Dreapta intelectuală conservatoare: de la cîine de pază la cîine de companie

De cîteva zile, asistăm la o expansiune a vocilor și evenimentelor organizate de intelectualii de pe palierul dreptei conservatoare. Lansări de cărți la hoteluri de cinci stele (Hilton) și „Noi Republici“ au invadat TVR-ul (TVR 1, TVR Info, TVR 2) și alte grupuri mass-media. Sincer să fiu, mă bucur că se coagulează ceva în acea zonă, că se definește un discurs clar, pentru că e bine să știm ce vor din punct de vedere politic; căci, de fapt, acest grup reprezintă, în mare, nucleul dur al establishment-ului intelectualității românești.

 Aș porni de la cîteva observații. Nu mă voi opri la partea ideologică a poveştii care încă aşteaptă să se nască, cu toate că direcţiile sînt deja trasate. Mă voi ocupa mai degrabă de praxisul acestui grup/grupuri.

  1.  Mai întîi, intelectualii de care vorbim, nucleul dur al acestei „noi școli de gîndire a dreptei“, se plasează în zona dreptei conservatoare. De la Baconschi la Patapievici, de la Voinescu la Ungureanu şi de la Neamţu și Aligică la Liiceanu, toţi se înscriu în ceea ce se numeşte „dreapta conservatoare“.
  2. Majoritatea intelectualilor care se înscriu în acest spectru politic sînt adunați în jurul cîtorva instituții-platforme (sau cel puţin le susţin): Institutul de Studii Populare (ISP), Fundația Creștin-Democrată (FCD) și Noua Republică.
  3. Nu trebuie să știi prea multe ca să observi că toate aceste structuri sînt subordonate partidului de guvernare (PDL) sau în cel mai bun caz sînt apropiate PDL-ului și Cotroceniului. ISP este fundația PDL-ului, FCD este fundația ministrului Baconschi (prim-vicepreședinte PDL) și Noua Republică este condusă de un fan declarat al președintelui Băsescu (Mihai Neamțu) și un membru activ al PDL-ului (Dacian Tolea). Dacă ne uităm la structurile de conducere a celor trei instituții, vedem că este vorba de un grup care circulă de la o instituție la alta: de la ISP la FDC, de la FDC la ISP şi de la Noua Republica la FDC. Un adevărat triunghi amoros.
  4. E foarte interesantă conexiunea acestor structuri cu instituţii neafiliate politic direct: GDS, NEC, Humanitas, Revista 22 sau Dilema veche. Ca simplă observaţie aş adăuga: Revista 22, de exemplu, tinde să devină (încet, dar sigur) un supliment al ISP (fundaţia PDL-ului), în Dilema veche întîlnim săptămînal o voce „independentă” a intelectualului, devenit purtător de cuvînt al PDL, Sever Voinescu, Humanitas este cunoscută ca bastion al conservatorismului care publică producţiile intelectuale ale grupului, iar marea partea a intelectualilor la care ne referim au fost bursieri NEC. În România (dar nu numai aici), aceste conexiuni de grup, genealogii instituţionale sînt foarte importante.
  5. Din nucleul dur al acestui grup mai fac parte și intelectualii care au intrat deja în politică, precum Traian Ungureanu și Sever Voinescu (mai puțin Cristian Preda, care se plasează în zona unui liberalism clasic).
  6. Este evident modul în care acest grup are acces nelimitat, iar uneori este strigător la cer cum angajați ai PDL sînt prezenți săptămînal la postul public de televiziune la ore de maximă audiență, deghizați în analiști independenți. Așa ceva pur și simplu nu se face. (Cazul lui Cristain Pătrăşconiu, angajat IPS-PDL, prezent duminică de duminică la TVR ca analist independent este unul de manual).
  7. Observăm o mișcare foarte abilă a PDL și a președintelui Băsescu, ei reușind să-și aproprie un număr atît de mare de intelectuali. Practic, PDL este primul partid, după PCR, care reușește nu doar să atragă establishment-ul intelectual de partea sa (a făcut-o și Convenţia Democrată, însă doar atît), ci sa îl și instituționalizeze și să-l cupleze la resursele puterii.

Dreapta conservatoare și relația cu puterea actuală

Nucleul dreptei conservatoare, care reprezintă, de fapt, establishment-ul cultural românesc, cel care domină și controlează în mare parte piața culturală românească, s-a apropiat mult prea mult de putere, delegitimîndu-și orice discurs critic. Practic, aceste grupuri repetă aceeași greșeală pe care au făcut-o și în alegerile din 1996: îmbrățișează actuala putere, se apropie prea mult de resursele și funcţiile oferite de aceasta, uitînd total de funcția sa de bază. De data aceasta, în comparaţie cu anul 1996, lucrurile sînt mult mai grave, căci apropierea de putere nu se mai face individual şi haotic, ci bine organizat și instituțional. Vechii cîini de pază ai democraţiei și urmașii lor, care în anii ’90 au avut o funcție critică foarte importantă în societate, s-au transformat în niște cîini de companie. De fapt, nu e nimic nou în această schemă: în România, există o veche tradiție în care intelectualii preferă curtea, apropierea de putere și nu se pot plasa la o distanță rezonabilă faţă de ea pentru a o putea analiza și critica. Întotdeauna am fost surprins în România de respectul imens pe care-l au intelectualii de curte și modul aproape sistemic prin care sînt marginalizați și ignoraţi intelectualii critici față de putere, care se ţin departe de funcţiile publice. Luați orice perioadă istorică și verificați acest lucru. Doina Cornea, Paul Goma, Dan Petrescu sau Dorin Tudoran au fost la fel de marginalizați în comunism, ca și în capitalism. În orce ţară cu tradiţie democratică, intelectualii critici, cei care se ţin departe de puterea oficială, au cel mai mare respect. La noi, se pare că devii intelectual respectat nu prin scrieri şi luări critice de poziţii, ci doar prin „ungerea” de catre putere. Tradiţia bizantină nu se uită.

Deci, există de data aceasta, spre deosebire de perioada Convenției Democratice, o apropiere organizată și instituționalizată de putere. Însă aceste grupuri nu se mulțumesc doar cu apropierea de putere, de resurse și funcții. Ei doresc un monopol total al discursului public. Doresc să aibă și privilegiile puterii (putere, funcții și bani), dar și să joace din postura de intelectual public critic independent de putere. Se încearcă, practic, un soi de dublu monopol: pe de o parte, producerea unui discurs care e o comandă de stat-putere, iar pe de altă parte, crearea unui discurs care se vrea independent și critic. De multe ori, încercarea de a juca la două capete nu este foarte coșer. Să venim şi cu niște exemple.

Despre principii şi reguli

Mai întîi, vreau să clarific un aspect important: nu sînt împotriva intrării intelectualilor în politică sau ocuparea unor funcții publice. Cred că oricine e liber să decidă ce dorește să facă cu viaţa sa. Însă nu poți fi și cîine de pază, și de companie, și la curte, și în exil simultan, ci ori una, ori alta, sau măcar cînd una, cînd alta, pe rînd. Nu poți sluji la doi stăpîni, cum spune la „cartea cea bună“. Trebuie să alegi: nu poți funcționa pe două registre. În momentul în care ai ales să fii membru de partid și să faci politică de partid, sau să fii demnitar într-o funcție importantă de stat, atunci renunţi la discursul critic public, pentru că nu mai este legitim, și, mai ales, renunți la texte de laudă şi apreciere a puterii pe care o slujeşti. Cînd ai o funcţie de partid sau de stat, nu mai ai legitimitatea unui discurs critic independent.

Ca să nu vorbim în van, e bine să exemplificăm. Ştiu că pe la noi nu se cade a te lua de „partea cea bună” a lumii intelectuale româneşti, că astfel de poziții nu-ți aduc decît bătăi de cap. Cum eu nu am obiceiuri „locale“ şi încalc sistematic aceste principii, voi veni cu exemple foarte concrete (despre acest subiect am mai scris aici).

Cazul 1: Repet ce am mai spus acum vreo doi ani. Problema independenţei intelectualului şi, mai ales, a ziaristului se discută de multă vreme. Multă lume se interesează de subiect, pe unii chiar îi doare. Colegul Mihai Iovănel a sintetizat perfect această problemă spinoasă. El face referinţă la ziarişti, dar raţionamentul e valabil 100% şi pentru intelectuali. „Ziaristul corect este ziaristul independent de capitalul vehiculat de subiectele sale. Ziaristul corupt este cel care primeşte bani, direct sau indirect, din zona despre care scrie (nu zic «din altă zonă decît publicaţia lui» pentru că mi s-ar aduce contraexemplul criticilor de film care merg la Cannes cu sponsorizarea Coca-Cola – ceea ce este perfect OK). Astfel, Traian Ungureanu, care lua bani de la PDL continuînd s-o facă pe ziaristul la Cotidianul, rămîne un ziarist corupt indiferent de justificările lui cum că nu şi-a schimbat opiniile luând bani politici. Nu există un excepţionalism al regulilor: regulile sînt la fel pentru toată lumea. Regulile de interpretare sînt validabile formal, pentru ca altfel ar deveni adaptabile simpatiilor şi antipatiilor noastre: regulile sînt făcute pentru X şi pentru Y, nu pentru Traian Ungureanu vs. Roşca Stănescu. Între Traian Ungureanu şi ziarişti corupţi mai notorii, diferenţa este de portofel, nu de natură; şi nici de nesimţire. Sponsorizarea funcţionează nu numai în timp real, ca în cazul Ungureanu, ci şi prospectiv. De pildă, dacă unul dintre ziariştii implicaţi de acum – Cristian Pătrăşconiu, de pildă, … va primi, în cazul în care omul său cîştigă, un mic post ici sau colo (la o ambasadă, la un institut cultural), se va autodeclara retrospectiv un ziarist corupt.“

Afirmaţiile şi exemplele sînt mai vechi. Între timp, lucrurile s-au adeverit cum era mai rău. Dacă ne vom uita cum s-au distribuit posturile şi funcţiile după alegeri în raport cu cine şi cum a scris vom înţelege mecansimele: unde se află astăzi Vladimir Tismăneanu şi Mihai Neamţu (a schimbat recent funcţia despre care vorbesc mai jos), Cristian Pătrăşconiu şi Traian Ungureanu etc. Şi, mai ales, de ce? Nici Dumnezeu nu mai ştie să dea un răspuns la această întrebare. Dar cineva sigur ştie.

Cazul 2. Domnul Sever Voinescu, vechi colaborator al Dilemei vechi, a devenit om de partid şi chiar purtător de cuvînd al PDL, partid de guvernare. Cum ar veni, nu este omul cu proiectele tehnice, ci cu propaganda. Pe vremuri, această funcţie se numea politruc, iar astăzi i se zice PR, comunicare etc. Însă domnul Voinescu nu e mulţumit doar cu funcţia de propagandist al PDL, funcţie pe care şi-a asumat-o. El doreşte să joace şi funcţia de intelectual public, a cărei voce să fie credibilă şi luată în seamă. Aşa că domnia sa publică în continuare în Dilema veche texte critice, supărate, ia atitudini că uneori ai impresia că este nu doar în opoziţie, ci în exil, el fiind, după cum am spus, vocea oficială a puterii. Această poziţie mi se pare una de impostură intelectuală. Cred că orice intelectual de bun simţ care intră în politica oficială şi ocupă o funcţie importantă în stat sau partid ar trebui să renunţe să mimeze acest tip de spirit critic fals pe perioada care ocupă aceste funcţii. E ca în bussines: cînd eşti la putere, firmele tale nu fac afaceri cu statul. În ce priveşte colegii de la Dilema Veche, cred că ar tebui să renunţe la serviciile oamenilor care scriu pentru revistă pe perioada în care aceştia ocupă o funcţie politică sau de stat importantă. Dacă-mi aduc bine aminte, domnul Pleşu şi domnul Cioroianu au renunţat la rubricile domniilor lor în perioada în care au fost miniştri. Şi mi se pare un gest corect. Prezenţa săptămînală a textelor domnului Voinescu în Dilema veche nu face decît să pună sub semnul întrebării politica şi credibilitatea revistei.

Despre Institutul de Studii Populare (ISP)

Despre ISP nu ar fi prea multe de spus. Este o structură de partid a PDL care are funcţia unui think-tank. E foarte greu să înţeleg, însă, asocierea a două persoane atît de diferite care au participat la construirea ideii de „unificare a dreptei“ şi au contribuit la punerea bazelor acestui institut. E vorba de liberalul Valeriu Stoica, indiscutabil una din cele mai bune minţi strategice (dar şi distructive) ale liberalilor, şi Dragoş Paul Aligică, un conservator despre care am zice, mai degrabă, că e un produs al mişcării americane Tea Party. Personal, cred că Valeriu Stoica e mult mai aproape de un liberalism clasic decît de tendinţa conservatoare a grupului, în timp ce Dragoş Paul Aligică oferă exact acest tip de discurs conservator pe tipologie americană pe care, mai nou, îl auzim şi la guvernanţi. De unde credeţi că a auzit preşedintele Băsescu de sintagme precum „stat minimal“ şi „stat asistenţial“, sau de unde a împrumutat idei propagandistice tot mai agasante: „la muncă, nu la cerşit!“, care porneşte de la supoziţia că oamenii nu vor să muncescă, fără a se ţine cont că oamenii nu au şansa unui loc de muncă. Aceste sintagme propagandistice („stat asistenţial“ este o sintagmă propagandistică a conceptului de mult încetăţenit şi teoretizat al celui de „stat social“) vin exact pe această filieră conservatoare americană îmbrăţişată la noi de aceste grupuri. Dragoş Paul Aligică propagă practic discursul grupului Tea Party în România. În rest, IPS îşi îndeplineşte funcţia pe care o are orice think-tank de partid.

Noua Republică

Faptul că Mihai Neamțu a avut curajul să pornească o asemenea mișcare e salutar. E adevărat că încă nu știm exact ce vrea ea si care este programul ei. Deocamdată, declarația de intenție și „Manualul de luptă“ sînt o poezie care trimite mai degrabă spre un neolegionarism, dragostea de tinerețe a domniei sale. Am văzut că mai multă lume se leagă de capitol legionar din publicistica lui Mihai Neamțu. Ținînd cont de vîrsta la care au fost scrise textele cu pricina, aș fi mult mai îngăduitor cu tînărul teolog. Nu cred că el trebuie stigmatizat pentru acele texte. Nu cred că „acele texte“ sînt problema lui Mihai Neamțu, ci, mai degrabă, faptul că nu s-a dezis, în esență, nicodată de ele. Autodenunțul, textul care vrea să clarifice poziția sa față de acea perioadă, pare mai degrabă o justificare şi îţi lasă impresia că nu cel care a scris textele e vinovat, ci cel care îl chestionează în legătură cu acele texte. Din păcate, multe texte recente ne arată că teologul Mihai Neamțu este încă prizonierul diverselor esențialisme. Dar repet: nu cred că textele de tinerețe ale lui Mihai Neamțu trebuie să fie o piedică în activitatea sa politică și un instrument de critică pentru ceea ce face astăzi. Din contra, ceea ce face și scrie acum trebuie să fie punctul de pornire al unei posibile critici a activităţii sale politice.

Problema teologului Mihai Neamțu nu e „flama legionară de tinerețe“, ci mai curînd compromisul pe care l-a făcut recent. Pe mine m-au mirat, de exemplu, textele elogioase, adevărate ode, aduse președintelui Băsescu. Oricît de mult l-ar susține și aprecia pe actualul președinte, nu cred că unui intelectual îi este permis să scrie astfel de texte (un exemplu aici ). Totuși, președintele Băsescu este LA PUTERE și nu mai are nevoie de ode, ci de texte de analiză și critică. În momentul în care Mihai Neamțu scria acele texte, el avea o funcție de conducere la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCRMER). Aceste ode aduse președintelui Băsescu nu au cum să nu arunce o umbdră de îndoială față de „independența Noii Republici“. Însă reproșul central pe care i-l aduc eu este legat de funcția avută la IICCMER. L-am auzit de nenumărate ori vorbind despre minimalizarea statului, despre competiție liberă și meritocrație. Personal, am paricipat la o dezbatere TV cu dumnealui, în care mi-a ținut o lungă predică pe aceste teme. Cum e posibil să vorbești despre așa ceva cînd tu te afli într-o poziție delicată? Mihai Neamțu a obținut un post de director ştiinţific la IICCRMER fără a da un concurs pentru acest post. Ba mai mult: fără a fi specialist în domeniul istoriei recente. Teologul Mihai Neamțu brusc a început să se prezinte ca „istoric al ideilor“, pentru a se apropia cît de cît de fișa postului. Se știe că dumnealui nu a scris nici un text științific în domeniu, deci nu avea nici o legitimitate și autoritate să conducă o astfel de instituție de cercetare (a se vedea o analiza amplă pe acest domeniu aici: Andrei Muraru – De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu). Cum a fost posibil așa ceva? A fost numit politic? E de vină și conducerea IICCRMER? Cert este că în limba română asta se numește impostură și clientelism. Dacă la 33 de ani face astfel de compromisuri, mă tem că mai tîrziu ele vor căpăta aspecte mult mai grave. În rest, cred că asupra „Noii Republici“ planează suspiciunea de a fi doar o falangă a Cotroceniului și a PDL.

Baconschi și Fundația Creștin Democrată

Un alt grup al dreptei conservatoare se structurează în jurul actualului ministru de Externe, domnul Baconschi, care și-a construit Fundația Creștin-Democrată. O fi procedat corect cînd și-a construit o organizație prin care își promovează viziunea politică, fiind încă ministru? E discutabil. Dar să admitem că nu e nimic grav. Lucrurile încep să se complice în momentul în care domnul Baconschi confundă planurile, cînd începe să nu mai deosebească interesul propriu, al partidului, al fundației, de cel al statului român pe care îl reprezintă. Argumente? Nu mă voi apuca să număr casele domnului Baconschi și să întreb de ce mai are nevoie de o vilă de la ANL. Voi da totuşi alte exemple, mai flagrante. Mai întîi, mi se pare un conflict de interese major ca agajați ai MAE, subordonați direcți ai actualului ministru, să apară în structura executivă a FDC. Înțeleg că doamna Sorina Plăcintă (PDL) vine cu banii și astunci e „firesc“ să i se dea o funcție, însă de ce trebuie ca angajații să deţină funcții executive în afacerea personala? În al doilea rînd, mi se pare iarăși un abuz flagrant că fundația privată a domnului ministru ocupă o vilă din protocolul de stat. Deci statul, adică noi, contribuabilii, finanțăm afacerile domnului Baconschi. Nu îndrăznesc să întreb din ce fonduri a achiziționat mașini foarte scumpe (BMW Jeep – pentru multe fundații serioase, costul unei astfel de maşini ar fi bugetul pe doi-trei ani), însă pot să întreb cum se poate ca o tînără de 26 de ani, fără nici o pregătire în domeniu (Alexandra Laura Benea) să ajungă director de formare profesională pentru diplomaţii români? Ah, are un tată bine plasat (Gheorghe Benea, directorul Loteriei Române). Acum și mașinile scumpe au un sens. Se pare că tradiția bizantină a beizadelei e bine înrădăcinată în tradiția creștin-democrată „marca Baconschi“. Despre invazia de teologi în funcții importante în MAE nu mai vorbesc; am spus-o şi o repet mereu: sînt mai mulţi teologi cu doctorate în MAE decît în orice instituţie de educaţie a BOR. Totuşi, nu poți să faci din MAE o mașină de cadre de partid, că e strigător la cer: cine are urechi de auzit să audă.

E deranjant însă faptul că establishment-ul intelectual românesc este foarte iritat şi vocal cînd e vorba de abuzurile lui Vanghelie şi tace mîlc cînd e vorba de cele ale lui Baconeschi? Să fie din cauză că unul știe mai multă carte și gramatică decît altul? Impostura și abuzul nu țin de gramatică, ci de cu totul altceva. Însă la noi, niciodată nu este criticat cineva dacă este de „partea cea bună“. Iar intelectualitatea noastră de pe palierul dreptei conservatoare știe mai bine ca oricine care este „partea cea bună”.

 Concluzii intermediare

  1. Din păcate, din spectrul de gîndire al dreptei se observă o excludere sistematică a intelectualilor care au o voce liberală clară, opusă discursului conservator, cum ar fi, de exemplu, Alina Mungiu Pippidi, Liviu Antonesei, Daniel Barbu, Zoe Petre ş.a. Aici ar fi fost si locul lui Cristian Preda, dacă nu s-ar fi rătăcit comod în PDL şi unde îşi joacă falsa funcţie „critică“ (mimăm critica atît cît ne permite partidul, atît cît să nu fim daţi afară şi să lăsăm impresie bună). 
  2. În acest context, dialogul între micile grupuri de stînga care se coagulează acum şi grupul dreptei conservatoare este aproape imposibil. E destul să citeşti reacţiile autosuficiente, băşcălioase şi rău voitoare ale textelor din Revista 22 sau Dilema veche la adresa grupului sau a textelor din CriticAtac ca să înţelegi despre ce dialog e vorba. În mare parte, corifeii dreptei conservatoare nici nu dau sursele din care citează, ci doar fac trimitere cu subînţelesuri ironice. O abordarea aproape mistică: nu le rostim numele ca să nu ia fiinţă.
  3. Cred că în acest moment, faptul că vocile liberale se aud atît de greu şi slab îngreunează şi afirmarea vocilor de stînga, care la noi sînt încă diabolizate. Un dialog real între dreapta şi stînga intelectuală va aparea doar atunci cînd dreapta liberală intelectuală se va afirma şi va deveni o voce mai puternică în România şi cînd stînga va exista cu adevărat. Ce avem acum în zona stîngii intelectuale este încă într-o fază de inceput.