Abolirea privilegiilor fiscale și reducerea posturilor de șefi din administrație au devenit un subiect atât de fierbinte încât numai agitația militaristă din presa centrală l-a putut trece în plan secundar.
În sfârșit, reformele fiscale care au provocat atâtea lamentații în mediul de afaceri au căpătat forma unui document oficial, un proiect de lege prezentat de guvern parlamentului în procedura de rău augur a „asumării răspunderii” – doar un fel de a spune al politicienilor, în realitate guvernele care apelează la astfel de căi de legiferare nu răspund în fața nimănui. Prezentându-l, premierul nu s-a putut abține să o vireze pe argou, procedeu retoric la care bărbații de stat ce ajung în fruntea guvernului se dedau fără menajamente. Nu demult, Ludovic Orban își îmboldea membrii de partid cu o afirmație pe care nu a reușit s-o dovedească nici măcar pe parcursul propriului mandat: „România nu mai poate fi guvernată de nişte prostălăi care nu au niciun fel de pregătire”. Marcel Ciolacu a venit cu o exclamație și mai ambițioasă: „Astăzi se va încheia o etapă din istoria României! Astăzi se termină cu șmecheria!”. Dacă acest lucru ar fi adevărat, am fi martorii unei transformări atât de radicale, încât nu ar mai fi cu putință nicio manifestare a capitalismului în România. Chiar și detractorii lui Ciolacu din băncile opoziției se bucură pe ascuns că nu e adevărat.
Nu s-a terminat cu șmecheria. Vreți redresare și reziliență? Nimic nu are mai multă reziliență decât șmecheria, prin definiție. Dacă ar fi cumva în pericol, nimic nu s-ar redresa mai ușor. Însăși „angajarea răspunderii guvernului” atunci când acesta e sprijinit de o supermajoritate parlamentară este o șmecherie. Instituția constituțională respectivă, concepută în principiu ca mod de rezolvare a crizelor, are rolul de a forța parlamentul să-și clarifice susținerea față de guvern, să-i aprobe acțiunile sau să-l demită. O asemenea forțare din partea executivului are sens atunci când există o opoziție parlamentară care chiar pune în pericol inițiativele guvernului. Dar în cazul de față opoziția este atât de firavă încât nu este capabilă nici măcar să depună o moțiune de cenzură împotriva guvernului. Guvernele din România (și nu numai) folosesc în mod repetat procedura tocmai pentru a nu răspunde, pentru a impune cu forța o lege, fără amendamente discutate și negociate în contradictoriu cu opoziția[1]. Altfel spus, criza de evitat ar fi fost dezbaterea. Și a fost evitată în totalitate. În practică, absența unei moțiuni de cenzură a făcut ca Parlamentul României să nu exprime nicio critică vizibilă la adresa proiectului de lege în afară de cartoanele vânturate de George Simion prin fața tribunei, arătându-se publicului spectator într-o postură care parcă e menită să întărească impresia populară că este un for politic neserios și inutil.
Proiectul a trecut cu ușurință de controlul de constituționalitate ca urmare a Deciziei nr. 523 din 18 octombrie 2023 a CCR și a fost promulgată de președinte, devenind Legea nr. 296 din 26 octombrie 2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung.
În cele ce urmează voi arăta câteva dintre șmecheriile care rezistă atacului cu vorbe goale al premierului. Voi lăsa pe mai târziu secțiunea de restricții bugetare a legii, deoarece merită un comentariu distinct, preconizând un val de măsuri de austeritate după alegerile de anul viitor, și mă voi referi numai la unele măsuri fiscale pe care au stat reflectoarele media. Multe altele s-ar putea adăuga.
Șmecheria cu „naționalizarea”
Depunerea proiectului de lege a fost însoțită de o hărmălaie psihotică, stârnită ca la o apăsare de buton pe toată suprafața media (video, audio și text). Peste tot apărea un cuvânt cheie: „naționalizare”. E greu de înțeles starea de agitație pe care o provoacă acest cuvânt. Probabil îi face să viseze urât pe marii proprietari cărora subconștientul le șoptește că și-au însușit bogății care aparțin de fapt națiunii. „Naționalizarea fondului de pensii obligatorii private!”. Poate tocmai din cauza capacității sale de a crea un răspuns de tip fight or flight în mediul de afaceri, cuvântul „naționalizare” este folosit de reprezentanții firmelor de asigurări ori de câte ori cineva vine cu ideea că statul ar trebui să reducă fondurile pe care le virează acestora în numele asiguraților în sistemul public de pensii, fie că era vorba de scamatoriile fără finalitate ale fostului ministru de finanțe Eugen Teodorovici, fie că e vorba de vreo ipoteză împrumutată de la guvernul finlandez de niște cercetători ai Academiei cu ocazia pandemiei.
Goarnele răsună peste mări și țări. Euronews: „Amendament privind naționalizarea Pilonului 2 de pensii, «strecurat», fără știrea nimănui, printre măsurile fiscal”. Europa Liberă: „Tentativă de naționalizare a Pilonului 2 | Amendament neasumat: cine vrea să mai aibă pensie privată trebuie să facă cerere la stat”. Radio France Internationale: „Florin Roman (PNL), despre articolul privind naţionalizarea Pilonului 2 de Pensii: «Propunerea vine de la secretarul de stat al PSD, doamna Daniela Pescaru»”.
Indignarea comentatorilor se umflase amețitor, așa că nimeni nu s-a mai întrebat cine a apăsat pe buton. Ca în povestea „Prostia omenească”, n-a mai contat cine și de ce a pus drobul de sare („naționalizarea”) pe horn (grupul de Whatsapp al parlamentarilor PNL), ci doar vaietele îngrozite din presă. Cert e că energia pe care delegații mediului de afaceri din redacții ar fi folosit-o pentru criticarea măsurilor fiscale s-a irosit.
Evident, amendamentul care i-a făcut să sară din pijamale pe cei ce profită de banii strânși la „Pilonul 2 de pensii” nu are nici o legătură cu naționalizarea. Naționalizarea fondurilor din „Pilonul 2” ar însemna preluarea sumelor acumulate în acel fond de către stat în numele națiunii suverane. Amendamentul nu prevedea așa ceva, ci doar faptul că cetățeanul este îndreptățit să hotărască liber nu numai la ce companie privată vrea să-i fie trimiși banii, ci și dacă dorește ca suma colectată de stat să fie virată în continuare către o astfel de companie sau să alimenteze sistemul public de pensii („Pilonul 1”). Cu o perioadă determinată în care asiguratul trebuie să își exprime voința, la fel ca și până acum.
O asemenea prevedere nu ar face nimic altceva decât să introducă fantomatica „libertate de a alege” în relația dintre asigurat, stat și asiguratorii privați, ceva ce oamenii de afaceri interesați și acoliții lor nu pot să-și imagineze nici în cele mai zbuciumate coșmaruri. Cum să primească cetățeanul de rând această simplă libertate de a alege? Ea oricum pare că există numai în serialul TV cu acest nume regizat de Milton Freedman, căci experiența cotidiană o infirmă constant.
Să zicem că vrei să cumperi un pepene. Indiferent de supermarket, poți alege între pepeni din Grecia și pepeni din Grecia. Vrei oferte de telefonie mobilă? Ai de ales între opțiuni scumpe cu prea multe minute și opțiuni mai puțin scumpe cu prea puține minute. Ori plătești prea mult pentru ceva ce nu îți trebuie, ori plătești mai puțin, dar pentru ceva ce nu îți ajunge. Alege, ce mai vrei? Îți bați capul să iei un bilet de avion. Ghinion, overbooking. Credeai că ai un plan de călătorie și că alegi cu ce companie zbori. Fals, de fapt compania a ales cu ce pasageri zboară – cineva acolo are libertatea de a alege, tu nu. În principiu ești liber să-ți folosești banii, dar numai dacă îți dă voie banca, deoarece nu poți să-ți retragi banii din bancă decât cu programare. De la bancomat numai cât vrea banca, să nu te lăcomești la propriile economii. Trebuie să fii cumpătat, chibzuit.
Vă mai amintiți de „liberalizarea” prețurilor la gaz și electricitate? Biciuiți de amenințarea unor prețuri exagerat de abuzive pentru serviciul universal (adică pentru opțiunea de a nu semna contracte în condiții pe care nu le accepți), cetățenii erau mânați să stea la cozi ca să încheie contracte noi cu prețuri abuzive (deci nu exagerat de abuzive) fie cu intermediarii oligopoliști care și-au împărțit teritoriul pe provincii istorice, fie cu diverse SRL-uri apărute din neant, dintre care erau obligați să aleagă într-o perioadă scurtă de timp. Alegeți cu forța, da’ repede! Cine nu alege va fi pedepsit cu prețuri și mai mari! Păi cine are libertatea aplaudată de liberalizatori? Ce conotații are acum vorba aceea a tinerilor frumoși și revoltați de pe vremuri, „Vom muri și vom fi liberi!”? Te bucuri de libertate numai după obștescul sfârșit?
Lista exemplelor poate continua. Din ea face parte și înrolarea forțată în „Pilonul 2”. În acest caz ți se permite să alegi între diverse firme care îți folosesc pentru profit o parte din banii pe care ți-i ia statul și promit că la bătrânețe îți vor da banii înapoi, cu ceva în plus. Dar trebuie să alegi în primele 4 luni după ce te angajezi, că altfel te aleg ei pe tine. Nu ai dreptul să alegi să nu participi la schemă.
Amendamentul sperietoare ar fi schimbat situația. Chiar și acceptând că principiul libertății economice este o piesă de butaforie, așa cum se străduiesc să dovedească reprezentanții mediului de afaceri, argumentele în favoarea lui nu pot fi trecute cu vederea. Fondurile de pensii respective includ un portofoliu ce se bazează în proporție de peste 60% pe titluri de stat. Ba au mai primit și derogare de la regulile uzuale astfel încât să poată depăși 70%. Altfel spus, peste 60% din promisiunea de restituire a privatului se bazează pe promisiunea statului. Găsim aici încă o ilustrare a simbiozei capitaliste stat-privat: față de cetățean privatul este o interfață pentru stat iar statul e o interfață pentru privat. Un motiv în plus să-ți reconsideri încrederea în finanțele statului. Dacă nu ai încredere în stat, nu are nici un sens să plătești un intermediar să-ți riște economiile investindu-le în titluri de stat. În sens invers, dacă ai încredere în stat, nu are sens să accepți să finanțezi profitul intermediarului pentru fonduri cu randamente sărăcăcioase, poți investi direct în titluri de stat.
Zvonul cum că poți avea mai mare încredere în promisiunea privatului („bun administrator”) decât în promisiunea statului („prost administrator”) se năruie. Iar dacă am ajuns la încredere, aici Autoritatea de Supraveghere Financiară, instituția de stat cu salariați de lux care ar trebui să împiedice firmele de asigurări să-și înșele clienții pe care statul-patron îi obligă să cotizeze, are în materie de încredere un track record mai prost decât o gheretă de amanet – a se vedea falimentele scandaloase și păguboase de pe piața asigurărilor auto, ca să nu menționăm multe alte subiecte dureroase referitoare la neseriozitatea firmelor de asigurări.
Șmecheria cu impozitul pe venit la dividende
După cum se putea prevedea, mediul de afaceri nu-i dă voie guvernului să stabilească un impozit procentual pe venitul din renta financiară a unei întreprinderi (partea din profit pe care patronul/acționarul o pune în buzunarul personal ca recompensă pentru faptul că e patron/acționar) la fel de mare cu impozitul procentual pe venitul din salariu. Păi cum rămâne cu dubla măsură? Parcă se isprăvise cu ea. Din câștigul obținut pentru utilizare personală de muncitor statul ia 10% ca impozit pe venit, din câștigul obținut pentru utilizare personală de patron statul ia numai 8%. Egalitate în drepturi, ce să mai zici.
Șmecheria cu impozitarea imobilelor și mașinilor opulente
Profiturile de speculă, privatizările frauduloase, retrocedările aranjate de mafia imobiliară, contractele dubioase cu statul, evaziunea fiscală, spălarea de bani și corupția pot fi estimate prin statistici, dar nu se văd cu ochiul liber. Ce se poate vedea este rezultatul lor: pe de-o parte sărăcia care-i chinuie pe cei mai mulți pensionari și îi alungă pe muncitori din țară, pe de altă parte bunurile opulente în care se înmagazinează valoarea economică extrasă în trei decenii de acumulare capitalistă sălbatică. Poate așa s-au gândit birocrații care au recomandat un mic impozit suplimentar pentru bunurile imobile și mașinile de lux. Sau poate s-au gândit că după atâtea lamentații despre sărăcia țării, nu este un sacrificiu prea mare pentru bogații ei să contribuie suplimentar la cheltuielile comunale în vreme de război. Sau poate că au dorit să mai încetinească specula cu locuințe pe persoană fizică.
„Impozitul pe deținerea mai multor proprietăți imobiliare se calculează prin aplicarea unei cote de 1% asupra diferenței dintre suma valorilor impozabile individuale comunicate de către organul fiscal local prin decizia de impunere și plafonul de 2.500.000 lei.” În acești termeni începuse discuția. Altfel spus, aduni valorile proprietăților imobiliare ale unei persoane, scazi jumătate de milion de euro – că poate majoritatea cetățenilor își permit proprietăți imobiliare care însumează atât – și restul sumei o impozitezi cu 1%, suplimentar față de impozitul datorat deja pentru fiecare imobil în parte. Să zicem că în felul acesta mai poți recupera și redistribui o fracțiune din capitalul obținut cine știe cum de proprietarii care au o avere ce contrastează puternic cu sărăcia din jurul lor. Plus că practica speculei imobiliare pe persoană fizică a creat o categorie de antreprenori rău famați care cu greu și-ar putea explica averea prin munca depusă zilnic[2].
La ce s-a ajuns în lege: „Impozitul special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare se calculează […] după cum urmează: a) în cazul proprietăților reprezentând clădiri rezidențiale, prin aplicarea unei cote de 0,3% asupra diferenței dintre valoarea impozabilă a clădirii comunicată de către organul fiscal local prin decizia de impunere și plafonul de 2.500.000 lei; b) în cazul proprietăților reprezentând autoturisme, prin aplicarea unei cote de 0,3% asupra diferenței dintre valoarea de achiziție și plafonul de 375.000 lei.” Șmecheria maximă constă în faptul că speculanții de spațiu locativ sunt invitați să-și continue activitatea ca și până acum. Poți să faci speculă cu nenumărate spații rezidențiale fără să fii taxat suplimentar, cu condiția să nu fie mai scumpe de jumătate de milion de euro. Altă șmecherie este diminuarea procentajului până la un nivel microscopic, de formă. În fine, o șmecherie mai mică e cea cu limita de 375.000 lei, care transmite subliminal că automobilele cu puțin sub suma aceasta nu au un preț mare în raport cu nevoile reale de locomoție ale ființei umane contemporane. Asta vine ca și scutirea IT-istului de impozitul pe venit pentru o sumă brută de maxim 2000 de euro (10.000 de lei). Ce mare lucru… sunt numai 2000 de euro… o scutire mică la o sumă mică. Dar câștigă majoritatea celor care plătesc impozit pe venit 2000 de euro brut pe lună?
Merită să fie remarcată aici cea mai înduioșătoare linie de argumentare împotriva oricărei impozitări suplimentare. Ea aparține Consiliului Economic și Social, relicvă nefuncțională a „dialogului social tripartit”, devenit pesemne un club al amatorilor de mașini scumpe și locuințe de lux, de vreme ce a dezlănțuit o asemenea pledoarie în avizul negativ aplicat proiectului de lege: „introducerea unui impozit special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare și aplicarea lui la bunurile achiziționate înaintea intrării în vigoare a legii are un caracter retroactiv și încalcă principiul securității juridice, conform căruia contribuabilii trebuie să poată să se bazeze pe legislația existentă atunci când iau decizii financiare legate de achiziția de bunuri. În ceea ce privește taxarea specială a vehiculelor cu valoare mai mare de 375.000 lei, această măsură ar putea bloca eforturile europene pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, deoarece noul impozit va descuraja achiziția de vehicule noi, mai eficiente din punct de vedere energetic și mai puțin poluante. Un alt aspect problematic cu privire la această prevedere este că actuala reglementare omite excluderea firmelor de leasing de la plata impozitului special”[3].
De unde atâta anxietate? Casă mare, insecuritate (juridică) mare. Până la urmă nu te obligă nimeni să ții cu dinții de palate și Bugatti dacă nu ți le mai permiți din pricina acelui 0,3% din suma care depășește pragul de șmecherie. Caută-le un posesor mai vrednic. Dar uite în ce nu s-a mai blocat lupta întregului continent cu încălzirea globală! În descurajarea iubitorilor de mașini scumpe din România. Cringe.
Șmecheria cu plafonarea contribuției la CASS pentru „profesiunile liberale”
Într-un dialog online cu titlul „Modificările fiscale, impact negativ în România”, consultantul fiscal Remus Dănăilă a primit din public următoarea întrebare: „Se dorește ca micii antreprenori să devină un fel de sclavi ca și salariați?”. Răspunsul: „Din punctul meu de vedere nu neapărat să devină niște sclavi ca salariați, dar să devină salariați, pentru că acolo impozitarea este cea mai mare la stat… ca salariat, din total, 42% din total venit brut, 42% se duce la stat”. Groaza micilor patroni de a ajunge să fie târâți în sclavia salarială, condiție pe care o cunosc foarte bine din propriile lor firme, revine obsesiv. Pentru ei, egalitatea cu salariații în ceea ce privește obligațiile fiscale prefigurează această înspăimântătoare eventualitate.
De departe cei mai vocali și mai prezenți în politică, reprezentanții breslei avocaților au devenit lideri al luptei pentru separarea de categoria salariaților. Imediat ce guvernul a început să vehiculeze posibilitatea eliminării plafonării plății CASS în cazul activităților independente, Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR) s-a erijat în apărător al profesiunilor liberale și a desfășurat o insistentă campanie de influențare. Miza: protejarea câștigurilor prin menținerea plafonării sumei din care se ia cota de 10% pentru contribuțiile de asigurări de sănătate, așadar prin menținerea derogării de la principiul general al proporționalității, care se aplică câștigului din munca unui salariat oarecare. Evident, nu doar avocații sunt interesați, ci și alți profesioniști, dar UNBR estima că povara fiscală asupra firmelor de avocatură ar fi crescut cu 50%.
UNBR a înaintat Ministerului Finanțelor un memoriu încâlcit și împănat cu referințe juridice redundante din care putem desprinde două argumente principale. Mai întâi, întreg sistemul de stabilire a contribuției la asigurările de sănătate este nedrept. De ce? Pentru că oferă același pachet de servicii indiferent cât de mari sunt veniturile unui asigurat (și, pe cale de consecință, suma cu care este obligat să contribuie). Prin comparație, contribuția de asigurări sociale (CAS) oferă drepturi mai mari celor care contribuie mai mult. Al doilea argument ține de faptul că unii dintre profesioniști ar fi continuat să se bucure de o plafonare – de pildă cei ce obțin venituri din drepturi de autor sau din piscicultură.
Citez: „Astfel, facem o comparație cu asigurările sociale, situație în care prin stabilirea unui cuantum mai ridicat al contribuției de asigurări sociale conduce la beneficierea de către contribuabil a unei contraprestații proporționale. Astfel, dacă o contribuție de asigurări sociale este mai mare, ca urmare a faptului că baza de calcul are în vedere un venit mai mare, atunci dreptul asiguratului (i.e. dreptul la pensie) este într-un cuantum mai mare. Cu toate acestea, în cazul asigurărilor sociale de sănătate, indiferent de nivelul contribuției, serviciile de sănătate de care beneficiază asigurații sunt la fel și nu influențează în niciun fel actul medical/tipul serviciilor medicale sau costul acestora. În acest sens, considerăm că această propunere legislativă duce la o evidentă discriminare între categoriile de asigurați, fără ca această propunere de modificare să fie susținută de motive obiective care să determine necesitatea eliminării plafonului stabilit în ceea ce privește modalitatea de calcul a contribuției pentru asigurații care obțin venituri din activități independente, în timp ce toate celelalte categorii de asigurați care obțin venituri din alte surse diferite de cele de natură salarială beneficiază în continuare de un plafon”[4].
Memoriul scoate în evidență contradicții juridice reale. Dar nu pentru a le rezolva, ci pentru a arăta că cele de dinaintea eliminării plafonului cu pricina sunt preferabile. Șubrezenia etică a argumentației de mai sus vine în primul rând din încercarea de a sprijini cererea unui regim fiscal special pe sentimentul de superioritate pe care ți-l dă faptul că ai bani mai mulți. Semnatarii memoriului erau nevoiți să se prefacă ignoranți în ceea ce privește funcționarea oricărui sistem de asigurări de sănătate. Ideea e tocmai că este posibil să dai o grămadă de bani și să nu ai nevoie de cheltuieli medicale enorme, mult mai mult decât ai cotizat la sistem, pentru că soarta te-a ferit de nenorocire. După cum e posibil să contribui puțin și să obții servicii care costă și mai puțin. Sistemul e conceput in așa fel încât majoritatea cetățenilor să facă față unui risc pe care nu îl cunosc, indiferent dacă au venituri mari sau mici. Nu e ca și cum ai cumpăra sănătate. Ce e așa de greu de înțeles? Trebuie distrus sistemul public de asigurări de sănătate pentru că jurisconsulții se simt discriminați prin asocierea cu cetățenii care au venituri mai mici? Nici vorbă. Cât despre invidia față de alte categorii de mici întreprinzători care beneficiază de plafonare în continuare, chiar dacă ar fi justificată, e greu să o mai susții cu argumente despre egalitatea în drepturi după ce ai fluturat sus și tare dorința de a fi tratat special față de alți asigurați în sistemul public de sănătate.
După cum o arată situl Uniunii Profesiunilor Liberale din România, sub umbrela termenului „profesiuni liberale” intră o serie de mici întreprinzători cu șanse de succes comercial profund inegale. Pe de-o parte, o secțiune privatizată a sistemului birocratic al statului, grosul: avocați, notari, executori judecătorești, mediatori, lichidatori, practicieni în insolvență (adică specialiști de falimente), auditori financiari, consultanți fiscali, evaluatori autorizați, experți tehnici, consilieri în proprietate industrială, asistenți sociali. Pe de altă parte, o secțiune din sectorul privat: arhitecți, geodezi, farmaciști, veterinari, psihologi. Mai sunt și alte categorii, iar rata de succes poate varia foarte mult în interiorul fiecăreia dintre ele la nivel individual. Există și avocați cu venituri modeste sau farmaciști striviți de concurența marilor lanțuri de profil oligopoliste. Se poate compara un psiholog sau un sociolog cu marile familii de avocați care construiesc turnuri de birouri în Pipera?
Plafoanele maxime care limitează venitul la care se calculează cota contribuției de sănătate sunt menite, în principiu, să ofere un ajutor social celor ce nu obțin venituri foarte mari, dar asta nu înseamnă că nu se aplică și celor care obțin venituri foarte mari. Ce a rezultat în urma protestelor? Care a fost formula de compromis pe care au obținut-o reprezentanții profesiunilor liberale? Un plafon mai înalt, de 60 de salarii minime brute. Așadar cei ce câștigă anual sub 60 de salarii minime brute pe economie plătesc ca niște salariați, cei care câștigă mai mult au un avantaj, sunt scutiți de CASS-ul aferent sumelor obținute peste plafon. E limpede cât de șmecherească este preocuparea de a-i proteja tocmai pe cei ce au veniturile cele mai mari, nu pe cei care au veniturile cele mai mici.
Contradicții peste contradicții
În 1890, explicând rolul ideologiei în formarea normelor de drept și relația acestora din urmă cu economia burgheză, Engels scria: „[…] de îndată ce devine necesară noua diviziune a muncii, care creează juriști de profesie, apare de asemenea un domeniu nou, autonom, care, deși în linii generale este dependent de producție și comerț, posedă totuși și o capacitate specifică de acțiune asupra acestor domenii. Într-un stat modern, dreptul nu numai că trebuie să corespundă situației economice generale, să fie expresia ei, dar să fie și o expresie logică în sine, care să nu se infirme pe sine însăși ca urmare a unei contradicții interne. Pentru a se realiza acest lucru, se atentează tot mai mult la fidelitatea reflectării relațiilor economice. […] Astfel, cursul «dezvoltării dreptului» constă, în mare parte, numai în aceea că mai întâi se încearcă să se înlăture contradicțiile ce rezultă din traducerea directă a relațiilor economice în principii juridice și să se stabilească un sistem juridic armonios, iar apoi în aceea că influența și constrângerea dezvoltării economice ulterioare fac mereu câte o breșă în acest sistem și-l implică în noi contradicții (pentru moment nu vorbesc aici decât despre dreptul civil)” [5].
Urmărind corespondența explicațiilor lui Engels cu realitatea direct observabilă, putem constata că imensa cantitate de text ce formează dreptul românesc postsocialist este o expresie a situației economice generale din România, unde diverse grupări de oameni de afaceri își promovează interesele comerciale particulare pe seama interesului general, iar grupurile oligarhice care le reprezintă improvizează, croind după cum au ocazia prevederi legislative care să facă pe plac comanditarilor. Sutele de modificări la modificări și excepții la excepții din legislația fiscală reflectă fidel meciurile dintre diverse corporații, industrii, bresle și familii. Regulile au început să fie atât de greu de distins de nereguli încât a trebuit să fie inventată o nouă meserie, cea de consultant fiscal, ca să-i ajute pe contribuabilii înstăriți să dea de capăt stufărișului legislativ sau să-și mărească șansele de a-l ocoli cu totul. Legea reflectă realitatea economică, supremația economică a posesorilor de capital, ferindu-i pe aceștia în fel și chip de contribuția la cheltuielile comune, în timp ce lucrătorii poartă în spate o povară fiscală disproporționată.
Dar reflectarea fidelă a contradicțiilor din societate în normele de drept face ca acestea să-și piardă credibilitatea ca norme. Apar contradicții logice insurmontabile în interiorul sistemului juridic. Cum se poate împăca principiul liberal al egalității în fața legii înscris ostentativ în Constituția din 1991 (Art. 16 (1) „Cetățenii sunt egali în fata legii si a autorităților publice, fără privilegii si fără discriminări.”) cu privilegiile fiscale? Nici măcar Curtea Constituțională, cu toate străduințele și expertiza juriștilor pe care-i angajează pentru a-i motiva deciziile, nu poate îndoi logica și simțul comun fără ca lucrul acesta să sară în ochi. Mai mult, contradicția dintre legislația serviciilor sociale, care are nevoie de fondurile bugetelor publice, și legislația fiscală, care este concepută pentru a le diminua, cauzează crize de care se tem până și economiștii Băncii Naționale și ai Fondului Monetar Internațional. Împotmolită în intrigi politice, plagiate și fabrici de diplome, școala românească de drept, cu creatorii ei de doctrină din marile firme de avocatură, parchete și instanțe, nici nu mai are timp să sesizeze contradicțiile, cu atât mai puțin să încerce vreo rezolvare. Ba mai și adaugă altele. Așa că, din când în când, la inițiativa politicienilor, apare câte o reformă care încearcă să găsească un minim acord între legi, de tipul celei produse de actualul guvern PNL-PSD. Politicienii schimbă din nou legislația fiscală. Dar ce rezultă din schimbări? Mai nimic. Regulile pe care le propun sunt întâmpinate cu ostilitate de mediul de afaceri, așa că inițiatorii lor sunt nevoiți să găsească noi variante care fac contradicțiile să iasă și mai strident în evidență.
[1] Conținutul articolului 114 din Constituția României: „(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului 2, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului 3, dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.”
[2] Redacția Antena1.ro, „Părinții lui Vlad Pascu ar avea o avere fabuloasă, cu peste 300 de proprietăți, dar și sute de procese. Sumele sunt amețitoare”, Antena1.ro, 24 august 2023, https://a1.ro/news/social/parintii-lui-vlad-pascu-ar-avea-o-avere-fabuloasa-cu-peste-300-de-proprietati-dar-si-sute-de-procese-sumele-sunt-ametitoare-id1099957.html.
[3] Consiliul Economic și Social, Aviz referitor la proiectul de lege privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, nr. 6398/25.09.2023, p. 3 https://www.ces.ro/newlib/PDF/avize/2023/Avize-Plen-CES-25-09-2023.pdf
[4] UNBR, „Riscul supraimpozitării profesiilor liberale – proiectul de Ordonanță al Guvernului pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale”, pp. 7-8, https://www.unbr.ro/wp-content/uploads/2023/08/UNBR-memoriu-privind-modificari-fiscale.pdf
[5] Friedrich Engels, „Engels către Conrad Schmidt la Berlin (Londra, 27 oct, 1890)” în Karl Marx, Friedrich Engels, Scrieri alese (stud. introductiv de Ernest Mandel; selecție, cronologie și note de Gabriel Chindea și Gabriel State), Vol. 1., Idea Design & Print, Cluj, 2022, p. 243.