, ar face-o mai puternică în vreun fel în raport cu capitalul german care domină Uniunea? I-ar garanta o poziție de forță mai mare în raport cu piața europeană sau cu capitalul global? Din contră, cel mai probabil, așa cum se vede acum foarte clar în cazul Marii Britanii post-Brexit care este nevoită să accepte condiții de schimb mai proaste pentru a putea exporta în SUA. Mai mult, după cum a observat foarte corect Cornel Ban, statele din sudul și estul Europei care nu au fost niciodată în structura UE nu par a avea o poveste fericită.”

Observațiile lui Cornel Ban, pe care le pomenește Florin, sunt într-adevăr foarte corecte, dacă rămânem în granițele paradigmei capitaliste. Brexitul nu va produce rezultate favorabile dacă va fi administrat de un guvern cel puțin la fel de neoliberal ca însăși UE, precum cel condus de Theresa May (deși, paradoxal, tocmai Brexitul a declanșat un proces care l-a adus pe Corbyn mai aproape de guvernare decât era înainte de referendum). De asemenea, faptul că economiile din sudul și estul Europei care (încă) n-au aderat la UE nu o duc mai strălucit decât cele care au făcut-o nu ne arată neapărat că ar mai bine sau mai rău înăuntrul UE, ci ne arată că politicile neoliberale din ultimele trei decenii au fost la fel de dezastruoase și pentru țările care au aderat la UE și pentru cele care n-au apucat s-o facă.

Evident că un exit în sine, făcut oricum, nu e de dorit și nu cred să fie nimeni de stânga care să susțină altfel. După cum am zis și în textul inițial pe tema asta, un exit nu poate avea succes decât pe baze socialiste, care să pună economia în slujba nevoilor și nu a profitului. Cu alte cuvinte, degeaba te rupi de UE dacă nu te rupi și de capitalism. Desigur că în România suntem departe de nivelul de conștiință și de genul de organizație politică necesare pentru un astfel de Lexit, ceea ce iarăși admiteam destul de limpede în textul cu pricina. De aceea și cred că ar fi complet prematur ca exitul să fie o cerere imediată a incipientei stângi românești. Însă mai cred e important să înțelegem de pe-acum că acele cereri imediate, reformiste (mărirea salariului minim, crearea de locuri de muncă stabile și decent plătite, construirea de locuințe sociale, finanțarea optimă a sistemului de sănătate și de educație etc.) nu sunt posibile fără politici structurale (taxarea sporită a marelui capital, rebalansarea relațiilor industriale, derularea unui deficit bugetar mai mare etc.) pe care UE pur și simplu nu le permite și nici nu vrea să le permită, cu atât mai puțin în periferie.

De altfel, probabil că exitul nu ar trebui să fie o cerere imediată nici în cazul unui guvern de stânga în statul spaniol, ci ar trebui să rezulte ca pas necesar în urma unei confruntări deschise între agenda anti-austeritate a unui astfel de guvern și Troică (într-adevăr, o precizare importantă care nu se regăsește în modul în care mi-am formulat inițial poziția). Diferența față de cazul Syriza ar fi că, de data asta, acel guvern ar avea deja pus la punct un scenariu pentru Lexit, care să prevină o nouă capitulare a stângii – adică ceea ce curentele de stânga din Podemos sau Blocul de Stânga din Portugalia numesc „Planul B” (unde „planul A” ar fi strategia de confruntare deschisă cu Troica, menită să arate oamenilor că singura alternativă la eșec și la perpetuarea austerității e exitul).

*

În sfârșit, Florin se îndoiește de viabilitatea unui astfel de scenariu pentru exit:

„Din acest punct de vedere, revenind la cazul Greciei, pare că, în ciuda criticilor primite atât de la radicalii din partid cât și de la reformiștii precum Varoufakis, Tsipras pare a fi luat decizia corectă în contextul istoric dat. Înțelegerea cu creditorii, pe cât de păguboasă a fost, a ținut totuși cont de raportul de forțe dintre aceștia și Grecia, precum și de situația politică și economică a țării. O ieșire din zona euro, chiar dacă ar fi avut sens din punct de vedere economic, ar fi produs rezultate sociale și politice dezastruoase pentru Grecia pe care Syriza nu era în poziția de a le face față.”

Florin nu explică însă de ce anume un exit „ar fi avut sens din punct de vedere economic” dar „ar fi produs rezultate sociale și politice dezastruoase pentru Grecia”. Bănuiala mea este că Florin asumă, din nou, exitul ca pe o ruptură de UE, nu și de capitalism. Altfel spus, el nu pare să își pună problema unui exit socialist, ceea ce mi se pare simptomatic pentru sfiala unei bune părți a stângii radicale de-a începe să gândească din nou politic – și nu doar pur teoretic – dincolo de granițele capitalismului. Or, a face asta nu ține nici de gândire deziderativă sau de „voluntarism” ultra-stângist, ci de înțelegerea nevoii obiective de a lupta pentru o soluție socialistă la o criză capitalistă care nu se mai termină, o soluție nu doar dezirabilă pe termen lung, ci tot mai evident necesară pe termen mediu și scurt.

Alternativa la aceasta e capitularea, care în cazul Greciei va avea rezultate economice, sociale și politice mult mai dezastruoase decât exitul pe care Florin pare să-l respingă a priori. Nu vorbim pur și simplu de o perioadă mai grea prin care Grecia trebuie să treacă acum cu promisiunea că va fi mai bine mai încolo. Pe plan economic, lucrurile sunt cât se poate de sumbre: până în 2022, Grecia e obligată să aibă un surplus anual de 3,5% din PIB pe care să îl plătească apoi ca dobândă către instituțiile creditoare, iar după 2022, dobânda ar scădea la 2% din PIB, tot așa până în 2060, când datoria externă ar urma să ajungă la „numai” 60% din PIB – iar asta potrivit celor mai optimiste estimări! Până și FMI spune că aceste ținte sunt de neatins și că Grecia nu va putea să-și plătească datoria. În aceste condiții, va fi un miracol dacă criza socială – care a produs deja cele mai mari niveluri de sărăcie pe timp de pace din istoria țării – nu se agravează și mai mult. Nu există, deci, nicio luminiță la capătul tunelului.

În concluzie, stânga europeană se află acum unei alegeri mai clare ca niciodată în ultima jumătate de veac: reformism și capitulare sau ruptură sistemică și socialism. În textul său, Florin nu pare să aleagă nici una, nici alta, ci se refugiază într-o expectativă vecină cu fatalismul care poate părea tentantă la nivel filosofic, dar care nu are din păcate mare valoare politică din moment ce nu sugerează nicio pistă de acțiune. Stânga trebuie să-și recapete curajul de-a oferi propriile soluții la problemele create de capitalism, iar aceste soluții nu pot fi decât revoluționare în contextul dat al unei crize sistemice la care capitalismul însuși nu are nicio soluție. Chiar dacă situația obiectivă nu este cea mai favorabilă, datoria stângii radicale nu e să stea să aștepte „momentul potrivit”, ci să înceapă de pe-acum să dezvolte programul, strategia, metodele și forțele necesare pentru a putea interveni corect și eficient atunci când acel moment se va ivi.

 

 

 

 
  • Epistemologul

    “Stânga trebuie să-și recapete curajul de-a oferi propriile soluții la
    problemele create de capitalism, iar aceste soluții nu pot fi decât
    revoluționare…”. Dragă Vladimir, asta sună a deziderat pios (sau utopic), nu numai fiindcă fraza începe cu un imperativ, ci fiindcă ea proiectează pe cerul înstelat al imperativelor un simțământ personal (nu nepărat subiectiv şi fără valoare teoretică, fiindcă feeling-ul tău poate veni dintr-o analiză foarte serioasă şi pertinentă). Dar fiind personal, simţământul ăsta nu poate fi formulat ca normă pentru stânga europeană (apropo de egocentrismul intelectualist despre care am vorbit de curând). Pe de altă parte, ai dreptate când scrii: “stânga europeană se află acum unei alegeri mai clare ca niciodată în ultima jumătate de veac: reformism și capitulare sau ruptură sistemică și socialism”. Aşa este! Revoluţia ştiinţifico-tehnică demarată după ultimul (!) război mondial (efectul bine-cunoscut al cercetărilor militare revărsate în viaţa civilă) a acoperit, decenii la rând, adevărata natură a capitalismului: în “stufărișul ideologic” (Marx) care, oricum, acoperea realitatea au apărut, pe lângă ideea “capitalismului popular” sau a “capitalismului moral”, noi buruieni: “statul bunăstării generale”, “revoluția managerială”, “societatea tehnocrată” etc. În actuala fază a universalizării, “globalizarea”, s-a schimbat şi peisajul economico-social şi cultural, cu repercursiuni asupra alienării ideologice: au apărut noi iluzii ideologice şi noi forme de “opiu pentru popor” (cum este consumerismul sau fetişizarea comunicării ca panaceu). Iată de ce se întâmplă ca stânga să se afle din nou în faţa alternativei fundamentale, definită încă din 1848, în “Manifest”. Dar asta se întâmplă numai fiindcă în ultimele şase decenii, stânga s-a lăsat în seama iluziilor ideologice secretate de “capitalismul târziu”, cum îl numea Marcuse (îmi vine în minte metafora lui Althusser, care spunea că orice societate secretă o ideologie, aşa cum orice baltă emană bioxid de carbon).. Ultima ispravă reală cu care se poate lăuda stânga europeană este rezistenţa antifascistă. Jalnic!