România celor 20 de ani

Conferinţa de deschidere la Forum România, Viena 15-17 octombrie 2009. Textul este inclus şi în noua carte a profesorului Vintilă Mihăilescu apărută zilele acestea la Editura Curtea Veche (2010): Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani. Textul apare cu permisiunea autorului.

România după 20 de ani… Nimic nu pare mai clar şi mai evident. Acum, cînd tocmai se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului (şi) în România, toată lumea vorbeşte despre asta, toată lumea are ceva de spus – şi întradevăr sînt atîtea de spus ! Dar despre ce ? Despre toate cele întîmplate în aceşti ani, eventual după nişte criterii care să facă puţină ordine, să introducă o anumită ierarhie a importanţei ? Care ar trebui să fie atunci aceste criterii ? Cu cît mă gîndeam mai mult la această temă despre care am fost invitat să vorbesc şi cu atît ea devenea tot mai puţin „clară şi evidentă”…

Am procedat aşadar prin eliminare. Nu, nu trebuie să fie vorba pur şi simplu despre o comemorare – aceasta a devenit deja un ritual naţional, sărbătorit cu mai mult sau mai puţin fast la fiecare sfîrşit de decemnbrie (oare pentru cîtă vreme ?). Este important şi semnificativ, fără doar şi poate, dar nu e treaba mea. Despre succesele şi eşecurile acestor ani ? Desigur, ele ne privesc pe toţi şi e important să le trecem în revistă cu o asemenea ocazie. Este util să tragem linie şi să vedem unde ne aflăm, mai ales că acum se încheie şi „perioada de graţie” pe care a acordat-o Brucan naţiunii române, spre furia întregii naţiuni. Cum stăm însă din ce punct de vedere: economic, politic, diplomatic, social ? Probabil că din toate aceste puncte de vedere, dar pentru asta ar fi nevoie însă de o adevărată „carte albă a României după 20 de ani” – ceea ce, iarăşi, nu e treaba mea şi mă depăşeşte cu desăvîrşire.

După douăzeci de ani… Din cauza lui Dumas, acest interval de timp, altminteri anodin, a devenit ceva semnificativ, ceva în care s-a petrecut ceva important şi deosebit ce poate fi numit într-o frază memorabilă. Dar ce ? Ce reprezintă, în esenţă, aceşti 20 de ani, care este sensul lor, nu ca succesiune de evenimente, ci ca durată plină, în sine ? Poate că este – sau ar trebui să fie – vorba despre o co-memorare, un efort de aducere aminte şi în minte nu doar un eveniment inaugural şi nici diverse alte evenimente care s-au succedat de atunci, ci sensul lor comun, înţelesul duratei ca atare. Care este, deci, înţelesul acestor ani, ce sens putem să desprindem din ansamblul lor ?

În momentul în care mi-am notat această întrebare, am fost surprins de “răspunsul”  care mi-a trecut prin cap cu puterea unei “evidenţe”: atunci ştiam, acum nu mai ştim ! Mi-a trebuit însă mult mai mult timp pentru a înţelege – şi a accepta – eu însumi că, poate, chiar acesta este sensul acestor douăzeci de ani. Reformulat, acest „răspuns” suna astfel: ceea ce s-a petrecut esenţial în aceşti douăzeci de ani a fost măreţia şi declinul unui mit, extazul urmat de agonia unei credinţe societale profunde ce a însoţit acest mit. Iar pentru ca acest mit să poată fi identificat, i s-a dat numele tranziţie.

Aceasta nu este o ipoteză, ci o teză. Este, adică, o aşezare intelectuală în lumea în care trăim, o teză „cîrcotaşă” deci, pentru a-l urma pe Wolf Lepenies, venită însă nu din partea „melancolică” a intelectualilor umanişti şi nici din aceea a „conştiinţei împăcate” a ştiinţelor dure, ci din acea a „treia cultură” a sociologiei despre care vorbeşte acelaşi Lepenies[1]. Şi nefiind o ipoteză, nu aşteaptă deci să fie verificată, ci doar, eventual, valorificată. Sau nu…

Două scurte precizări de perspectivă

România după 20 de ani… Zăbovind asupra subiectului, un alt element al său mi-a devenit şi el tot mai puţin evident: ce înseamnă, de fapt, să vorbeşti despre România după aceşti 20 de ani ? Oare poate fi România subiectul propriu zis al acestor douăzeci de ani, România singură, România în sine ? Sau, pentru a răsturna formularea: a vorbi despre România după 20 de ani înseamnă să te referi la particularităţile care fac din ea un subiect specific, sui generis, al duratei respective; dar cum pot fi abordate şi înţelese aceste „particularităţi” doar „în sine” fără a cădea în riscul etnocentrismului sau, mai exact, al parohialismului ? Timp de douăzeci de ani – aceşti douăzeci de ani – ţara noastră a fost parte integrantă a unui proces mult mai larg, care s-a desfăşurat (şi) în afara şi deasupra sa. A o înţelege presupune aşadar a o privi în contextul din care a făcut parte, înseamnă a vorbi despre România în şi dimpreună cu Europa de Est sau Europa pur şi simplu sau poate chiar în şi dimpreună cu întreaga nouă lume de după căderea comunismului.

Complementul acestei aşezări în spaţiu vine aproape de la sine: România după douăzeci de ani: oare nu este un interval prea scurt pentru a-i putea descifra cu adevărat sensul istoric ? Desigur, în această privinţă am fost obişnuiţi să ne referim mai tot timpul şi la perioada anterioară, mai lungă, a comunismului, dar am utilizat-o de cele mai multe ori ca pe un soi de black box, numai bun pentru a ne oferi explicaţii simple la întrebări complexe. O durată ceva mai lungă ar fi deci utilă, probabil, pentru a ne oferi o aşezare comprehensivă în timp a intervalului nostru limitat aflat sub semnul întrebării. Pe de altă parte, un sens istoric se citeşte şi dinspre prezent, ba chiar şi dinspre viitor: o perioiadă istorică capătă un sens sau altul şi în funcţie de ceea ce urmează şi/sau de ceea ce se doreşte a urma. Altfel spus, acestor douăzeci de ani ai României li se poate atribui un sens şi după proiectul de viitor al ţării noatre. Dar oare are România un proiect de ţară ? Nu cred, dar şi aceasta este o perspectivă

Ca să rezum: pentru a aborda sensul acestor „după douăzeci de ani” presupune un cadru de referinţă spaţial şi temporal ceva mai larg decît cel strict al României şi mai lung decît doar al celor 20 de ani.

Tocmai am spus o banalitate…

În ce am crezut în 1989 şi ce s-a întîmplat după?

Să ne întoarcem la „teza” noastră. Ce ştiam deci Noi, cu toţii, în 1989 şi acum nu mai ştim sau nu mai sîntem siguri ? În ce am crezut la începutul anilor ’90 şi am început să ne îndoim după douăzeci de ani ?

Formulînd această întrebare, o lungă listă de răspunsuri ne poate trece prin minte. Să le trecem în revistă pe cele mai plauzibile.

Probabil că vom fi de acord cu toţii, cred, că 1989 a reprezentat în primul rînd un sentiment împărtăşit de libertate: un sentiment care pur şi simplu se afla acolo, în aer, care nu necesita să fie explicat sau teoretizat. Era suficient să fie trăit – ceea ce constituia în sine o noutate şi o bucurie. La a doua privire, a devenit însă tot mai evident că era vorba de sentimentul unei eliberări, a tuturor şi a fiecăruia, decît de practica, mult mai complexă, a Libertăţii cu majusculă. În România (dar nu numai), 1989 nu a fost atît re-editarea sau împlinirea lui 1789, ci mai degrabă o nouă independenţă, înscrisă sui generis în tradiţia unei naţiuni care a luptat pentru şi s-a definit mai degrabă prin eliberarea colectivă a poporului decît pentru şi prin libertatea individului. 1989 a fost şi el o astfel de eliberare de o „ocupaţie” percepută cu îndîrjire ca „străină”. Traducerea ei în practică individuală a început să pună destul de repede mari probleme: şi acum ce trebuie să facem, fiecare dintre noi, cu această libertate ? – se întrebau tot mai mulţi oameni. La întrebarea „ce înţelege prin democraţie ?”, un bărbat de vîrstă medie mi-a răspuns astfel sec: libertatea care a adus haosul. Şi încă nu ştim, cred, în ce constă „buna practică” a Libertăţii[2]

În strînsă legătură cu sentimentul iniţial de libertate se află apoi convingerea (sau măcar declaraţia) de anti-comunism: în acele zile (aproape) toţi eram (sau ne declaram) anti-comunişti convinşi ! Doar că trecerea de la noi (aproape) toţi sîntem comunişti la noi (aproape) toţi sîntem anti-comunişti nu era o schimbare ce se putea face cu uşurinţă peste noapte. Iar bătrînul Brucan, cunoscător în ale comunismului, ne-a dat, zîmbind mefistofelic, întîlnire peste 20 de ani ca să putem vorbi cu adevărat despre aşa ceva. Şi iată-ne după 20 de ani, vorbind despre „democratizare fără decomunizare”…

Desigur, unele societăţi au reuşit mai bine decît altele în această privinţă, dar nici una nu a fost capabilă să alunge cu desăvîrşire moştenirea comunistă din viaţa sa cotidiană. Sub o formă sau alta, „vechiul regim” a mai avut multe de spus şi după dispariţia sa oficială iar fidelii săi au mai revenit, periodic, pe scenă, cu mai mult sau mai puţin succes. Probabil că nici nu putea să fie altfel.

Ceea ce pare să fi dus însă la o anumită erodare a convingerilor iniţiale a fost o anumită „încremenire în anti-comunism” la care s-a ajuns, în mod diferenţiat, în diferitele societăţi post-comuniste. Astfel, de pildă, anti-comunismul a slujit multă vreme şi la o dublă legitimare a elitelor estice şi a politicilor vestice. In termenii lui Martin Simečka, de-a lungul acestor douăzeci de ani, lupta în jurul trecutului comunist a fost mai degrabă o luptă de legitimare a celor care ar fi trebuit, de fapt, să-l interpreteze. La rîndul său, proaspăta laureată a premiului Nobel, Herta Müller, se întreba cum poţi să condamni comunismul fără a-ţi da osteneala să înţelegi cu adevărat cum a fost ? Înlocuind „interpretarea”, legitimarea prin anti-comunism a fost astfel proporţională cu temerile de restauraţie ale Vestului şi cu sentimentele de mînie, dar şi de culpabilitate ale celor din Est. Iar România, care nu se prea putea mîndri cu o reală rezistenţă în timpul comunismului, a ţinut să exceleze printr-un discurs anti-comunist după căderea acestuia. Primul său act anti-comunist a devenit astfel o crimă legitimată, de fapt, doar prin… legitimiatea anti-comunismului. Relativele succese ale acestui anti-comunism moral şi simbolic au putut apoi să mascheze eşecurile anti-comunismului politic şi juridic, incapabil să identifice şi să elimine cu adevărat pînă în ziua de azi responsabilii crimelor comuniste. Nu este astfel de mirare că tot mai mulţi se întreabă în ultima vreme care mai este – şi care ar trebui să mai fie – sensul anti-comunismului. Şi nu este, de asemenea, întîmplător că printre primii care au adoptat poziţii mai prudente privitoare la acest anti-comunism ce nu suportă nici o discuţie sînt tocmai anti-comunişti indiscutabili de genul lui Adam Michnik, de pildă, ţinînd să ne avertizeze împotriva riscului de a cădea din nou în capcanele Securităţii prin creditarea necritică a manevrelor de condamnare a comunismului şi/sau de manipulare a „lustraţiei”. Pe scurt, condamnarea comunismului, despre care „ştiam” (aproape) cu toţii că este o necesitate, nu pare să fi trecut de faza reactivă a anti-comunismului pentru a ajunge la aceea pro-activă a non-comunismului, capabilă să răspundă nu doar la întrebarea „împotriva cui sîntem noi anti-comunşti ?” ci şi la aceea mult mai profundă „de ce vrem să fim anti-comunişti ?”. Riscul este acela de a începem să ne îndoim şi de rostul anti-comunismului pentru care unii dintre noi chiar şi-au dat viaţa[3]

Mai departe, ştiam atunci, de asemenea, că trebuie să răsturnăm statul socialist şi instituţiile sale pentru a-l înlocui cu un stat „bun”, de drept, aşa ca în ţările civilizate din Occident. Prin aceeaşi mişcare, statul „paternalist” trebuia să devină un stat „minimal”, lăsînd Piaţa să-şi desfăşoare nestingherită mecanismele sale de reglare, aşa cum ne învăţa doctrina liberală dominantă. Doar că acest stat minimal a devenit curînd un stat minimalist, un soi de deus otiosus, retras în palatele sale rivale şi fără a se mai preocupa prea mult de „treburile statului”. Cu cîteva săptămîni în urmă, analistul politic Cristian Pîrvulescu vorbea chiar despre „statul captiv”. Ne aflăm astfel în situaţia în care încă nu ştim prea bine ce variantă de stat dorim de fapt.

Mînă în mînă cu aceste reacţii faţă de stat s-au aflat şi atitudinile faţă de naţiune, de discursurile şi practicile naţionale sau naţionaliste. Problemă mai eterată şi abstractă decît aceea a instituţiilor vizibile ale statului, această chestiune a naţiunii era mai degrabă treaba intelectualilor. Pentru majoritatea dintre ei, dar mai ales pentru mulţi dintre cei tineri, naţiunea şi miturile sale trebuiau să facă astfel obiectul unei „deconstrucţii” sistematice, ca orice altă „mare naraţiune” mistificatoare – sau, cel puţin, ca discurs şi credinţă desuete, o piedică în plus în calea integrării în lumea civilizată a Europei[4].    

Cred că nimeni de bună credinţă nu poate nega faptul că aceasta a fost o cură benefică. Doar că Europa însăşi nu este cu adevărat „post-naţională” iar în ţările post-comuniste, supuse unei alinieri supra-naţionale intense, problemele naţionale nu numai că nu au dispărut, ci s-au intensificat. Mai mult, frustrările sociale care nu au întîrziat să apară au putut fi canalizate, măcar parţial, spre un discurs naţionalist care reducea şi explica totul prin încălcarea „interesului naţional”. Capital electoral deloc neglijabil, această temă cu potenţial populist a fost relativ rapid preluată, adaptată şi dezvoltată de mai toate partidele, astfel încît se poate vorbi în prezent, cu o oarecare doză de sarcasm, de revenirea la „partidul unic”: Partidul Naţional Populist, identic şi consecvent cu sine dincolo de aripile sale auto-intitulate socialistă, liberală[5], etc. Naţiunea nu pare să fi ieşit primenită din această poveste, ci mai degrabă mînjită.    

 Bineînţeles, ştiam de asemenea că proprietatea colectivă, de stat, este un fals şi că trebuie să ne recăpătăm cu toţii proprietăţile noastre. După „libertate”, cel mai important cuvînt de ordine al lumilor post-comuniste a fost astfel privatizarea. În această privinţă, unele ţări au fost mai „eficiente” decît altele. Este şi cazul României. În graba de a reveni la proprietatea privată, unele proprietăţi de stat sau cooperatiste au fost pur şi simplu distruse, aruncînd astfel copilul cu apa din copaie. Ghidaţi de acelaşi principiu, legile noastre funciare au continuat să fie agrare şi nu agricole, centrate adică pe proprietate şi nu pe productivitate[6]: noi vă dăm pămînt, ce faceţi apoi cu el e treaba voastră ! Drept care, în curînd, între un sfert şi o treime din aceste pămînturi vor fi lăsate în pîrloagă deoarece preţul de producţie aferent acestora depăşea posibilităţile noilor proprietari. Spaţiul public, odiniuară în întregime etatizat, a fost şi el „privatizat” sui generis, de la trotuare la patrimoniu. Dintr-un anumit punct de vedere, însuşi statul a fost supus acestei reguli de aur a privatizării. Pe de altă parte, a devenit tot mai evident că această dorinţă fermă de a ne reprimi proprietatea noastră nu ne priveşte chiar pe toţi şi, în orice caz, nu în aceeaşi măsură şi nu în acelaşi fel. Mai mult, însăşi ideea de „proprietate” nu se înfăţişa la fel tuturor românilor. Pentru mulţi dintre ei, de origine ţărănească, proprietatea era (şi) produsul „îngrijirii”: am avut grijă de casa asta (sau pămîntul ăsta) patruzeci de ani, aşa că acum e a mea (sau al meu) ! – considerau mulţi dintre ei. Procesele legate de proprietate şi moştenire au invadat ţara.

Cu toate acestea, dorinţa de a poseda s-a răspîndit în toată populaţia, aducînd vise  frumoase cîştigătorilor şi coşmaruri pierzătorilor. Mai puţin vizibil dar probabil mai important, această febră a proprietăţii private a scos practic de pe scenă problema vitală a bunului public: ştim mai bine decît în 1989 ceea ce am dori să posedăm fiecare, dar nu  prea mai ştim ce ar trebui să împărtăşim cu toţii pentru a ne putea bucura pe deplin de aceste proprietăţi private.

 În sfîrşit, am ştiut cu toţii că de acum în colo sîntem din nou liberi să ne exprimăm şi să ne practicăm credinţă: 1989 a însemnat şi renaşterea religiei. Mii de biserici au fost construite de-a lungul şi de-a latul ţării iar religia este predată din nou în toate şcolile. Cultele au înflorit şi s-au răspîndit şi ele în toţi aceşti ani. Conform tuturor sondajelor de opinie, Biserica a devenit cea mai de încredere instituţie din România. Doar că această nouă înflorire a religiei a însemnat şi o revenire la vechiul ortodoxism şi la intoleranţa acestuia: încă nu ştim cum să abordăm această diversitate religioasă în expansiune iar Biserica Ortodoxă s-a reînfiltrat tacit în problemele statului, neezitînd să se implice chiar şi în campaniile electorale. Pe de altă parte, practicile religioase curente par a fi tot mai pătrunse de un soi de misticism pragmatic: oamenii stau la coadă pentru binecuvîntarea şi aghezmuirea celor mai diferite bunuri lumeşti, de la maşinile lor nou nouţe la magazine noi şi noi guverne, se înghesuie la exorcizări şi aşteaptă tot felul de miracole mai mult sau mai puţin pioase. Nu puţini sînt astfel cei care au început să se îndoiască de calitatea acestei „renaşteri” a religiei…

 Aceste tendinţe generale, cu variaţiunile lor inevitabile, pot fi – şi au fost – prezentate în fel şi chip. Janos Mathias Kovacs, de pildă, le-a rezumat de curînd după cum urmează:

Comparativ cu aşteptările iniţiale, „traziţia s-a dovedit a fi mai radicală/liberală în termeni de dezvoltare capitalistă decît se prevăzuse de către marea majoritate a popoarelor din Europa de Est. Declarativ, economiile s-au dovedit a fi mai privatizate şi marketizate, politicile mai centrate pe partide şi afaceri şi societăţile mai polarizate şi mai puţin solidare decît fusese prezis. Societatea civilă este mai slabă iar presiunea populist/naţionalistă este mai puternică decît fusese anticipat. Apoi, o Realpolitik virulentă a pus în umbră imaginaţia socială, asumarea riscului şi inovaţia; iar proiectul unei democraţii (mai) directe cu afinităţi comunitare, ecologice, culturale, etc. (…) a dispărut în ceaţă. Imitaţia a înlocuit experimentarea.”[7]

 Aproximativ aceleaşi lucruri pot fi spuse şi în multe alte feluri.

Prin ce se aseamănă însă toate aceste fenomene şi procese, care poate fi sensul lor comun ? Pur şi simplu faptul că, în toate aceste domenii şi privinţe, atunci credeam că ştim iar acum ştim că nu mai putem crede ! Şi aceasta în aşa măsură încît sîntem tentaţi să ne îndoim chiar şi de ceea ce trebuie să rămînă o evidenţă indubitabilă: faptul că, într-un fel sau altul, am devenit cetăţeni liberi ai unor ţări libere – chiar dacă poate nu ştim încă prea bine înţelesul deplin al cuvîntului Libertate…

S-ar părea deci că ceea ce leagă toate aceste schimbări petrecute în aceşti douăzeci de ani, ceea ce le conferă un sens comun este povestea unor aşteptări înşelate. Mai mult: povestea măririi şi decăderii unui mit.

 Noua “mare naraţiune”: tranziţia

1989 a fost cu adevărat o revoluţie. Şi aceasta nu doar deoarece a răsturnat un regim ce părea de neclintit, ci poate şi mai mult datorită faptului că a înlocuit un mit civilizator cu altul: în locul mitului comunist al Omului Nou, post-comunismul a început prin a predica noul mit al tranziţiei. Ca în cazul unei convertiri în masă, am crfezut în acele zile că este vorba pur şi simplu despre demolarea falşilor idoli – sau, în termeni mai post-moderni, despre o deconstrucţie sănătoasă. A trecut ceva timp pentru a realiza că ne îmbarcasem pe arca salvatoare a unui nou mit, navigînd spre alte orizonturi luminoase. Şi încă nu sîntem cu toţii conştienţi de faptul că cele două mituri, cel comunist şi cel capitalist, sînt de fapt fraţi inamici…

În urmă cu cîţiva ani am participat la o conferinţă de sociologie la Novi Sad. Tema era aceea a „tranziţiei” iar posterul care anunţa conferinţa reprezenta o pistă de curse cu maşinile ambalîndu-şi motoarele pe linia de start. Cînd am sugerat, discret, că tranziţia nu arată chiar ca o pistă de curse auto, mi s-a răspuns, zîmbind, că ei se afla de abia la început, dar că data viitoare cînd voi mai veni pe acolo voi găsi „un poster reprezentînd un labirint”.

Pentru majoritatea oamenilor, tranziţia însemna pur şi simplu o revenire pe drumul cel bun, sau chiar mai simplu, un soi de on the road again după atîtea decenii de rătăciri off-road. Cîteva imperative mobilizatoare ale post-comunismului veneau apoi să întărească această imagine. De-cooperativizarea sau de-industrializarea, de pildă, dublate de percepţia comună a re-împroprietăririi in integrum, sugerau un fel de cursă în marşarier pentru a ieşi din înfundăturile comunismului şi a reveni la autostrada capitalismului, părăsită cu ani în urmă.

Esenţa acestor reprezentări sociale o constituie însăşi convingerea în existenţa autostrăzii, deschizîndu-ne calea spre (adevăratul) viitor luminos al omenirii. Timpul însuşi lua astfel forma unui vector simbolizînd o temporalitate evoluţionistă şi optimistă din familia profeţiilor care se auto-împlinesc. În cazul României, această imagine escatologică a atins cote maxime de credulitate, sondajele de opinie înregistrînd procente de peste 80% de bigotism european, convins că viitorul în sine va aduce o viaţă mai bună: in Brussels we trust ! era noul credo al majorităţii românilor.

 O dată împărtăşită credinţa în existenţa autostrăzii, restul devenea o problemă pur tehnică şi, eventual, de timp: echipa de tehnicieni desena „foi de parcurs” detaliate pe care noi, la volanul tranziţiei, trebuia să le urmăm cu grijă, apăsînd pînă la fund pedala acceleratorului. Aproape singura noastră problemă în această perioadă a fost de a trage cu ochiul să vedem dacă nu cumva echipa Bulgariei goneşte mai bine pe Autostrada Soarelui. „Tranziţia” a fost imaginată – şi trăită – astfel ca un proces win-win, legitimînd ambele categorii ale actorilor implicaţi în cursă: confirmarea unui know how superior al „tehnicienilor” vestici şi dorinţa fierbinte a „piloţilor” estici de a bea cupa de şampanie care îi aştepta la finiş.

 Ceea ce a trecut însă oarecum neobservat în această frenezie generală a fost faptul că aceste „foi de parcurs” nu făceau altceva decît să actualizeze hărţile elaborate de Modernitate în urmă cu ceva secole, pe vremea cînd căuta cel mai scurt drum între Primitiv şi Civilizat şi cînd fusese proiectată pentru prima dată autostrada numită Evoluţie. Este ceea ce Françoise Paul-Lévy, o antropoloagă franceză, a numit “ideologia primitivistă”. Din acest punct de vedere, „tranziţia” nu era decît expresia unei ideologii neo-primitiviste, care schimbase numele autostrăzii din „evoluţie” în „dezvoltare”, aducînd nişte îmbunătăţiri de infrastructură preluate din învăţăturile economiei. „Piloţii” acestei curse nu mai erau „societăţile primitive” ci „societăţile în curs de dezvoltare”, iar linia de sosire nu mai era aceea a „civilizaţiei” ci, mai modest, a unei economii „dezvoltate”. Astfel, marketingul „tranziţiei” a rebranduit şi mitul central al Modernităţii iar popoarele[8] au fost din nou fericite crezînd încă o dată în pămîntul făgăduinţei…

 De la tranziţie la post-comunism: decăderea mitului

Tranziţia a luat sfîrşit o dată cu integrarea. Dar, după euforia cupei de şampanie, unele echipaje au sentimentul că se află încă pe drum sau că au rămas în drum; mai mult, privind în urmă, unii au chiar impresia că, de fapt, nici nu există un drum… Unii analişti au prevăzut acest lucru şi au propus deja cu ceva ani în urmă să nu se mai vorbească despre „tranziţie”, ci despre „post-comunism”.

Simplă pedanterie de intelectuali ? Cîtuşi de puţin. Termenul era mult mai adecvat, dar şi mult mai angoasant, sugerînd că ştim doar de unde plecăm şi ce trebuie să lăsăm în urmă, dar nu şi unde vom ajunge „cu siguranţă”. Luată în serios, noua perspectivă era un soi de adio trecutului dar fără promisiunea fermă a unui viitor luminos. Complementar, în lipsa unei „foi de parcurs” certe şi comune, responsabilitatea piloţilor devenea mult mai mare. Mai presus de toate însă, această schimbare de atitudine era mai angoasantă şi datorită faptului că lăsa loc de îndoială în ceea ce priveşte însuşi mitul „tranziţiei” – şi astfel al modernităţii însăşi. Din acest punct de vedere, am putea spune că popoarele post-comuniste au devenit tot mai… post-moderne, în sensul că au început să înlocuiască tot mai mult încrederea optimistă în meta-naraţiunile modernităţii cu un scepticism mai mult sau mai puţin sistematic.

Dar, după cum observa James Ferguson în cazul Africii, „ceea ce neglijează formula celebră a lui Lyotard este sentimentul pe care atît de mulţi oameni îl au de a fi fost înşelaţi şi trădaţi prin această schimbare a cursului evenimentelor”. În cazul ţărilor post-comuniste, ca şi în cel al Zambiei studiate de antropologul american, „criza recentă nu este doar o criză economică, ci o criză a sensului în care modul prin care oamenii sînt capabili să-şi înţeleagă experienţa şi să o infuzeze cu semnificaţie şi demnitate a fost (pentru mulţi dintre ei) erodat dramatic”.

Mitul teleologic al modernităţii este un mit în ambele sensuri curente ale cuvîntului, atît ca „un fals sau o versiune inadecvată a lucrurilor care a ajuns să fie crezută de foarte multă lume”, cît şi ca „o referinţă cosmologică esenţială care oferă categorii fundamentale şi înţelesuri pentru organizarea şi interpretarea experienţei.” În acest al doilea sens, mitul modernităţii nu este doar o oglindă în care unor ideologi de marcă sau unor elite conducătoare le place să-şi admire chipul profetic, ci un fapt al acestei lumi, parte integrantă a vieţii noastre cotidiene[9]. Dacă întrebaţi un ţăran român, de pildă, de ce şi-a cheltuit toţi banii trudiţi în Spania sau Italia pentru a-şi construi o casă „făloasă”, vă va răspunde că pur şi simplu a vrut să fie şi el „modern” – adică să ajungă şi el la standarde „urbane”, „occidentale”, „ca în ţările dezvoltate”, etc. Meta-naraţiunea filosofilor este mod de viaţă pentru oamenii de rînd iar aşteptările create de către aceasta nu pot fi pur şi simplu „deconstruite” peste noapte ! Nu este astfel de mirare că toţi aceşti nou veniţi ai visului modernităţii se vor simţi trădaţi şi dezorientaţi dacă li se spune acum, cînd sperau şi ei să ajungă la liman, că de fapt totul a fost o „meta-naraţiune” iluzorie.

Ca în cazul atîtor alte vise ameninţate, mecanismele de apărare se pun imediat în funcţiune, cu atît mai vehement cu cît visul este mai puternic iar ameninţarea mai aproape. În cazul ţărilor post-comuniste (şi parcă în mod special în cel al României), această deziluzie anunţată se re-iluzionează adesea prin explicaţia la îndemînă a ţapului ispăşitor: nu este vina noastră, ci a lor, a unor „cripto-comunişti” ascunşi sau a unor neo-socialişti declaraţi, întinînd nobilul ideal al modernităţii de piaţă. După cum observa, cu o doză de sarcasm, G.M. Tamás, noii fideli ai „tranziţiei reale” se aseamănă, din acest punct de vedere, cu mai vechii fideli ai „socialismului real”: eşecul nu este al „tranziţiei”, ci al modului în care unii au pus-o în practică. Orice abatere de la buna credinţă a tranziţiei este percepută – şi condamnată – astfel ca un act de erezie anti-capitalistă. Am auzit astfel de multe ori mulţi intelectuali români acuzîndu-l pe preşedintele Obama de „socialism” (a se citi „comunism”, dacă nu de-a dreptul „bolşevism”) pentru modul în care a făcut să intervină statul în actuala criză economică mondială, trădînd astfel dogma principală a capitalismului de piaţă şi a infailibilităţii acestuia. Noile state (re)intrate pe scena capitalismului par a fi astfel mult mai puţin dispuse să-şi revizuiască viziunea generală despre „lumea liberă” – şi pe aceea personală despre anumite aşteptări de bunăstare – decît societăţile cu mai vechi state de funcţii în domeniu, mai deschise deja la unele amendamente critice şi creative.

Din acest punct de vedere, paradoxul acestor ani este faptul că, tehnic vorbind, tranziţia a reuşit (sîntem cu adevărat parte a Europei !), dar a început să fie trăită ca o minciună – sau cel puţin ca un vis neîmplinit. Şi iată-ne uniţi cu toţii la linia de sosire pentru o fotografie de familie, dar fără a mai fi convinşi că alcătuim cu adevărat o familie…

O societate post-ţărănească ?

Tranziţia nu a fost însă doar o cursă programată către viitor. Ea avea menirea şi de a ne reconecta la trecut, la „adevăratul” nostru trecut, cel neîntinat de comunism şi care ne asigura dreptul de a aspira la Uniunea Europeană. Ea însemna astfel refacerea unei continuităţi de democraţie şi viaţă culturală complexă, curmată doar prin impunerea regimurilor comuniste. Doar că, aşa cum a remarcat G.M. Tamás în mai multe ocazii, această idee de continuitate a fost mai mult un miraj iar acest trecut de la care ne revendicam cu mîndrie nu a arătat niciodată atît de frumos pe cît o credeam cu toţii după jumătate de secol de despărţire impusă de comunism. Pe scurt, idealizarea trecutului pre-comunist a servit sui generis legitimării – cu mai mult sau mai puţin succes – unui destin post-comunist de talie europeană[10].

În cazul României, ceea ce găsim în trecutul nostru interbelic (care a constituit referinţa magică în toţi aceşti ani) nu este doar o „renaştere spirituală”, ci şi naţionalism şi dictatură. Dar, mai ales, găsim o societate masiv ţărănească şi o naţiune în plin elan dar încă fragilă, care se constituise relativ recent în jurul personajului simbolic al Ţăranului. Această moştenire ţărănească – socială, economică, politică şi nu în ultimul rînd simbolică – este, poate, referinţa cea mai importantă de la care trebuie pornit, căci ea ne marca încă în 1989 şi încă ne marchează şi în prezent.

Din această perspectivă, este important să ne reamintim că România este ţara europeană cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ o jumătate) şi agricolă (aproximativ o treime din populaţia activă) din Europa, aceasta fiind cartea noastră de vizită distinctivă la intrarea în clubul ţărilor europene[11]. Să ne amintim de asemenea că regimul comunist nu a reuşit, în ciuda cooperativizării şi industrializării, să transforme de fapt clasa conservatoare a ţărănimii într-un proletariat revoluţionar, aşa cum o cerea ideologia marxist-leninistă. Mai mult decît atît: începînd mai ales cu anii ’70, regimul Ceauşescu a întărit, într-un mod involuntar şi paradoxal, statutul rural şi reţelele sociale ale ţăranilor. „Gospodăriile difuze”, cu o parte a membrilor lucrînd în oraşe iar cealaltă rămasă în gospodărie la sat, erau strategii adaptative răspîndite, permiţînd redistribuirea în cadrul acestor reţele a resurselor industrial-urbane şi rural-agrare[12]. La o scară macro, antropologul american Gerhard Creed vorbeşte chiar despre o „domesticire a industriei”, resurse ale industriei socialiste fiind deturnate pe căi complexe în folosul gospodăriilor săteşti[13]. Altfel spus, imperativul industrializării şi urbanizării a fost parţial contrabalansat în practica socială de un proces difuz şi surprinzător de „ţărănizare”. De ţărănizare inclusiv a proletariatului, care prefera de multe ori un salariu relativ mai scăzut dar cu o slujbă mai flexibilă, permiţîndu-i să se ocupe, măcar sezonier, şi de gospodărie, dar împiedicîndu-l astfel să atingă nivele ridicate de specializare şi profesionalism. S-a născut astfel o categorie profesională amfibie: muncitorul gospodar, descurcăreţ în toate dar puţin priceput în ceva anume.

Dincolo de anii de glorie ai perioadei interbelice şi de epoca de aur a comunismului, aceasta era în mare măsură baza de la care trebuia să pornim în 1989 pentru a construi un stat de drept şi o economie de piaţă. Era o moştenire din timpul comunismului, nu doar o moştenire a comunismului. Şi era, de asemenea, moştenirea unei lungi tradiţii de societate ţărănească.

Acest element ţărănesc masiv al societăţii noastre a continuat să fie contextul ascuns – sau pur şi simplu neglijat – al dezvoltării noastre post-comuniste. De-cooperativizarea, legile funciare care i-au urmat (agrare şi nu agricole, după cum am menţionat !) şi politicile agricole succesive, incoerente şi inconsecvente, nu au fost de natură să producă o agricultură performantă şi o categorie socială (cît de cît) înstărită, ci au realimentat economia domestică de subzistenţă. De-industrializarea a îngroşat rîndurile acestei populaţii la limita supravieţuirii, excedentul luînd calea migraţiei externe – care a alimentat apoi mai degrabă bunăstarea gospodăriei decît dezvoltarea pieţei. Privatizarea transportului public şi proasta gestiune a infrastructurii rutiere au contribuit apoi şi ele la izolarea unor sate întregi, transformate în cîţiva ani în „pungi de sărăcie” destinate îmbătrînirii demografice rapide şi, probabil, dispariţiei. Frustrările şi dezorientarea acestei „majorităţi tăcute” apasă apoi asupra întregii societăţi, care ajunge atunci să acuze „mentalitatea înapoiată a românului”…

Dar cel mai important eveniment din acest punct de vedere a avut loc o dată cu integrarea europeană. Dacă pe 1 ianuarie 2007 sărbătoream cu toţii succesul aderării, pe 2 ianuarie deja apăreau pe străzi primii ciobani, declanşînd ceea ce s-a numit „criza brînzei”. Au urmat apoi şi alte asemenea „crize” legate de producţia şi practicile ţărăneşti. Numitorul lor comun era faptul că, de la această dată, economia domestică practicată de jumătate din ţară devenise, teoretic, ilegală: sfîrşitul tranziţiei era şi sfîrşitul Ţăranului !

Această moarte a Ţăranului este la fel de importantă şi definitorie pentru societatea noastră actuală ca şi moartea comunismului. Un mod de viaţă, supus unor modernizări capricioase, prin care a reuşit să se strecoare însă pînă acum în mod paradoxal, devine brusc „ilegal”, lovit de economia de piaţă şi reglementările sale stricte în ceea ce priveşte producţia şi consumul alimentar: am devenit astfel o societate post-ţărănească !

Aceasta înseamnă, în primul rînd, că trebuie să asigurăm (trebuia să o fi făcut de mult !) şi o altă „tranziţie”: aceea de la „ţăran” la „agricultor” – sau la orice altceva. Altfel spus, ne aşteaptă convertirea celei mai mari (procentual) populaţii din Europa în altceva decît a fost şi a ştiut ea să fie. In lipsa oricărei politici naţionale pe termen lung în această privinţă, mai ales tineretul acestei populaţii s-a convertit singur în „căpşunari”. Este însă foarte îndoielnic că aceasta este o soluţie durabilă pentru indivizi şi eficientă pentru societate…

Problema nu este însă doar socio-economică, ci are şi o componentă simbolică majoră: sîntem o naţiune care s-a construit în jurul personajului identitar al Ţăranului şi în lipsa acestuia nu mai ştim cum să ne gîndim propria identitate. Oscilăm astfel, nevrotic, între denegare şi adulaţie, între conservarea compulsivă a „tradiţiilor” noastre ţărăneşti şi respingerea agresivă a „mentalităţii” ţărăneşti retrograde. Moartea Ţăranului este la fel de sigură ca şi moartea Comunismului, dar moştenirea lor ne va urmări încă multă vreme. Şi, dacă pentru moartea comunismului am creat anti-comunismul, pentru moartea ţăranului nu numai că nu am schiţat nici o strategie, dar nu sîntem încă dispuşi să o luăm în considerare !

***

După douăzeci de ani, nu mai credem în mitul unei tranziţii liniare: nu mai există un drum sigur către un viitor luminos ! În locul unui traseu prestabilit al scopurilor comune, există, se pare, căi alternative şi fiecare societate trebuie să facă şi propriile sale alegeri. Dar România nu are încă un proiect de ţară…

După douăzeci de ani de capitalism de piaţă, eroul nostru naţional, Ţăranul, îşi dă obştescul sfîrşit, demografic, economic şi simbolic: nu mai există astfel nici trecut idilic împărtăşit ! Dar România tot nu vrea să-şi ia adio de la părintele său eponim…

Într-un sens mai larg, nu doar pentru români, ci pentru noi toţi nu mai există nici un Trecut Glorios şi nici un Viitor Luminos, ci doar trecut şi viitor. Iar între acestea, sîntem cu toţii interesaţi practic doar de prezent, delegînd atît trecutul cît şi viitorul unor „experţi”. Sfîrşitul jocului, welcome to real life !

Doar că această „realitate” socială nu este posibilă, se pare, fără o „poveste” care să o transceadă – iar consumul nu poate juca acest rol. Care va fi deci următoarea „meta-naraţiune” ?…

———

[1] Wolf Lepenies: Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005

[2] La aniversarea de zece ani a revoluţiilor din 1989, la castelul de la Praga, Gorbaciov constata, retrospectiv, că „le-am oferit libertatea fără să-i întreb ce vor face cu ea…”

[3] Zilele trecute, Mircea Dinescu, cel prin vocea căruia am aflat cu toţii că regimul comunist a luat sfîrşit, izbucnea în stilul său inconfundabil în timpul unei emisiuni pe postul de televiziune „Realitatea”: m-am cam săturat de toţi anti-comuniştii ăştia care nu mai ştiu ce vor afara de a vorbi despre ei înşişi !

[4] O alternativă a constituit-o purificarea doar a versiunii comuniste a naţiunii pentru a ne putea întoarce, primeniţi, la versiunea pre-comunistă a acesteia. Doar că acolo mulţi dintre adepţii acestei opţiuni s-au oprit cu prea multă uşurinţă la versiunea ortodox-legionară a naţiunii.

[5] Reversul medaliei îl constituie însă cotele modeste ale partidelor de profesie naţionalist-populistă, care nu mai sînt singurele apărătoare ale „poporului” şi, implicit, nu mai sînt astfel atît de periculoase.

[6] Béatrice von Hirschhausen: Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d’un “retour” paysan, Belin, Paris, 1997

[7] János Máthiás Kovács: “Cultures and Institutions: Central and Eastern Europe in a Global Context”, Bulletin of the Institute for Human Sciences, Wiena, 2009, p. 12

[8] „1989 reinventează mitul poporului – aşa cum l-a imaginat Michelet – care îşi ia destinul în propriile mîini” – este de părere Jacques Rupnik („1989”, Lettre Internationale, 71, 2009, Ediţia românească, pp. 30-46). Alţi analişti vorbesc, în acelaşi sens, despre „toamna naţiunilor”, o reluare de maturitate a „primăverii naţiunilor” din 1848.

[9] James Ferguson: Expectations of Modernity. Myths and meanings of Urban Life on the Zambian Copperbelt, University of California Press, Berkley/Los Angeles/London, 1999

[10] La începutul anilor 90, cînd de abia se pregătea cursa pentru Bruxelles, numeroşi intelectuali şi oameni politici europeni (dar mai ales central-europeni) discutau despre „naţiuni cu vocaţie europeană” – şi, implicit, naţiuni fără o asemenea vocaţie. Graniţa dintre acestea o refăcea pe aceea a unor imperii de mult apuse şi, grosso modo, relansa frontierele marii schisme – sau, în termeni recenţi, semănau ciudat de mult cu hărţile geopolitice ale lui Huntington.

[11] „Cu 10 milioane de rurali şi 3 milioane de activi în agricultură, România are un caracter rural, ţărănesc şi sătesc, în ciuda violentului epison socialist, care a dorit sfîrşitul ţăranilor, prin colectivizarea terenurilor şi prin sistematizarea localităţilor rurale. (…) În 2006, ruralitatea agricolă este semnul cel mai distinctiv al României în cadrul Europei” (Violette Rey –împreună cu Octavian Groza, Ioan Ianoş şi Maria Pătroescu: Atlasul României, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2006)

[12] Vintilă Mihăilescu: „La maisnie diffuse, du communisme au capitalisme : questions et hypotheses”, Balkanologie, vol. IV, 2/2000, pp. 73-90 

[13] Gerhard Creed: “Agriculture and domestication of industry in rural Bulgaria”, in American Ethnologist, vol. 22, 3, 1995, pp. 528-548;

Foto: Bety Blagu / HotNews.ro
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.