Am citit textul[1] în două părţi al domnilor Alex Leo Şerban şi Andrei Gorzo cu un amestec straniu de perplexitate şi umor. Întâi, am fost surprins să descopăr că întregul argument al textului meu Râs, lacrimi şi priviri coloniale a fost convenient redus la o discuţie despre filmele româneşti, evitân ..