M.I.S.A.PĂRUT

M.I.S.A.PĂRUT, de Alexa Băcanu

Cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu

Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu

Scenografia: Anda Pop

Muzica: Danaga

Data premierei: 24 mai 2017

„MISA Părut” nu este despre MISA; sau yoga; sau Grigorian Bivolaru, tot aşa cum un recent film al îndrăzneţului regizor bucureştean Adrian Sitaru, „Nelegitim”, nu este despre incest. „MISA Părut”, spectacolul tânărului regizor Dragoş Mușoiu (tot bucureştean) care a debutat anul acesta pe scena unuia dintre inacceptabil de puţinele teatre independente din Cluj, Reactor, este un spectacol depsre patriarhalism, provincialism şi conservatorism – nişte teme (am putea adăuga tabu) care, spre deosebire de MISA, un fenomen aparţinând trecutului, sînt cât se poate de actuale şi de prezente în România de azi.

Pe lângă Nelegitim, puternicul show de la Reactor mi-a adus aminte de “După dealuri” a lui Cristian Mungiu, ambele eforturi artistice având intenţia de a arunca lumină asupra folosirii practicilor tradiţionaliste pentru a trata criză modernităţii – atât spirituală cât şi economică. Mușoiu, cu o subtilitate care este pe puţin spus de invidiat pentru teatrul din România, reuşeşte să comunice în tuşe neaşteptat de subţiri alienarea încercată de o adolescentă de 17 ani în faţa invaziei capitaliste care în acea tulbure perioadă a anilor 90-2000, de care acum vrem să ne dezicem mai mult decât de comunism, crează un morman de victime (oare a cuantificat cineva?) în rândurile unei populaţii înnecate în haos.

“În sfârşit,” mi-am zis când am ieşit de la Reactor, “cineva îndrăzneşte să ridice ştafeta tematicilor abordate şi la Cluj.” Dacă la Bucureşti spectacolele care pun întrebări încep să rivalizeze bulevaridismul îndobitocitor al teatrelor de stat (desigur făcând-o în aceleaşi spaţii independente), Reactorul este singurul spaţiu clujean care îşi propune să scuture puţin sufletele adormite ale mici-burghezilor care şi-au făcut casă în oraşul de pe Someş, deşi pentru a rivaliza cu naţionalul clujean, de exemplu, nu e nevoie de foarte mult. Nu întotdeauna reuşeşte: am mai văzut un singur spectacol la Reactor înainte de a vedea MISA şi… mi s-a părut bine intenţionat, dar de bătaie scurtă. “Genunchii noştri se ating” a lui Cătălin Bocârnea cade pradă tradiţiei strigătului şi a violenţei – deşi o face dintr-o perspectiva post-dramatică, în care mesajul este devansat de gratuitatea expresiei – o expresie care pare cut and paste din tradiţia cvasi-fumată a teatrului social american în care limba însăşi trece drept o traducere neizbutită din engleză.

”MISA Părut” nu doar că scapă de aceste clişee. Mușoiu îşi creează un stil, are o viziune scenică minimalistă şi expresivă, ştie să îmbine tradiţiile teatrului documentar cu cele ale teatrului postmodern, nu-şi supra-turează actorii deşi ar avea nenumărate ocazii pentru dramatism à la roumaine şi, pentru a reveni la ideea de început înţelege acel element de bază al artei dramatice care scapă multor alţi titulari clujeni: înţelege că doar ceea ce e subtil e dramatic şi că perioada şocului că expresie teatrală a trecut de câteva decenii.

Într-o scenă care mi-o amintesc cu plăcere, îmbrăcaţi în ii albe cu o brocadă neinvazivă la guler și iegări multicolori (efectul e nemaipomenit), toţi cei patru actori ai lui Mușoiu, aducând aproape a cor antic în stare de ebrietate, alunecă de la dialog într-o sârbă subtilă pe ritmurile unei muzici aducând vag a dans “popular”. Acest moment, mai de efect decât deşănţatul “Văleleu” de mai târziu, este cea mai bună expresie a ceea ce reușește acest spectacol, un lucru de care are mare nevoie teatrul clujean. Printr-o horă cvasi-alcoolizată, cu personaje rupte de realitate care încearcă să păstreze un control iluzoriu asupra acelor valori naţionaliste care continuă să adoarmă spirite şi să distrugă vieţi, Mușoiu prinde nu doar caracterul uber-conservator al societatăţii de la începutul anilor 2000, dar avertizează despre intensificarea acestui conservatorism în perioada de şi mai mare efervescenţă naţionalist-capitalistă pe care o trăim acum și, prin urmare, a pericolelor care, ca o cireadă transhumantă, continuă să ne pască.

Cu două zile după reprezentaţia de la Reactor am avut prilejul şi onoarea de a asista la reversul medaliei, o serbare câmpenească în Floreşti, comună devenită în jargonul localnicilor dormitorul Clujui, un spaţiu care deși adiacent urbei, nu e foarte îndepărtat ideatic de cel moldovenesc în care se desfăşoară piesa lui Mușoiu. Şi nu că aş avea ceva împotriva expresiei valorilor tradiţionale. Dar în loc să asistăm, aşa cum era în program, la un spectacol de sânziene, prima melodie care mi-a ajuns la urechi a fost “Treceţi batalioane române Carpaţii,” bine-cunoscutul marş naționalist de sorginte poloneză (!) folosit pe post de vestitor al “marelui eveniment de la anul” de către înşişi prezentatorii floreșteni. (Sau să spun feneșeni, după numele adevărat al acestei vechi așezări inițial nemțesco-maghiare, Szasz Fenesh?)

Ei bine, oricare ar fi denumirile, eu sper că până la anul, când fervoarea naţionalistă ne va inunda spiritele cu cele mai vulgare mesaje a ideologiei de dreapta, cei de la Reactor să conceapă cel puţin o reacţie la valul care altfel ne-ar înghiţi pe toţi. Clujul, care se vrea un oraş progresist, are nevoie de Reactor dacă vrea să îşi păstreze bruma de autonomie – să-i zicem intelectuală – pe care şi-a câştigat-o în pofida atât a capitalismului galopant de origine recentă, dar şi a periculosului naţionalism de origine ante-deluviană. Piese ca cele ale lui Mușoiu, care sfidează status-quo-ul etatisto-tradiţionalist nu ar asigura doar o mai mare priză la un public care poate-poate e pe cale să se trezească din toropeala capitalismului, dar şi o binevenită schimbare pe scena tot mai anchilozată a teatrelor clujene blocate de mai bine de 20 de ani într-un moment la care ţin foarte mult – blamarea comunismului şi înlocuirea “valorilor mincinoase” cu cele negreşit adevărate: vulgaritate, conformism şi divertisment.

 
  • Cosmina Oprea

    O mica observatie as vrea sa fac, MISA nu este ”un fenomen apartinand trecutului”. Chiar este foarte ”prezenta”, in ciuda prejudecatilor, denigrarii, stigmatizarii, tentativelor de a o distruge. Iar spectacolul este si despre manipularea mediatica, si despre autosuficienta celor care cred ca le stiu pe toate, nu doar despre provincialism si conservatorism…