Scandalul cu Bojdeuca lui Creangă

În recentul scandal cu reabilitarea Bojdeucii de la Iași sunt două aspecte distincte. Se poate discuta separat despre fiecare, și tot e rău. Dar când cele două se suprapun, e deja foarte rău – undeva în zona bătăii de joc.

Primul ține de calitatea lucrărilor. Nu mă refer la calitatea intrinsecă a materialelor de construcție sau la corectitudinea punerii în operă, fiindcă doar din niște poze apărute pe net n-ai cum să zici mare lucru. Mă refer la calitatea lucrărilor de proiectare, la deciziile din timpul proiectării. Or, aici, judecând chiar și doar după pozele care au invadat online-ul, e clar că acea așa-zisă restaurare (care, la rigoare, nu s-ar fi numit restaurare nici dacă era proiectată bine, ci reabilitare) e tributară unei logici de tip Mr. Bricolaj, care a sufocat România – dar asta e o altă discuție – complet fără legătură cu ce ar trebui să presupună un astfel de proiect, pentru o căsuță țărănească veche de aproape 200 de ani. Mai ales dacă e și clasată ca monument istoric.

Al doilea aspect ține de bani. De costurile acestor lucrări – care înțeleg că au sărit de jumătate de milion de Euro. OK, e cu tot cu renovarea amfiteatrului, cu amenajările curții și cu alte lucrări la clădirea proiectată de Virgiliu Onofrei de alături, dar tot pare mult. Inițial, când văzusem primele imagini cu „restaurarea” bojdeucii, am crezut că o parte (consistentă) din bani s-a dus pe acel artefact cu pisica înaripată, situat imediat în stânga casei. Cunoscând diverse povești despre cum se sifonează bani cu lucrările de artă de for public, m-am gândit că poate de-asta a ajuns toată manevra să coste atât. Dar nu: pisica înaripată – opera unui artist care, poate fără să-și dea seama, produce niște artefacte inspirate uneori destul de mult din Câlția / Gorduz / Scripcariu – a fost acolo dinainte de începerea lucrărilor. Deci nici măcar n-a fost prinsă în deviz… Și atunci cum s-a ajuns ca tot ce s-a făcut acolo sub umbrela încăpătoare a reabilitării a ceva existent și aflat în stare medie sau bună de conservare să coste cât patru-cinci case făcute de la zero? Nu am informații suficiente pentru a răspunde la aceste întrebări. Și poate sunt eu contaminat de „zgârcenia” celui care, cu o experiență de 20 de ani de proiectare în mediul privat, se blochează de fiecare dată când aude cât costă investițiile din bani publici. 

Revin, așadar, la proiectul de „restaurare” a Bojdeucii. Și o spun din capul locului: nu pledez pentru conservare ad litteram, nu sunt genul acela de arhitect. Spre exemplu, n-aș fi renunțat la instalațiile electrice, ca să iluminăm cele două odăi cu opaiț – deciziile în domeniul protecției monumentelor istorice sunt mai nuanțate de-atât.

Cu toate astea, niște specialiști atestați de Ministerul Culturii pentru a putea interveni pe clădiri de patrimoniu au decis că la acest proiect este OK să se lucreze ca atunci când trebuie să facem niște reparații la noi acasă, și ne ducem la magazinul de bricolaj ca să alegem materialele și soluțiile tehnice pe care le vând ăia… Chiar dacă Bojdeuca „arată” aproape identic cu ce era înainte, ce s-a propus acolo ilustrează perfect incultura (de specialitate, în cazul celor care și-au pus semnătura atât pe proiect, cât și pe avizele de la Ministerul Culturii) sau, eventual, lipsa de profesionalism (cedând poate la presiuni venite de sus, relativizând deciziile, pe principiul „merge și-așa” sau „mai bine așa decât deloc”).

Mai exact, mă refer la următoarele lucrări complet nepotrivite în acel context:

• montarea foliei anticondens sub șindrilă (sau, mai rău, a unei membrane bituminoase?);
• montarea unei membrane cu crampoane la fundații, în loc de sisteme de drenaj specifice clădirilor de patrimoniu;
• instalarea sistemului pentru pereți radianți, probabil folosind și materiale de finisaj improprii pentru zidăriile vechi;
• reamenajarea aleii de acces în trepte, inclusiv prin montarea balustradei cu sistem de preluare a scaunului cu rotile: pe lângă faptul că la clădirile publice de patrimoniu nu sunt obligatorii astfel de facilități, strict în cazul Bojdeucii accesul pentru persoanele cu dizabilități se putea asigura din altă parte, evitând relațiile de co-vizibilitate dintre monumentul propriu-zis și acel subansamblu care prin dimensiuni, detalii, proporții, materiale scoate din scară casa și o agresează;
• distrugerea pavajului din bolovani de râu, cu rosturi libere, care permiteau creșterea vegetației printre pietre, respectiv impermeabilizarea unei suprafețe semnificative a curții folosind un pavaj din piatră montată cel mai probabil cu adeziv, pe șapă / placă de beton, și cu rosturile închise;
• după petele verzui care au început deja să apară, acea piatră pare a fi calcar. Dacă e așa, dincolo de faptul că nu e specific zonei, în câțiva ani va începe să crape de la ciclurile îngheț-dezgheț. Sau poate au tratat-o cu soluții de impermeabilizare…
• distrugerea detaliilor modeste, specifice unui astfel de monument de arhitectură țărănească, și substituirea acestora cu soluții moderne, care sunt însă tributare altei logici, a „hărniciei gospodărești”, a morbului renovărilor, polistirenizării și termopanizării, departe de ceea ce presupune intervențiile pe clădiri de patrimoniu: podișca de lemn de la intrarea în casă a dispărut, rolul ei fiind preluat de acel povârniș abrupt, extrem de prezent, făcut din pavaj; micul soclu văruit de la baza cerdacului a fost parțial înghițit de „povârnișul” respectiv, iar restul pare că a fost vopsit cu aceeași culoare ca cerdacul (care e din lemn, deci mă întreb: au dat cu acea vopsea maro pentru lemn și pe soclul tencuit?)
• până și vechiul amfiteatru, pe care l-au renovat la fel de rău, era mai bine înainte decât e acum. Ca să nu mai zic că balustrada pe care i-au montat-o nu pare a corespunde normelor de siguranță în exploatare, putând fi escaladată de copii. Executat pe la sfârșitul anilor ’80, amfiteatrul putea fi în sfârșit desființat cu prilejul reabilitării de azi a ansamblului – reprezentând, ca și clădirea postmodernă de lângă, o agresiune asupra monumentului istoric, prin forțarea contextului, prin inducerea ideii că acolo, în proximitatea unei case mici, delicate, de-o modestie dezarmantă, este oportun să se desfășoare evenimente cu public numeros, spectacole, și ar fi deci nevoie de un astfel de amfiteatru. Pe scurt, o intervenție nocivă,  tributară fix unei anume culturi profesionale a arhitecților care lucrau pe atunci: avem un teren în pantă lângă o căsuță țărănească devenită casă memorială? Hai să facem un amfiteatru. Adică nu e că distrugem topografia naturală a terenului, cum fac alții, mai răi ca noi, ci ne mulăm frumos pe teren și creăm un spațiu public, pentru evenimente, lansări de carte – o logică conform căreia pentru a da naștere unui spațiu public e suficient să pui niște gradene pe o pantă, să dimensionezi corect gabaritele alea, și gata;
• vegetația (bogată, acoperind în mod fericit și o parte din clădirea postmodernă de lângă, estompându-i agresiunea, și pe alocuri dezvoltată spontan, în răspăr cu logica unora care vor ca obiectul strădaniei lor să fie cât mai vizibil) a fost de asemenea mutilată, cel puțin prin pavarea extinsă a zonei din proximitatrea casei;

Fiecare dintre aceste puncte se poate detalia și mai mult, însă mă voi rezuma la a spune că pentru clădirile de patrimoniu există cu totul alte principii care fundamentează deciziile de intervenție, altă logică, alte criterii valorice și alte soluții tehnice față de clădirile obișnuite. Spre exemplu, unul dintre principiile de bază în protecția patrimoniului este intervenția eficientă minimală. Un fel de reținere, de chibzuință, de prudență (uneori, exagerată) înainte de a interveni cu ceva nou și străin, care ar putea destabiliza supra-coerența vechiului obiect.

Poate nu e o întâmplare că la Iași s-au întâmplat toate astea, cheltuindu-se o poală de bani pe niște intervenții nocive, sau că sunt destui care se laudă cu această ispravă. Poate nu e o întâmplare – câtă vreme Iașiul în sine e destul de mutilat urbanistic și arhitectural – un oraș unde cu greu reușești să numeri pe degetele de la o mână clădirile post-decembriste relevante din punct de vedere arhitectural. Unde după ce că bulevardele și cartierele ceaușiste nu au nicio compoziție și niciun caracter, până și clădirile vechi, emblematice, sunt agresate: apropiați-vă de Palatul Culturii și uitați-vă la detalii, la materialele folosite cu ocazia ultimei renovări. Faceți abstracție de mirosul de șaorma care vine de la chioșcăraia din jur, faceți abstracție și de mirosul de narghilea care vine din spate, de la mult-lăudatul Mall, de la terasele alea ticsite cu studențimea orașului, și intrați un pic înăuntru. Mergeți spre exemplu la Muzeul de Artă, să vedeți batjocură pe linie, cum sunt expuse și, mai ales, iluminate picturi de Luchian, Grigorescu, Tonitza. Dar „mai bine așa decât deloc” – nu?

Toate astea se întâmplă într-un oraș cu o impresionantă moștenire culturală, în care unul dintre cele mai valoroase fenomene urbane – mahalaua de la poalele Mitropoliei, cu străzi în pantă și case unele peste altele, înecate în vegetație – este astăzi aproape unanim considerată ceva anacronic, aproape rușinos pentru poziția ultracentrală pe care o ocupă, fiind drept consecință amenințată cu dispariția în urma presiunilor imobiliare de anulare a parcelarului tradițional prin comasarea terenurilor, pentru a putea acomoda mai bine visele dezvoltatorilor. Așa că poate n-ar trebui să ne împiedicăm de niște boscheți rași din curtea Bojdeucii lui Creangă, nu? Mai ales că au renovat-o cu „materiale de calitate” și „soluții tehnice moderne” – doar termopanele îi lipsesc, pe bună dreptate.