Ce ocupă ocupanții? Ce indignează indignații?

Indignații au ieșit în stradă. Indignații s-au întors acasă. Mișcarea aceasta care e îndeajuns de debilă încât să nu se numească revoluție, ar putea oare intra măcar în categoria unei revolte? Ar fi mai degrabă o pufnitură, un gest (cât o ridicare de sprânceană) ce atrage pentru un timp atenția asupra lui pentru a se retrage din nou, și destul de rapid, în neantul omogen al establishmentului. Mie una mi-a adus aminte de un banc de pe vremuri: „Va fi apă caldă. Pic, pic, pic. A fost apă caldă”.Trecând peste glumă observăm ocupantul de Wall Street care se revoltă deoarece cei 1% i-au afectat viața, iar prin viață aici se înțelege, exclusiv capacitatea de a consuma. Ocupantul de Wall Street nu are probleme cu faptul că el, în calitatea lui de 99%, trăiește semnând de bună voie și nesilit de nimeni contracte de autoînrobire față de bancă, la fel cum nu are probleme nici când votează o clasă politică care să-i garanteze băncii totala libertate de a specula cu banii lui. Este el, proletarul cu gusturi, dorințe și idei îmburghezite despre viață, amor și moarte, pe-atât de îmburghezite încât intelectualul de stânga poate să-și predice discursul numai închizând parțial ochii asupra devastării produse de noile tehnici biopolitice de control, care se infiltrează în toate gospodăriile pe calea fluxului de commodities, impregnând cu putoarea de dreapta stindardul stângist al nivelului de trai. Muncitorul din ziua de azi e imposibil de integrat într-o mișcare de stânga pentru că el își gândește „calitatea vieții” exclusiv în funcție de afluxul de commodities, iar timpul lui liber e înșfăcat de cultura de masă care-i sufocă mintea cu imaginea unei lumi care nu este a lui, dar în care se poate plimba în voie și care îl mângâie pe cap cu ocazia „reducerilor”. Asistăm, cred, la dezactivarea în masă a capacității de a mai gândi asupra „vieții care se irosește independent de utilitatea acestei vieți care se irosește”, după expresia lui Bataille. Nu o mai putem gândi nici în termeni religioși, nici în termeni iluminiști. Invadarea „vieții nude” (Agamben) face inutilă recurgerea la concepte de clasă, luptă de clasă şi revoluţie, pe care, cel mult, le putem folosi exclusiv teoretic sau pentru a ne recunoaşte ca făcând parte dintr-un anumit club… A protesta în numele „vieții nude” (abia fardat cu „nivelul de trai”) înseamnă a cere dreptul la a ne complace la infinit în incapacitatea de a acționa politic. Poate e timpul să recunoaștem felul în care cu o veritabilă cecitate politică „nivelul de trai” pe de o parte și „creșterea economică” pe de alta se pălmuiesc în mod public pentru a se întreține, după perdea, ca într-un sistem de vase comunicante. În aceste condiții trebuie să ne întrebăm asupra a ce are a se revolta ocupantul Wall Street (și dacă veramente o face)? Asupra „mâinii invizibile” pe care n-a reușit să o plesnească la timp printr-o veritabilă acțiune politică. Și n-a plesnit-o pentru că a fost convins, că el, cel 99% e un soi de ales, că prin abnegația, dăruirea și munca lui neoboistă în a se autocredita la infinit ar reuși până la urmă să se cocoațe lângă cei 1%, adică lângă acei destoinici oameni care nu mai visează visul, ci îl trăiesc.

Nu pot să nu îmi aduc aminte de hilarele justificări ale unui Jean Baechler („Capitalismul”, Ed. Institutul European, 2005) în privința emergenței capitalismului. În primul rând autorul elimină din start existența unei „acumulări primitive de capital” (care, după cum se vede, nu este o fază istorică revolută, ci o constantă a capitalismului), încercând de-a dreptul copilăresc să demonstreze faptul că „experiența capitalistă este bazată doar în plan secundar pe capitaluri, primul plan fiind ocupat de cunoștințe, de pricepere și, în primul rând, de inițiativă. Capitalismul este prometeic prin însăși natura sa.” Nu se oferă nici o explicație (nici măcar „asceza intramundană” nu e acceptată) pentru modul misterios în care individul nu numai că e bun de la natură, dar e și capitalist, dotat din start cu pricepere și inițiativă. Dacă se întâmplă să nu fie așa, din nou, explicaţiile sunt lăsate la îndemâna imaginaţiei cititorului. Ceea ce se știe sigur e că „gospodăriile aparțin elitelor sau oamenilor de rând. Îi putem ignora pe cei fără nici un căpătâi care nu au venituri sigure și nu fac economii” (s. m.). Cred că după secole de colonizări și după căderea URSS putem extrapola judecata, transferând-o de la indivizi fără căpătâi la nații fără căpătâi. (O formă a ignorării celor „fără căpătâi” revine în cazul întrebării adresate Greciei: doriți sau nu să mai faceți parte din UE?). Aceste nații nepricepute, chiar în momentul în care se întâmplă să beneficieze de capital, vor lucra prin piață (oricât de rudimentară ar fi ea) împotriva pieței (stilul clasic al corupției balcanice), în timp ce națiile pricepute vor lucra prin piață, pentru piață până în momentul în care aceasta va atinge un nivel atât de înalt de entropie încât nu s-ar mai putea eficientiza nici măcar printr-o spălare de bani.

Revenind însă la planul „micro” și urmărind din nou analiza lui Baechler (un apologet de mâna a treia al capitalismului, dar tocmai de aceea de luat în seamă, căci ca orice „teoretician” el îi fabrică capitalismului o imagine simplistă și simplu de asimilat de către un public larg) descoperim o afirmație care ar provoca o criză de râs concomitent cu una de indignare în orice marxist (sau cititor de Marx), dar care, în inepția ei, dezvăluie fără să vrea nucleul problemei crizei actuale. Baechler susține că întreprinzătorul care nu a avut succes pe piață, care nu a reușit să prevadă corect gradul de succes pe care produsul lui îl are, ratatul cu alte cuvinte, redevine „simplu cetățean”! Baechler nu propune nicăieri nici măcar o încercare vagă de definire a acestui „simplu cetățean” și mi se pare că ocupantul de Wall Street a început să se revolte în măsura în care datorită propagării unui sistem de inegalități pe care l-a susținut cu trupul şi sufletul prin vot şi consum, s-a trezit în pielea acestui abject „simplu cetățean” de care uitase de mult, îmbătat fiind cu vanitoasa imagine a „cunoștințelor, priceperii și inițiativelor lui”. Fie că protestează în numele unui nivel de trai afectat, fie că e indignat de inegalitatea dintre cei care au vilă, piscină, Bugatti, elicopter și cei care a doar iPhone4, balcon,Wolkswagen și rate pe 20 de ani, ceea ce pentru el prezintă pericolul iminent e identificarea lui cu acest „simplul cetățean”, adică cu cel care a ratat cursa spre acumulare, iar acum este nevoit să-și trăiască traiul și să-și mănânce mălaiul din șomaj și asigurări medicale quasi-inexistente. Discursul lui Sarah Palin mi se pare că se adresează direct acestui individ speriat de „simplul cetățean” din el. Ea poate să regurgiteze mai sus numitele atribuții ale capitalistului de la natură plesnindu-i pe demonstranți peste obraz cu ele. În concepția ei, ocupanții și indignații nu fac altceva decât fac „pisicile grase de pe Wall Street”: cer și ei un bailout. Mai mult chiar, comit un păcat contra naturii, „believing theyʼre entitled to other peopleʼs productivity and money”[i]1. Deducem că între ocupanții Wall Street şi Wall Street nu se instaurează o simplă relație de invidie, ci de trufie a creaturii, care se întoarce împotriva propriului dumnezeu. Or, logica adorației ar trebui în mod normal să-l împiedice pe credincios să devină indignat pe dumnezeul său pentru că e măreț (sau, in termeni liberali, foarte priceput în a acumula). Căci dacă nu ar fi măreț, pentru ce l-ar mai admira? Nu este finanțismul jocul globalizat de Caritas, care performează în fața milioanelor de gură-cască minunea înmulțirii pâinii din nimic? Sistemul de credite în care credinciosul-client de bancă se încrede nu este cu nimic mai prejos în performarea unei ocultări a realității decât era religia (criticată în stil marxist). Nu seamănă contractele bancare (în special cele pe lungă durată) cu acele declaraţii semnate de deţinuţii care, în speranţa graţierii, se supun experimentelor medicale? „Îmi asum toate riscurile şi declar că absolv, inclusiv în raport cu urmaşii sau reprezentanţii mei, Universitatea din Chicago şi pe toţi tehnicienii şi cercetătorii care iau parte la experiment, nu mai puţin guvernul statului Illinois, directorul penitenciarului de stat şi orice alt funcţionar de orice responsabilitate. Renunţ, în consecinţă, la orice pretenţie pentru orice daună sau boală, fie şi mortală, care ar putea fi cauzate de experiment”[ii]2 Şi nu putem acuza individul de a fi în totală incapacitate de a-şi utiliza o minimă conştiinţă de sine în momentul în care semnează astfel de contracte care nu se joacă doar cu veniturile lui, ci cu viața lui, banca mizând tocmai pe naivitatea cu care își identifică traiul cu venitul? N-am găsit nimic care să rezume mai bine situația decât binecunoscutul slogan: for everything else ther’s Mastercard. A se citi before everything else ther’s Mastercard, unde everything else e tocmai „viața nudă”. Știu. Se va spune că individul aservit băncii nu are altă soluție. Dar cum s-a ajuns aici?

Cred că puntea tăiată spre conştiinţa de sine este motivul pentru care „nu mai putem ieşi din sistem” şi nu mai acordăm politicii nici o putere în ceea ce priveşte dezbaterea legată de „simplul cetăţean”. Paşii pe care secolul nostru i-a făcut spre dezactivarea conştiinţei sunt cel puţin doi. În primul rând este vorba de o investire ineptă în viitor. A crede că toate visele se vor îndeplini în această lume e la fel de păgubos cu a crede că ți se vor împlini pe lumea cealaltă. „Creditismul” (o expresie care îi aparţine lui Sloterdijk) diminuează mai mult decât face o religie sau un sistem totalitar capacitatea individului de a conștientiza propria-i precaritate, propriile limite. Creditarea dereglează capacitatea de a face diferența între „long-term” și „short-term changes”. Într-o interesanta analiză Mary Douglas și Baron Isherwood („The world of goods. Towards an antrophology of consumption”) observă felul în care trecerea de la spiritul capitalist descris de Weber, care funcționa încă într-un mediu în care familia mai constituia celula societății, la capitalismul în care indivizii sunt integrați în organizații de tip non-familial (corporatist), deformează capacitatea individului de a-și percepe propriul orizont temporal: „grupul poate pretinde că reprezintă nu numai cea mai largă perspectivă, dar și interesul public […] Prin urmare grupul poate impune taxe asupra membrilor, poate să înstrăineze bunurile lor, să facă ceea ce vrea atâta timp cât pretenția asupra largii perspective și a interesului public este plauzibilă”[iii]3. De-a lungul istoriei putem identifica și alte „corporații” care inducând ideea de „nelimitat”, de „etern” au putut acumula în mod serios capital (Biserica Catolică spre exemplu). Corporațiile de tip modern au schimbat doar o parte a mecanismului. Ele se bazează în continuare pe incapacitatea indivizilor de a gândi limita, dar nu mai operează cu o economie bazată pe economisire și reinvestire, ci pe creditare. Mai important decât faptul că se trece de la lucrul în favoarea unui viitor, la un viitor investit deja în prezent (acțiuni Forex) sau care ar trebui să lucreze pentru prezent, e faptul că stabilirea binelui public este lăsat în grija unor instituții care nu se mai preocupă nici cât negru sub unghie de ceea ce înseamnă „simplul cetățean”, iar cu ajutorul biopoliticii se împinge cât mai departe capacitatea individului de a-și accesa conștiința de sine, adică (printre altele) o încercare de a înțelege caracterul limitat al acțiunii sale în lume. Administrația Reagan este cea care a dat frâu liber profitului de pe urma incapacității individului de a diferenția între termenii scurți și termenii lungi de acţiune, transferând puterea de decizie din domeniul politic către cel economic (bancar), consimțind de fapt indiscernabilitatea lor și autorizând corporațiile în a defini binele public. De unde și eternul cântec de sirenă al bancherilor care momesc publicul cu „creșterea economică”. Ocuparea Wall Street-ului și nu a parlamentului sau a altor instituții politice nu fac decât să sublinieze încă o dată stadiul de futilitate pe care acestea l-au atins. Și, în definitiv, dacă ocupantul de Wall Street e indignat de inegalităţile sociale de ce nu ocupă şi Hollywood-ul? De ce nu e indignat de viaţa fabuloasă a starurilor sau de extravaganţa nunţilor regale?

Al doilea pas, odată ce simplul cetăţean a fost desprins din dezbaterea politică, constă în manipularea lui prin noul câmp al biopoliticii. Agamben (pe lângă Foucault, desigur) este unul dintre filosofii care analizează acest fenomen. El vede în lagăr punctul maxim de exercitare al biopoliticii, în măsura în care lagărele „îi învăţaseră pe cei care le-au locuit «punerea în chestiune a calităţii de om provoacă o revendicare aproape biologică a apartenenţei la specia umană»”[iv]4. Ceea ce mi se pare că a reuşit biopolitica actuală este excluderea inclusiv a „punerii în chestiune” a calităţii de om. Biopolitica preconsumistă se impunea încă prin justiţie şi stat şi făcea apel la capacitatea indivizilor de a se opune/ supune, devenind sau nu culpabili. Conştiinţa se mai exercita încă sub forma tribunalului şi ea mai însemna „o cunoaştere a sinelui ce comportă această trăsătură relaţională minimă, de a se raporta la o anumită instanţă calificată prin diferenţa dintre bine şi rău”[v]5. Biopolitica actuală lucrează în favoarea unei scoateri a conştiinţei din funcţionarea după modelul tribunalului, „de-moralizând-o” sau plasând-o în zona scenariilor hollywoodiene. Mai luptă pentru dreptate altcineva în afară de Batman şi Superman? Omul lagărului sau cel care tăinuia din afară atrocităţile lagărului au o cu totul altă structură decât omul crescut în consum. Ei trăiesc cu conştiinţa propriei abrutizări, ceea ce nu se poate spune, spre exemplu, de autoarea următorului anunţ de pe Google: „poate să-mi recomande cineva un loc unde se fac avorturi gratis? Nu aş vrea să îmi stric banii economisiţi pentru iPhone”. Se pare că distrugerea dialogului între sine şi sine adică dintre „conştiinţa conformă legii şi vrerea arbitrară”, dialog de care a depins mereu stabilirea unei lumi „comune” şi „umane” e realizat mai abitir de tehnicile „soft” şi „subliminale” ale biopoliticii. Neuromarketing-ul, TVLobotomy-ul[vi]6 şi fluctuaţiile bursei sunt cele care decid soarta „simplului cetăţean” mai înainte de a o face el însuși. În trena celor expuse până aici, găsesc destul de suspectă atitudinea lui Slavoj Zizek care găsește că tăcerea ocupanţilor Wall Street (neimplicarea în cereri reale și negocieri cu sistemul) trebuie să rămână „forța” lor amenințătoare[vii]7. Pe cât de adevărat este că negocierea nu este decât un mod de a rămâne în termenii și pe terenul dușmanului, pe atât de adevărat este și faptul că o tăcere indefinită își pierde încetul cu încetul capacitatea de a amenința și transformă jocul de forțe (pentru a câta oară?) într-un soi de no man’s land căruia i se poate aplica cel mult o teorie estetică a la Adorno care propovăduia arta ca un soi de utopie fără ideologie. Mai suspectă decât tăcerea-„teroare” este soluția pe care Slavoj Zizek o propune pentru problema pe care până acum am identificat-o în termenii de blocare a accesului la conştiinţa de sine. Într-un dialog cu Peter Sloterdijk cei doi filosofi dezbat tema nevoii dea rearticula ceea ce este ”comun”[viii]8. În timp ce Sloterdijk e în favoarea revenirii/ reinventării unei religii pragmatice axată pe exerciții de formare a personalității, Zizek optează pentru un comunism, din nou, „artistic”, bazat pe subjugări „halucinante”, aproape opuse oricărei căi raționale de „a ieși din minorat”: „Ideea mea nu constă atât în a căuta un co-imunism, cât a reînvia ideea uni veritabil comunism. Dar fiți sigur, e vorba mai degrabă de cel al lui Kafka decât cel al lui Stalin, mai mult de Erik Satie decât de Lenin! Într-adevăr, în ultima sa povestire, «Joséphine cântăreața sau poporul șoarecilor», el imaginează utopia unei societăți egalitare, o lume în care artiștii sunt precum această Joséphine, al cărui cânt adună, subjugă și hipnotizează mulțimile fără a obține pentru aceasta avantaje materiale”[ix]9. Mă întreb dacă un alt cântec de sirenă, pe lângă cel al biopoliticii este un veritabil răspuns la situația în care omul nu mai reușește să medieze prin nimic lipsa de distanță dintre capital și viața sa „nudă”. Soluția propusă de Sloterdijk e mai apropiată de gustul meu, în măsura în care face apel la conștiință, dar cum s-ar putea extrage un veritabil exercițiu spiritual comun din ghearele așa-zisului multiculturalism? Mă tem că am ajuns în stadiul în care, intelectuali și lumpeni ne bălăcim într-o multitudine de imagini ale „omului”, imagini cărora nu le mai putem asocia niciun concept. În trena deconstructivismului suntem „feministe”, „gay”, „țigani”, și „altele”, dar avem consistența unui poster. Devenim sectanții unei lumi pe care nu o mai avem în comun decât la nivelul animalului dresat să consume. Ne putem provoca unii pe alții, dar nu ne putem înțelege pentru că lumea comună care poate fi numai un produs al exercițiului conștiinței nu ne mai „atrage”. E atât de dificil să gândești într-o baltă de evidențe posterizate și de morală hollywoodianizată. În plus, ne calmează și ne umple de senzații rafinat-decadente gândul că „în spatele măștii nu se mai ascunde nimic”. Și totuși „oalele se sparg” din când în când. Găsesc semnificative cuvintele unui sinistrat din Genova care i-a strigat unui politician venit să constate daunele inundației (adică să adune capital electoral pentru viitoarele alegeri): „mai lasă-ne cu textele că aici nu ești pe facebook”. Nu. Din când în când nu suntem pe facebook. Dar unde suntem?

NOTE:

 

[i]1 Sarah Palin: „Occupy Wall Street Wants A Bailout”, Huffington Post, 8 noiembrie 2011.

[ii]2 Cf. Giorgio Agamben, „Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă”, traducere de Alexandru Cistelecan, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2006, p. 128.

[iii]3 „the group can claim to represent not only the longest view, but also the public interest. […] the group can therefore levy a tax on its members, distrain their goods, and do what it likes so long as the claim to the long view and the public interest is plausible”, Mary Douglas & Baron Isherwood, „The world of goods. Towards an anthropology of consumption”, Taylor&Francis, Inc., 1996.

[v]5 Paul Ricoeur, „Iubire și justiție”, traducere de Mădălin Roșioru, Editura Art, 2009, p. 95.

[vi]6 Ar fi de citit interesantul studiu al doctorului în neuroștiințe Michel Desmurget, „TvLobotomy. La vérité scientifique sul les effets de la télévision”.

[vii]7 Slavoj Zizek, „Occupy first. Demands come later”, „The Guardian”, 26 octombrie, 2011.

[viii]8 „Des idées-force pour éviter les impasses de la globalization”, „Le Monde”, 27 mai  2011.

[ix]9 „Mon idée ne consiste pas tant à chercher un «co-immunisme» quʼà revivifier lʼidée dʼun véritable communisme. Mais rassurez-vous, il sʼagit plutôt de celui de Kafka que celui de Staline, davantage celui de dʼErik Satie que celui de Lénine! En effet, dans son dernier récit, Joséphine la cantatrice ou le peuple des souris, dessine lʼutopie dʼune société égalitaire, un monde où les artistes, comme cette cantatrice Joséphine, dont le chant rassemble, subjugue et méduse les foules, et qui est célébrée sans pour autant obtenir dʼavantages matériels.”