Estul se revoltă. Dar cum?

TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă


rogoBunaO să spuneţi că bagatelizez aşa temă serioasă cu următorul exemplu. Daniel Barbu, prins de strechea puterii, s-a apucat să facă calcule despre cîţi bolnavi de HIV costă  un festival Shakespeare. Un intelectual valabil luat de nebunia puterii, asta e intepretarea celor care aveau încredere cîndva în el. Un prost, au spus alţii mai simplu. Însă „greşeala de comunicarea” a ministrului e şi un algoritm de gîndire, unul al austerităţii, mecanicist, contabil indiferent de consecinţe. Ca să nu mai zic că mai e şi un gînd destul de „cultural”. Mainstreamului cultural şi intelectual de azi îi plac filantropiile, nu drepturile. Drepturile înseamnă bani blocaţi.

Ce e grav e că răspunsul pe drept revoltat la adresa acestui ministru a fost confiscat rapid de o mişcare cel puţin la fel de dură în gîndire condusă de Traian Băsescu şi aşa zişii săi intelectuali (unora li s-au oferit şi nişte partiduleţe, cel mai cunoscut fiind Mişcarea Populară).

Aici merită o paranteză un simptom al mişcării de tip indignados (ale cărei rădăcini autentice nu vreau să le contest, dimpotrivă, îmi par extrem de sănătoase). Nu deschid chestiunea eşecului acestui tip de mişcare în Vest. În Est însă fiecare mişcare ingenuă este instant clonată şi reprodusă pe bani. Opoziţia partinică sau corporaţii precum RMGC imită mecanismul revoltei civile şi îl copiază în detaliu. Îşi fac şi ei ONG-uri, îşi fabrică şi ei mişcări la firul ierbii sintetice. Peste orice răbufnire naturală se aruncă o găleată cu vopsea neolib/neocon.

Cine a sărit aşadar împotriva lui Barbu? Consilieri prezidenţiali, penibili precum Papahagi et comp, preşedintele însuşi. Exact oamenii care propuneau viziunea simplă că avem o masă de asistaţi social care trebuie belită, că avem o mahala violentă căreia trebuie să-i spargem faţa (asta scria Papahagi semnînd cu numele lui Baconschi pe blogul acestuia din urmă), să tăiem salariile bugetarilor, să deschidem repede toate exploatările şi să privatizăm şi spitalul de urgenţă dacă se poate.

Acum e mare scandal cu imunităţi pe care şi le votează parlamentarii. Este continuarea loviturii de stat de anul trecut. Este continuarea perioadei Năstase. USL, mai ales prin PSD, încearcă de fapt să ungă un traseu mult mai simplu de înţeles decît în termeni de stat de drept şi alte abureli: singura formulă rapidă de smuls caşcavalul de la (sau de lîngă) marele capital este să producem scurtături de cheltuire a banului public. O viziune comună astăzi este că investiţia într-o zonă, de orice fel, creează locuri de muncă pe orizontală, pune în mişcare rotiţele economice etc, aţi auzit poezia asta de mii de ori. Cînd se ajunge la putere reacţiile sînt duble. Şi nici PDL nu a făcut altfel. Pe de o parte ajuţi cît poţi bănci, mari companii americane sau europene, de cealaltă parte sacrifici orice plan de consolidare medie pentru ungerea clientelei. Capitalul autohton e îngrijorat tocmai pentru că în acest proces şi ei îşi pierd suflul, politicienii simţind că alianţa cu marele capital e în acest moment ceva mai profitabilă. Mai ales PDL a înţeles că poţi scurtcircuita democraţia mîncînd rahat european. Discursului anticorupţiei, de un oportunism (faţă de hegemonia Troicăi) scîrbos, noua putere îi opune o goană după cîştigarea bunăvoinţei strict prin business.

Numai că dacă speri că ajutorul pentru Chevron poate aduce aprecieri pentru democraţie şi stat de drept te înşeli. Procesul trebuie să aibă o aparenţă inversă, ca-n oglindă: să pară că e atîta democraţie încît Chevron şi alţii, investitori atraşi de excesul de echilibru şi stat de drept, au binevoit să-şi înfige sonda în pămîntul patriei. Băsescu a înţeles asta, ba chiar i-a explicat şi lui Ponta într-un acord de coabitare suprarealist, că întîi faci dansul tribal al democraţiei şi abia apoi îţi tragi foloasele. România nu are capital de apărat, nu are rost să faci jocul şi mai complicat (şi dur) al lui Orban, în Ungaria. Periferia absolută are avantajele ei: suferă de crize mai uşor de descifrat.

Vestul a reacţionat prompt cînd a auzit isprăvile din parlament cu imunităţi pe care şi le-au fabricat făcînd modificări legislative. A reacţionat prompt şi interesat în continuarea unor politici de excludere deja jenante. 1 ianuarie 2014 şi deschiderea unor noi drepturi pentru cetăţenii români e deja ştirea-sperietoare a Uniunii pe 2013. „Dreptul” la scumpirea gazelor nu se discută. Dreptul la muncă în UE nu e însă în regulă, de ce să scoţi nişte sclavi care oricum lucrează cu milioanele în ţările vestice dintr-o situaţie în care oricum se obişnuiseră?

Revoltele din Rombulgaria ar fi trebuit să meargă spre o provocare a Troicăi, a puterii centrale. Pentru asta ar fi trebuit să-şi menţină caracterul social, să chestioneze metodele „revenirii din criză”, de cele mai multe ori înţelegeri transdemocratice despre cum trebuie salvat marele capital. A fost reuşită inclusiv performanţa de a trece în scrisoarea guvernamentală de intenţie către FMI că parlamentarii nu au voie să voteze anumite legi care ar putea afecta echilibrul bancar.

Estul s-a revoltat însă şi-a uitat motivul revoltei pe drum. Au uitat de facturile mărite la energie (Bulgaria), au uitat de intenţia de privatizare a sănătăţii (România). Contra-revolta s-a născut imediat cu discursuri anticorupţie, scîncete şi descîntece europene împotriva hoţilor din Parlament. Din nou ONG-urile şi formaţiuni intelectuale de tip think tank sau partinic au prins vînt în pînze (îşi cam pierduseră suflul cu cazul Chevron-RMGC, unde dacă radicalizezi protestul te trezeşti, doamne fereşte, prea critic, ba chiar îţi vine să te iei de americani). Toţi ne explică cum nenorociţii şi-au aranjat imunităţile.

Şi legile nu vor rămîne aşa. Vor fi modificate, frecate, răsucite. E o negociere care le convine tuturor. Ce mi-e greu să accept e că o să mai apară încă o dată un pol al anticorupţiei perfect curat după ce s-au mînjit ani de zile stipendiaţi de Băsescu şi guvernarea lui. Credeam că revoluţia portocalie a murit şi aici. În Ucraina, revoluţia portocalie pare să explodeze cu o criză teribilă de idei împotriva a nimic, fără un plan, doar cu poveşti despre europenizare.

Mi se rupe de corupţia şi de spaima unora de ea. Corupţia e un efect, nu o cauză. După ce rezolvi cu corupţia rişti să ai un cadavru social şi economic perfect îmbălsămat. Dacă nu intri în monopoluri, în situaţii incredibile în care companii mari multinaţionale au fost „ajutate” de stat să facă lucrările scumpe, ele doar încasînd, te întrebi la ce dracului mai e bun DNA-ul. DNA sînt însă se pare iniţialele unui post TV, nu ale unei instituţii care s-a ocupat de corupţie. Pentru UE corupţia e acea ipocrizie a capitalului încă insuficient acoperită. Capitalismul prea cu viscerele la vedere, prea pus pe acumulare autohtonă este obscen. Poţi să faci paradă cu multinaţionale înregistrate în paradisuri fiscale, dar nu poţi să plăteşti o mini-camarilă politică pentru o canalizare în comuna Cucuieţii din Deal. Ai voie să faci legi secrete pentru mari companii, dar n-ai voie să le măreşti redevenţe sau să le taxezi – criza se plăteşte în grup. Iar dacă faci un proiect european pentru hrănit săracii completezi 3 tone de dosare şi-ţi cumperi nişte tablete de la Apple că n-ai voie să cheltui banii altfel. Normal că în faţa acestei ipocrizii va exista mereu tentaţia mahărului local să o ia pe scurtătură. Asta pînă o să-şi bage copiii la multinaţională.

Revoltele Estului sînt la început. Mecanismele de mascare a surselor revoltelor sînt multe. Misiunea imposibilă: să împingă la reformarea UE, să sară dincolo de meschinăriile locale. Dar aşa ceva nu se poate, nu? Atunci va trebui să ne cumpărăm loc de veci. Gratis nu mai sînt.