Statul – un rău necesar?

TEMA: Unde sunt liberalii?

Conform butadei liberale clasice statul este un rău necesar, iar pentru a fi cât mai puţin rău, trebuie să fie cât mai puţin necesar. Este viziunea recognoscibilă în subtextul gândirii lui Benjamin Constant şi parţial a lui Alexis de Tocqueville – viziune alimentată de spaimele Terorii şi ale Imperiului napoleonian, perioade în care acţiunea statului se manifestase adeseori constrângător la adresa libertăţii. Aceasta a fost situaţia în secolul al XIX-lea, când predomina problematica politico-instituţională a raportului dintre reprezentativitatea generală şi „suveranitatea” individuală. Din secolul al XX-lea şi până în zilele noastre, critica liberală s-a referit mai ales la aspectele economico-sociale, la contradicţia dintre beneficiile presupuse ale pieţei libere şi intervenţionismul statal cu funcţie asistenţială. Critica s-a îndreptat iniţial împotriva comunismului şi a „statelor bunăstării”, pentru ca astăzi să susţină în forme mai mult sau mai puţin groteşti (după cum te apropii sau te depărtezi de România) politica reducerilor bugetare în beneficiul marii finanţe.

Pentru a nu compromite cu efecte facile teoria statului minimal nu exemplificăm cu citate din Traian Băsescu – reconvertitul peste noapte de la stânga la dreapta –, nici din Emil Boc – a cărui inteligenţă transpare din faptul că s-a pregătit pentru admiterea la facultate fără să ştie ce materii se cereau. A cita din astfel de personaje ar fi echivalent cu a critica stânga invocând „teoreticieni” de calibrul lui Leonte Răutu ori Suzănica Gâdea. Trimitem în schimb la un reprezentant de vârf al şcolii liberale: Milton Friedman, care afirma că „Folosirea pe scară largă a pieţei reduce tensiunea din structurile sociale, făcând inutilă conformarea în privinţa oricăreia dintre activităţile pe care le cuprinde. Cu cât numărul de activităţi care intră în aria pieţei este mai mare, cu atât sunt mai puţine problemele care reclamă decizii explicit politice şi, deci, în legătură cu care este necesar un acord. La rândul lor, cu cât problemele asupra cărora este necesar un acord sunt mai puţine, cu atât este mai mare posibilitatea de a obţine un acord, menţinând totodată o societate liberă”[1].

Acesta este liberalismul economic „pur şi dur”, de la Adam Smith citire, eliberat de orice element intervenţionist se inspiraţie keynesiană. Este formula care, transpusă în planul relaţiilor internaţionale, susţine liberul schimb; care şi-a aflat până acum în mondializare argumentul eficient şi în formul de la Davos confirmarea intelectuală complezentă. Inhibaţi cumva de eşecul sistemului comunist, inclusiv autori cu pretenţii de stânga au început să o accepte tacit, renunţând să mai promoveze rolul statului în societate. Situaţia este cu atât mai paradoxală cu cât în paractică, în condiţii de criză, dreapta nu are reţineri să apeleze la implicarea guvernamentală. În 2008 administraţia republicană a lui George W. Bush a alocat 200 miliarde de dolari din banii publici pentru salvarea băncilor private (care însă nu au întârziat nici un moment să-şi execute debitorii), iar în 2009 democraţii, practicând o politică asemănătoare, au naţionalizat de-a dreptul grupul General Motors.

Ca să revenim însă la argumentaţia lui Milton Friedman, remarcăm că se desfăşoară potrivit unei duble raţionalităţi. Avem mai întâi perspectiva funcţionalistă, care judecă raportul dintre intervenţionism şi piaţa liberă după criterii de eficacitate socială, proclamând superioritatea celei din urmă. Avem apoi perspectiva finalistă, care indică rolul statului ca instrument de garantare a libertăţii, în cazul de faţă prin acţiunea pieţei ca regulator cvasiexclusiv al relaţiilor civile.

În logică funcţionalistă argumentaţia este artificială, întrucât escamotează realitatea prin presupoziţia ideologică. Datele statistice indică eficacitatea mai mare a sistemelor bazate pe „acord”, pe implicarea factorului politic în reglementarea producţiei şi a redistribuirii bogăţiei, fie ca mediator (Germania), fie ca participant la gestiunea afacerilor (Suedia). Dacă luăm în considerare inclusiv perioada 1979-1989, adică „deceniul de aur” al capitalismului american neîngrădit de intervenţionism, constatăm că economia Statelor Unite a înregistrat o creştere de numai 0,8%, faţă de 1,4% Germania şi Suedia, respectiv 2,8% Japonia[2]. În ceea ce priveşte reducerea tensiunii din structurile sociale, situaţia se prezintă în mod analog. Potrivit datelor OCDE din perioada amintită, în 1987 inegalitatea măsurată în coeficientul Gini era mai accentuată în Statele Unite – 34,1, pe când în Germania se situa la nivelul de 25,0, iar în Suedia la doar 22,0[3]. Sub acest aspect, interpretarea lui Milton Friedman aminteşte pe undeva de ascunderea gunoiului sub preş. Dacă anumite probleme, fiind scoase din zona de competenţă a statului, nu mai necesită soluţii politice, nu înseamnă că acele probleme dispar pur şi simplu. Ele sunt lăsate însă la voia jocului pieţei inegalitare, care conduce mai degrabă la acumularea tensiunilor în structurile sociale.

În logică finalistă concepţia friedmaniană este înşelătoare, deoarece denaturează „substanţa” statului, redus în fond la calitatea de garant al activităţii economice libere. Liberalismul secolului al XX-lea înţelegea libertatea esenţialmente ca libertate de întreprindere şi circulaţie, în termenii specifici lui homo oeconomicus. Numai că activitatea economică nu este scop în sine, după cum oamenii nu au datoria să devină cu toţii afacerişti. Aşa cum ştim deja de la Aristotel, scopul muncii este repaosul, iar personalitatea nu se defineşte doar prin nevoile şi interesele materiale, ci şi prin coordonatele sale moral-culturale. În consecinţă, nici statul – ca expresie instituţională a voinţelor subiective – nu poate fi exclusiv „jandarmul de noapte” al capitalismului, care veghează din afară la respectarea formulei laissez faire, laissez passer. Liberalii mai vechi pricepeau acest lucru. Raţiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietăţii de dragul proprietăţii, ci asigurarea satisfacţiei oferită de fructele proprietăţii (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural şi de loisir, ceea ce nu este posibil decât prin intervenţia protecţionistă.

Rolul statului a fost mult compromis de comunism, prin ineficienţa economică şi constrângerile politice. Comparţia cu sistemul comunist, convenabilă capitalismului liberal, nu este totuşi foarte corectă atâta timp cât termenii discuţiei sunt folosiţi în mod impropriu. În comunism nu era vorba propriu-zis de intervenţionism în economie, ci de acapararea economiei de către stat, în aşa fel încât – după cum observa la un moment dat Karl Kautsky –, muncitorul pierdea până şi libertatea de a-şi schimba stăpânul[4]. Termenul „intervenţionism” are sens numai prin raportare la o piaţă concurenţială, pe care statul este doar unul dintre actori.

În coordonatele democraţiei, confruntarea culturală majoră se dă între „tipurile-ideale” reprezentate de liberalism şi social-democraţie – cele mai susceptibile să angajeze politici cu susţinere şi însemnătate de masă. (Nu insist aici, dar neoliberalismul keynesian şi creştin-democraţia actuală nu constituie altceva decât variante intermediare ale celor două opţiuni doctrinare paradigmatice). Pentru social-democraţie, pentru stânga în general, statul naţional este un instrument indispensabil fie şi numai deoarece asigură cadrul optim de garantare a drepturilor sociale. Este ceea ce transmit inclusiv anarho-comuniştii din Grecia, atunci când protestează contra măsurilor de austeritate impuse de Uniunea Europeană ţării lor. Dar social-democraţia nu are cum să promoveze o politică intervenţionistă în absenţa acordului moral şi electoral al populaţiei, or în această privinţă ea se găseşte încă într-o inferioritate imaginară faţă de liberalism, sau altfel spus – identitatea ei culturală este mai puţin prezentă în conştiinţa colectivă decât identitatea liberalismului. Invocarea obsesivă în discursul public a criteriului eficienţei financiare pentru domenii ca sănătatea şi educaţia, în care acesta nu-şi are locul, confirmă faptul.

Problema este că de aproximativ trei decenii, de când cu succesul mediatic al capitalismului anglo-saxon, oamenii s-au dezobişnuit să valorizeze egalitatea, solidaritatea şi implicit asistenţa publică, preferând în schimb elitismul „tehnocratic”, spiritul concurenţial, respectiv acţiunea individualistă pe piaţă. Dus la extrem, fenomenul a favorizat capitalismul speculativ din Statele Unite ale Americii, care a declanşat în 2008 criza mondială. Este simptomatică în context şi corelaţia dintre gravitatea crizei şi specificul capitalismului: cu cât o economie se încadrează mai mult modelului speculativ anglo-saxon, cu atâta criza este mai gravă; este suficient să se compare situaţia Statelor Unite şi a Marii Britanii cu ceea a Germaniei şi a Japoniei. Cu toate acestea, deşi nu mai prizează liberalismul ca altădată, publicul obişnuit să gândească în termeni de dreapta nu pare atras nici de social-democraţie.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestei situaţii. Pe de o parte social-democraţia, date fiind originile sale marxiste, trage ponoasele asocierii teziste cu comunismul. Pe de altă parte este concurată în încrederea unor segmente populare de către stângismul comunitarist, ori mai grav – se autocompromite în ipostaza de „stângă caviar”. Se adaugă „semantica mediatică” a propagandei de dreapta, prin care termenilor cu încărcătură negativă li se substituie unii cu sens pozitiv. Astfel, în loc de recesiune se vorbeşte despre „creştere negativă”; în loc de intrare în şomaj – despre „disponibilizări”, de la „disponibil”, adică deschis unor noi oportunităţi; reducerile de posturi sunt prezentate drept „flexibilizare a forţei de muncă”, flexibilitatea fiind o condiţie a succesului în viaţă; însuşi capitalismul – asociat cu inegalitatea şi expolatarea – este disimulat prin formula mai ofertantă a „economiei de piaţă”, deşi există piaţă şi în afara capitalismului.

Renunţarea la protecţionismul social este prezentată drept „reformă” sau „modernizare” – manevră prin care dreapta preia retorica tradiţională a stângii întorcând-o împotriva acesteia. Astăzi asistăm de fapt la reforma reformei anterioare, adică la demantelarea statului asistenţial, iar cine îndrăzneşte să se opună procesului este blamat ipso facto ca antireformator. În jocul etichetărilor mediatice, în care dreapta acuză iar stânga se discuplă nefericit acceptând termenii discuţiei propuşi de adversar, dreapta reuşeşte să escamoteze esenţialul, şi anume realitatea conflictului social în sistemul capitalist, despre care afirmă în continuare că ar asigura bunăstarea tuturor. (Ca să nu mai amintim de chestiunea responsabilităţii băncilor pentru criza actuală, disimulată în ultima vreme prin culpabilizarea statelor în general, începând cu Grecia). Se vorbeşte mult despre imperativul aproape metafizic al „reformei”, dar mai puţin despre interesele concrete pe care le promovează reforma respectivă, în beneficiul unor categorii determinate şi pe seama altora.

Trebuie arătat că, în regimul democratic, statul naţional poate să fie mai mult decât un instrument al clasei dominante (interpretarea marxistă) sau o structură de conducere birocratică suprapusă (interpretarea weberiană). Statul e susceptibil să reprezinte într-adevăr voinţa colectivă, într-o societate organizată pe baza negocierii intereselor plurale şi cu o conducere cât mai participativ posibilă şi supusă controlului public. În atare calitate intervenţia sa e mai mult decât utilă, e legitimă, indiferent dacă se crează impresia de „concurenţă neloială”. De ce ar fi piaţa terenul de joacă exclusiv al capitaliştilor, care să profite nederanjaţi de statutul lor favorizant în raport cu lucrătorii? De ce nu ar avea dreptul să intervină autoritatea publică – expresie a voinţei generale – în favoarea celor mai expuşi la expolatare? În ultimă instanţă: de ce am fi obligaţi să respectăm regulile prestabilite ale dreptei ca şi cum ar fi singurele posibile, fără să mai gândim contrapropuneri de stânga? Dacă dreapta contemporană este în general consecventă cu ea însăşi, stânga ar fi bine să redevină, chiar dacă îi contrariază pe adepţii lui Adam Smith şi Milton Friedman. Statul nu este un rău, cum pretind darwiniştii sociali, nici măcar un rău necesar, ci garantul instituţional a ceea ce tindem să numim umanitate civilizată.



[1] Milton Friedman, Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 39.

[2] Vezi Emmanuel Todd, L’illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées, Gallimard, 1998, p. 82.

[3] Ibidem, p. 133.

[4] Vezi Karl Kautsky, Ce este socializarea?, ‹Bucureşti›, Editura Partidului Social-Democrat, 1945, p. 36.

 

21 răspunsuri la Statul – un rău necesar?

  1. licurg spune:

    aici e o imensa falie logica: “Raţiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietăţii de dragul proprietăţii, ci asigurarea satisfacţiei oferită de fructele proprietăţii (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural şi de loisir, ceea ce nu este posibil decât prin intervenţia protecţionistă.”
    in primul rand, din prima propozitie nu rezulta a doua. in al doilea rand, premisa si concluzia sunt chiar opuse: statul nu poate asigura acel cadru de convivialitate decat taind felii din fructele proprietatii. astfel ca teoria lui Locke ar trebuie sa devina: scopul final este satisfactia data de impartirea fructelor proprietatii cu altii, in functie de ordinele Statului. ceea ce nu mai are legatura cu Locke.

  2. Rammstein spune:

    “De ce ar fi piaţa terenul de joacă exclusiv al capitaliştilor, care să profite nederanjaţi de statutul lor favorizant în raport cu lucrătorii?”Pai fiinca-i duce mintea/puterea/munca mai mult decat pe “lucratori”!!
    DE CE AR FI ALTFEL, daca pot mai mult ,ASTA E!!

    • ghitza frunza spune:

      fraiere, ei nu pot mai mult. ei doar sunt foarte nesimtiti, nerecunoscand meritele celorlalti. pana si tu, asa nesimtit cum esti, le spui celorlalti “lucratori”.

      • cristi spune:

        Ca merite? Daca ar avea merite nu ar fi “lucratori”. Te si simti atacat, lucratorule? Vezi ca mai era unul care s-a auto-intitulat “ciumpalac” si era apoi frustrat cand i-a fost recunoscuta aceasta titulatura.

        • ghitza frunza spune:

          Ma simt atacat, fireste, pt ca am preferat sa raman lucrator decat sa trec in tabara ignorantilor calai. Prostia voastra este ca nu recunoasteti ca si voi santeti lucratorii altora.

          • cristi spune:

            Pai a fost alegerea ta (eu banuiesc ca nu a fost voluntara) dar asta nu inseamna ca ai motive sa ajungi frustrat pe altii. Si ce motive am avea sa ne batem capul cu ceea ce doresti tu? Ce treaba ai tu cu ce cred sau nu cred altii? Cauta-ti o ocupatie adevarata, nu iti mai bate capul cu problemele altora. Gaseste-ti un scop util in viata.

          • ghitza frunza spune:

            Citind comentariul tau mi-am amintit de efectele globalizarii prostiei: prostia unora ii doare pe altii. Deci prostia doare, dar pe cine nu trebuie. Iar asta nu e natural.

          • cristi spune:

            Ghita, nu e natural dar este foarte sanatos.

          • cristi spune:

            P.S. Si prostia este doar a celor pe care ii doare. Nu extrapola si la ceilalti.

      • Rammstein spune:

        din nefericire ptr tine,”fraiere”,ma duce mintea sa muncesc ptr mine(sau altii,daac platesc bine) si sa nu ma intereseze daca si altii pot!!!
        Asta nu e nesimtire nicaieri, e (eventual) aroganta dar asta nu se pune!

        • Dan Sima spune:

          Eu cred ca se pune si aroganta. Nu e nici ea naturala. E alternativa extrema a umanismului; ea poate fi gandita in particular, vorbita la o bere in însotiri restranse s.a. A invada spatiul public (virtual) cu intimitatile tale imunde e caz clinic.

          • cristi spune:

            Aroganta este alternativa extrema a umanismului? Esti sigur ca ai habar despre ce vorbesti, ca ai habar ce inseamna acesti termeni (nu ai consultat dex-ul putin)? Eu as zice ca aroganta este buna in Romania. Si necesara. Si subliniez, in Romania.

    • un anarhist moderat spune:

      din pacate “piata” de care vorbesti (si pe care probabil te “joci”) dta stimate R. nu e o piata libera… este “reglementata” – adica aranjata cu perfidie, rea-vointa si rea-credinta prin coruperea (pseudo)autoritatilor in vederea instituirii/sustinerii/mentinerii reglementarilor care sa favorizeze pe cei, vezi doamne, “destepti”… am adaugat acel “pseudo” pentru a sublinia faptul ca, in mod evdent, aceste autoritati sunt complet ilegitime: avand in vedere sistemul de “emanare” acestea ar trebui, cel putin la nivel teoretic, sa reprezinte interesele INTREGII societati, ceea ce momentan nu se intampla… daar, dupa cum vedem, usor, usor lumea se trezeste, epoca democratiei “reprezentative” apune (pentru ca de fapt nu reuseste sa se reprezinte decat pe sine insasi) si lucrurile evolueaza spre o varianta mai corecta de “administrare” a societatii: de preferat o democratie DIRECTA unde orice decizie/reglementare/lege…etc va trebui supusa aprobarii tuturor cetatenilor, direct si nu prin “reprezentanti”, si va deveni aplicabila numai cu aprobarea majoritatii celor asupra carora produce efecte… sa luam un exemplu: accizele si celelalte taxe (in cuantum nesimtit de +50%) incluse in pretul combustibililor… crede cineva ca in cazul unui referendum pe aceasta tema ar exista mai mult de 5% care sa fie de acord sa plateasca aceste “adaosuri”? pai si atunci de ce ele totusi exista??? e simplu: pentru ca 1. onor autoritatea sa aiba ce sa fure direct si 2. onor autoritatea sa aiba ce sa fure indirect redirectionand BANII TUTUROR catre diversi baieti “destepti”… asta e “piata” libera? ia sa te vad stimate “destept” cum te-ai descurca fara suportul pe care ti-l da asocierea cu “autoritatea”?

  3. Pavel Petrovici Kirsanov spune:

    “Acesta este liberalismul economic „pur şi dur”, de la Adam Smith citire”

    Sarmanul Adam Smith!…

    With “Das Kapital” and the Bible, “The Wealth of Nations” enjoys the distinction of being one of the three books to which people may refer at will without feeling they should read it. – John Kenneth Galbraith

    De la Adam Smith citire:

    No society can surely be flourishing and happy, of which the greater part of the members are poor and miserable. It is but equity, besides, that they who feed, cloath and lodge the whole body of the people, should have such a share of the produce of their own labour as to be themselves tolerably well fed, cloathed and lodged.

    Our merchants and master-manufacturers complain much of the bad effects of high wages in raising the price, and thereby lessening the sale of their goods both at home and abroad. They say nothing concerning the bad effects of high profits. They are silent with regard to the pernicious effects of their own gains. They complain only of those of other people.

    People of the same trade seldom meet together, even for merriment and diversion, but the conversation ends in a conspiracy against the public, or in some contrivance to raise prices. It is impossible indeed to prevent such meetings, by any law which either could be executed, or would be consistent with liberty or justice. But though the law cannot hinder people of the same trade from sometimes assembling together, it ought to do nothing to facilitate such assemblies; much less to render them necessary.

    The proposal of any new law or regulation of commerce which comes from this order, ought always to be listened to with great precaution, and ought never to be adopted till after having been long and carefully examined, not only with the most scrupulous, but with the most suspicious attention. It comes from an order of men, whose interest is never exactly the same with that of the public, who have generally an interest to deceive and even to oppress the public, and who accordingly have, upon many occasions, both deceived and oppressed it.

    All for ourselves, and nothing for other people, seems, in every age of the world, to have been the vile maxim of the masters of mankind.

    Wherever there is great property, there is great inequality.

    Civil government, so far as it is instituted for the security of property, is in reality instituted for the defence of the rich against the poor, or of those who have some property against those who have none at all.

    The tolls for the maintenance of a high road, cannot with any safety be made the property of private persons.

    For a very small expence the public can facilitate, can encourage, and can even impose upon almost the whole body of the people, the necessity of acquiring those most essential parts of education.

    The subjects of every state ought to contribute towards the support of the government, as nearly as possible, in proportion to their respective abilities, that is, in proportion to the revenue which they respectively enjoy under the protection of the state.

    It is not very unreasonable that the rich should contribute to the public expence, not only in proportion to their revenue, but something more than in that proportion.

    This disposition to admire, and almost to worship, the rich and powerful, and to despise or, at least, neglect persons of poor and mean conditions, though necessary both to establish and to maintain the distinction of ranks and the order of society, is, at the same time, the great and most universal cause of the corruption of our moral sentiments.

    • Gabi spune:

      Multumesc! Bravo pentru citat. M-ai scutit sa-i spun autorului articolului ca face referiri eronate (parțiale) la Adam Smith; despre unii comentatori… mă abțin a face vreun comentariu…

  4. punk spune:

    Categoria Emil Bobu, sectiunea “hai sa ne dam cu parerea in domenii despre care nu avem habar: astazi economia”.

    Gimnastica intelectuala de a-l apropia pe Friedman de Bush zdrobeste acrobatul de caldaram: bancile din spatele crizei contemporane sunt niste institutii eminamente etatiste, cu privilegii, atributii si garantii stabilite tocmai de stat – practic niste extensii ale statului. Piata bancara nu este nici pe departe una libera, asta e o notiune de alfabetizare economica strict necesara cand te apuci sa invoci nume ca Friedman si Keynes in macroeconomic.

    – Privilegiul emisiunii monetare este unul ce apartine strict statului, si orice forma monetara privata este interzisa
    – Statul prin intermediul bancii centrale impune dobanda pe piata interbancara, principalul mecanism prin care s-a injectat lichiditate in deceniile de crestere
    – Injectarea de lichiditate s-a facut in cel mai pur spirit inteventionist si social-democrat, pentru a stimula cresterea economica si reducerea somajului pe de-o parte, dar si pentru a asigura lichiditate propriilor emisiuni de datorie
    – Cresterea s-a dovedit a fi speculativa si nesustenabila, pentru ca excesul de lichiditate produs de stat a fost investit in bule imobiliare si obligatiuni suverane ( = consumat tot de stat)
    – Vulnerabilitatea sistemica e amplificata tot de stat, care garanteaza depozitele bancare desi stie foarte clar ca banca nu are lichiditati, caci banii depusi la banca de persoanele private sunt imprumutati altora, banca pastrand cel mult 5-10% din ei (= rezerva fractionara)
    – Cand exista riscul ca o banca sa capoteze, tot statul intervine pentru a mentine iluzia solvabilitatii, folosind bani proaspat tipariti sau confiscati de la cetateni

    Stiu, e foarte usor sa dai vina pe “lacomia” sectorului privat si ea exista fara indoiala. Dar criza actuala nu e nici pe departe un esec al pietelor ci una a inteventionismului monetar. Si iesirea din criza nu se poate face prin “reglementarea” bancilor, ci tocmai prin reducerea inteventionismului monetar.

    • Gabi spune:

      Despre ce anume ”interventionism” este vorba?! În ce an suntem!? Mai funcționează Acordul de la Bretton Woods pe unde trăiți? Care este statutul băncilor centrale!? Pe cine avantajează deciziile acestora!? Sub ce formă se face ”injecția de lichiditate”?! Care este cauza creșterilor speculative? Cine a fost promotorul mobilității capitalului!? etc.

      Dacă ați ști răspunsurile la aceste întrebări, nu ați mai trage concluzia finală; din păcate, unii confundă libertatea opiniei lor, pe care o respect (libertatea, nu opinia) cu știința…

    • punk spune:

      Stimata doamna, licentiata in istorie si filozofie. Intrebarile puse sugereaza un deplin diletantism macroeconomic, dar in speranta ca nu e asa, incerc totusi sa formulez cateva raspunsuri.
      – Despre ce anume ”interventionism” este vorba?!
      Asa cum am explicat, piata bancara e una controlata. Accesul in categoria bancilor “private” este strict reglementat, ele devenind exponente ale fascismului corporatist, nu ale capitalismului si pietei libere, de aia utilizarea crizei ca argument al necesitatii statului e o fractura logica.
      – Care este statutul băncilor centrale!?
      Bancile centrale sunt preponderent si convarsitor insitutii de stat, supuse puterii legislative. Fed-ul este o banca de stat, supusa congresului american. BNR-ul este o banca de stat, supervizata chiar de o comisie parlamentara.
      – Pe cine avantajaza deciziile acestora ?
      Pai te-ai astepta ca pe publicul larg, nu-i asa ? Tocmai in asta consta esecul inteventionismului monetar, este un esec al statului de a proteja interesul publicului.
      – Sub ce formă se face ”injecția de lichiditate”?!
      Lichiditatea se disemineaza in perioada de boom prin falsificarea dobanzii, care e impusa de la centru. Bancile comerciale, prin mecanismul multiplicatorului monetar “tiparesc” suficienti bani pentru a da o impresie de falsa prosperitate, si a redirectiona resursele societatii in directii neproductive. Fenomenul are loc sub stricta supraveghere a bancii centrale care impune rezervele minime obligatorii, deci controleaza implicit masa monetara.
      – Care este cauza creșterilor speculative?
      Cauza cresterii speculative a fost politica monetara relaxata, a banilor usor de obtinut, a nebuniei creditarii cu orice pret. Aceasta a fost o politica deliberata a statelor vestice, in cautarea unei eluzive cresteri economice. Efectul concret a fost o bula speculativa pe piata imobiliara, care s-a spart aducand criza sistemica.
      – Cine a fost promotorul mobilității capitalului!?
      Zau daca vad relevanta. In momentul cand poti imprumuta bani cu 3% dobanda in sistem “NINJA loan”, zau daca mai conteaza cine detine capitalul. E doar o chestiune de timp pana sistema face poc in capul etatistilor care au scornit-o.

      • Miles spune:

        @punk

        Nu te mai obosi, da mai bine sa pui criza pe seama lacomiei. Termenii economici ii incurca in incercarile lor marete de a face societatea mai buna (pe banii altora, desigur).
        Cat despre articol, e suficient sa citim inca o data urmatorul paragraf:

        “Situaţia este cu atât mai paradoxală cu cât în paractică, în condiţii de criză, dreapta nu are reţineri să apeleze la implicarea guvernamentală. În 2008 administraţia republicană a lui George W. Bush a alocat 200 miliarde de dolari din banii publici pentru salvarea băncilor private (care însă nu au întârziat nici un moment să-şi execute debitorii), iar în 2009 democraţii, practicând o politică asemănătoare, au naţionalizat de-a dreptul grupul General Motors.”

        Ipocrita rau “dreapta” asta. Mai ales cand esti semidoct.

  5. Dan Sima spune:

    [s-ar putea sa vezi asta de doua ori (comment engine e in plopi pe aici)]
    Eu cred ca se pune si aroganta. Nu e nici ea naturala. E alternativa extrema a umanismului; ea poate fi gandita in particular, vorbita la o bere in însotiri restranse s.a. A invada spatiul public (virtual) cu intimitatile tale imunde e caz clinic.

  6. ion spune:

    Toate “relele” au pornit odata cu introducerea sufragiului universal si din pacate nu mai exista cale de intoarcere…..

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>