Rasismul, un mecanism constitutiv al modernității capitaliste

TEMA: Revoltele din Marea Britanie  

Pentru a explica crima lui Breivik, analizele conservatoare reiau tocmai justificările lui Breivik anunțându-ne că singurul mod prin care putem evita astfel de tragedii pe viitor este să recunoaștem că “multiculturalismul a murit”[1]. Sintetic, crimele lui Breivik sunt rezultatul tensiunii de nesuportat a ciocnirii culturilor europene cu imigranții musulmani. Aceștia nu pot fi integrați în “țesutul social” fiind prea diferiți si mai ales violenți. Matricea iudeo-creștină este incompatibilă cu cultura intoleranței islamiste. Politicile liberale de integrare socială prin acceptarea multiplicității nu mai funcționează sau, în cuvintele lui SeverVoinescu, care il parafrazează pe premierul britanic DavidCameron: „iluzia coabitării separate a mai multor culturi într-o aceeași țară generează radicalism şi terorism”. Analizele precedente de pe CriticAtac au pus deja în perspectivă implicațiile acestor argumente rasiste[2]. Eu aș dori să mai stărui aici asupra perspectivei civilizaționale, reluată obsesiv în toate luările de poziție conservatoare[3]. Voi ignora că argumentul pornește de la asumpția problematică că toți sau majoritatea imigranților europeni sunt musulmani, pentru a discuta caracterul rasist al modernității iudeo-creștine.

Tema ciocnirii civilizațiilor este posibilă doar prin câteva mișcări totalizante. E instructiv să urmărim mai departe argumentația lui Sever Voinescu: „Țările europene par a avea toate trăsăturile pentru a asigura succesul proiectului multicultural. Societățile europene sunt, toate, produsul paradoxal al combinației dintre creștinism (religie universală a iubirii aproapelui) şi iluminism (mișcarea intelectuală a toleranței raționale definitive). Au, deci, tot ce le trebuie pentru a fi multiculturale”. Avem aici țesute foarte clar două presupuneri care șterg orice diferențe interne europene și care pun Europa pe poziții de superioritate față de restul lumii. Pe de o parte modernitatea Europeană este rezultatul legării în mod armonios a tradiției creștine și a raționalismului iluminist, o apariție endogenă culturii Europene. Pe de altă parte această modernitate, care face toleranța o trăsătură înnăscută a Europei, o face superioară tuturor celorlalte civilizații, dar este și punctul ei slab. Ceilalți, străinii, pot să exploateze oportunist această trăsătură de caracter superioară. Ceea ce și fac, venind cu cultura lor teroristă, chiar în sânul nostru. Să le luăm pe rând, originea noastră pură și superioritatea noastră tolerantă.

Modernitatea colonială

Modernitatea nu este un produs al Europei, ci un produs global, căruia europenii îi șterg originea violentă. Această origine este ignorată mai ales de către intelectualii est-europeni, datorită poziției de putere în care ajung ca vorbitori în numele unei civilizații superioare, tolerante, luminoase. Partea întunecată a modernității, trecutul traumatic denegat al Europei este colonialitatea sa. Economia periferială europeană medievală se constituie prin colonizarea Americilor. Europa intră în rețelele dense de schimb ale Orientului mijlociu din secolele XIII și XIV prin forme de control și exploatare a muncii și producției, prin înrolarea populațiilor indigene „descoperite” în producția de mărfuri globale. Europa nu constituie independent o rețea de schimburi, la care se adaugă treptat restul societăților ca adiții periferiale la centrul dur, iluminat, cu o nouă etică a muncii, superioară. Ci, așa cum arată SamirAmin, ImmanuelWallerstein sau GiovanniArrighi, schimburile erau deja globale și centrate în jurul Asiei de Sud Est și Orientului Mijlociu. Europa doar deturnează aceste schimburi prin afluxul de mărfuri pe care le poate produce prin disciplinarea și controlul muncii bazate pe sclavi, șerbie, schimburi inegale dinspre Americi și Africa și apoi prin colonizarea internă a Estului. Europa continuă să fie periferială economiei centrate în jurul Asiei de sud-est, așa cum arată și AndreGunderFrank, până în secolu al XVIII-lea, când preia tehnicile de disciplinare și control ale muncii cu care a experimentat în Americi și le importă în interiorul fabricilor industriale, unde este înregimentată forța de muncă locală, desproprietărită, obligată pentru a supraviețui să își vândă propria sa capacitate de muncă.

O astfel de imagine globală pune în altă perspectivă ideea de modernitate europeană și cultură a toleranței, pentru că rasismul e inventat în Europa. Ideea de rasă apare o dată cu colonizarea Americii, pentru a codifica diferențele dintre cuceriți și cuceritori. Conchistadorii au transformat rasa, o diferență presupus biologică, în elementul constitutiv al modalității prin care își exercitau și justificau dominația[4]. Întreaga lume ajunge, prin noul tip de putere colonială, să fie clasificată rasial, iar în centrul aceste noi lumi va sta figura europeanului, albul superior care poate să își aproprie produsele muncii „negrilor”, „indienilor”, „metișilor” pentru a le comercializa ca mărfuri. Aceste procese nu stau doar la originea constituirii Europei ca centru al schimburilor globale, iar apoi a Americii de Nord, ci mecanisme similare de rasializare și codare a dominației prin rasă sunt parte a angrenajului intim prin care este constituită experiența cotidiană contemporană. Insurecția populară actuală din Marea Britanie ilustrează și face vizibile tocmai aceste mecanisme profund rasiste ale modernității capitaliste.

Rasism și cartiere muncitorești

Insurecția populară a pornit dintr-un cartier din Tottenham din Londra după ce familia lui Mark Duggan a început să protesteze pentru că acesta a fost omorât de către poliție. Tottenham a mai fost locul unei revolte similare acum 30 de ani și este un loc al tensiunilor sociale continue. Este important însă să plasăm în context istoric și social acest cartier, tocmai pentru că compoziția socială a Tottenhamului este legată de colonialitatea modernității Europene. Cartierul este locuit acum în majoritate de către afro-caraibieni, o populație legată de traficul de sclavi coordonat de Compania Indiilor de Vest, o falangă imperială a Marii Britanii. Intre 1700 si 1800 estimările indică faptul că au fost traficați în jur de 18 milioane de sclavi de către antreprenorii legați de imperiul britanic. Sclavii africani erau cumpărați de la alți africani in schimbul produselor europene, duși în Caraibe pe vapoare finanțate din Liverpool, acolo cumpărați de către coloniști englezi și folosiți pe plantațiile de zahăr de pe terenurile indigenilor înrobiți; zahărul era sursă de energie pentru muncitorii englezi care prelucrau în schimbul unui salariu bumbacul importat din America de Nord, cultivat de sclavi aduși din Africa prin Caraibe. Industrializarea britanică este legată de acestă origine globala a controlului muncii. Densitatea de interacțiuni și scala la care au avut loc schimburile au determinat aparenta opunere a două blocuri rasiale, Africa vs Europa, ce a permis codarea morală a relației între stăpânul de sclavi dominator și sclavul dominat. Aceasta este și perioada când apar și primele comunități consistente africane în porturile britanice Bristol, Liverpool sau Cardiff. După Actul de emancipare din 1833/4 a sclavilor din Caraibe, în urma unor revolte populare atât în Bristol, cât și în Caraibe, apare în Anglia un val de imigranți afro-caraibieni, mulți muncitori domestici, dar mai ales studenți[5]. Caraibele vor reprezenta o resursă importantă de forță de muncă pentru industria britanică de război in cele două războaie mondiale. De exemplu, industriile de război în jurul lui 1914 aduc peste 15000 de afro-caraibieni în fabricile din Liverpool și Londra, fiind și o modalitate importantă de recompunere a clasei muncitorești urbane prin adiția de imigranți coloniali. Cartierele populare încep să își schimbe compoziția după 1950, încorporând un număr tot mai mare de imigranți din fostele colonii, o parte beneficiind oficial de cetățenie britanică.

Actul de emancipare a sclavilor nu a însemnat și sfârșitul rasismului. Procesul de disciplinare și dominație a acestei clase muncitoare este codat mai departe în logică rasială. Imigrantul devine forța de muncă dispensabilă, care poate fi disponibilizat primul, dar reprezintă și forța de muncă mai ieftină, devalorizată tocmai prin codarea ei ca imigrantă. Acest lucru creează falii și tensiuni chiar în interiorul clasei muncitoare, facțiunea imigrantă fiind folosită ca armata de rezervă instrumentată pedagogic pentru disciplinarea restului corpului muncitoresc. Ceea ce evident creează un alt mecanism de rasializare, cel al interacțiunilor cotidiene chiar între muncitorii puși în conflict[6].

Restructurarea thatcheristă a sectorului industrial din anii 70 și 80 lovește foarte puternic cartierele muncitorești locuite și de facțiunea caraibiană. O mare parte din această forță de muncă, disponibilizată odată cu dezmembrarea sectorului industrial, va fi împinsa pentru supraviețuire pe piața informală și neagră, și aici avem un alt mecanism disciplinator central al modernității: producerea ordinii spațiale prin poliție. Poliția joacă un rol foarte important în procesul de disciplinare continuă, prin interpelările continue. Aceste chemări la ordine produc o grilă de vizibilitate care recompune spațiul urban în zone periculoase/criminale și  zone curate/sigure[7]. Cartierele muncitorilor sărăciți ajung să fie criminalizate și replasate în câmpul de vizibilitate public ca locuri periculoase. Tottenham și Brixton în Londra și Handsworth în Birhmingan sunt locuri ale unui număr important de șomeri de origine caraibiană deposedați și împinși pe piețele negre, care reacționează violent la formele polițienești de interpelare, interogare și rasializare continuă a rezidenților. Astfel în anii 80 avem un val de insurecții populare[8] ca reacție la politicile de austeritate și restructurare capitalistă care pornesc tocmai din aceste locuri.

Insurecția populară actuală

Procese similare au loc și acum. Politicile de restructurare și criza din ultimii patru ani au lovit cel mai puternic în șansele de supraviețuire ale muncitorilor și ale tinerilor proveniți din clasele muncitorești. Noile politici susținute de primul ministrul David Cameron au introdus taxe de până la 9000 de lire pentru învățământul superior, au tăiat subvențiile pentru educație pentru persoanele care provin din familii fără venituri, programeledezi pentru tinerii din cartierele sărace, programele pentru locuințe sociale și subvențiile la utilități. Paralel, noile politici de austeritate au dus în 12 luni, până la sfârșitul lui martie 2011, la 4625 de disponibilizări din poliție, în timp ce numărul de de voluntari ai poliției a crescut cu aproape 3000 de persoane.

Tinerii din toate aceste cartiere muncitorești, afro-caraibieni dar și de alte proveniențe, au fost loviți cel mai puternic de criză prin disponibilizări. La fel ca în anii 80, în aceste cartiere avem concentrația cea mai ridicată de șomaj, în timp ce toate plasele de siguranță au fost efectiv tăiate. Olimpiada și politicile neoconservatoare legate de criminalitate au făcut ca în ultimii doi ani poliția să fie foarte activă în cartierele din interiorul Londrei. Chiar înainte de izbucnirea protestelor unul din rezidenții afro-caraibieni din Tottenham spunea că a fost oprit în 10 zile de 17 ori pentru legitimare[9]. O persoană de culoare are de optori mai mari șanse să fie oprit și percheziționat folosind legeastopandseach. Acestea sunt mecanisme prin care modernitatea capitalistă rasializează și criminalizează sărăcia. Aceste mecanisme transformă problema caracterului dispensabil al forței de muncă în funcție de ciclurile de acumulare într-o problemă rasială și o problemă „morală”. Mai mult, diferențele stilistice devin ele însele criminalizate, cultura devenind un simptom și o modalitate de a cataloga comportamentele ca problematice[10].

Mai mult, educația nu mai este în sine o garanție a mobilității sociale. Maria Britanie are cea mai mică rată de mobilitatesocială din țările OECD, ceea ce face ca o mare parte din tinerii educați să rămână neangajați pentru perioade foarte mari de la terminarea studiilor superioare. Creșterea taxelor pentru educația superioară a adus studenții în stradă în proteste fără precedent pentru această categorie socială. Însă aceste proteste, organizate legal, au fost întâmpinate de brutalitatea poliției și tehnici de control represive. Tinerii au fost ținuți ore întregi de polițiști care-i  băteau cu bastoanele sau erau presați de poliția călare. Practic, tinerilor educați li s-a luat posibilitatea de a demonstra împotriva politicilor publice sau de a influența aceste politici.

În acest context insurecția populară devine inteligibilă. E un protest violent al unei mase de tineri care nu au șanse la educație sau ocupație, care nu au posibilitate de mobilitate, care sunt prinși în cartierele și comunitățile lor, tot mai sărace, scoase din logica redistribuției, ceea ce produce inegalități și diviziuni sociale insurmontabile. În ultimul an primii 10% cei mai înstăriți britanici câștigau de 100 deori mai mult decât cei mai săraci 10%. Reacția emoțională și forma acestei reacții pot fi deci înțelese. Este o reacție a unei populații continuu tracasată și rasializată de către poliție și de către piața muncii. Este o reacție mută, care nu are un program politic verbalizat, precum au avut studenții care au reușit să-și articuleze foarte clar doleanțele lor. Tot ceea ce au putut să facă a fost să înfrunte poliția prin formele cele mai simple de subvertire și suspendare a ordinii publice: furturi, arderea unor mașini sau a unor clădiri. La aceste insurecții s-au raliat foarte mulți tineri din clasele de mijloc-jos, studenți fără locuri de muncă, oameni fără perspectiva unei cariere sau imbunătățirea situației lor de viață în viitor. Media conservatoare a scos în evidență în special tinerii înstăriți care au fost prinși de către poliție, lăsând la o parte masa mare de tineri din clase populare și mijloc-jos care au participat.

Aceasta nu a fost o insurecție populară care urmărea cucerirea unui centru, a unei clădiri publice, împotriva unei autorități centrale. Cei care încercau să ișiexplicecefac în stradă vorbesc despre faptul că problemele societății sunt legate de sistemul bancar, poliție, guvern, corporații, lipsa muncii sau muncă ieftină. Imaginarul acestor insurecții, la fel ca și cele din anii ’80, este unul al unui sistem care se compune din surse multiple de putere, care se adiționează, se potențează și se distribuie uniform în spațiu. Nu avem de a face cu „cumpărături cu violență”, cum spun unii comentatori. Ci, din contră, cu o dezvrăjire  a sistemului și o înțelegere că opoziția poate fi doar interstițială, tactică. Magazinul, marfa, au ajuns să fie modernitatea capitalistă. Interviurile și twitterurile înregistrează aceeași nenumită furie pe sistem atunci când marfa este sustrasă din magazine. A devenit evident că este absurd când nu îți găsești loc de muncă să există bogăție păzită de firmele de pază și poliție pe rafturile magazinelor. Că nu e normal să avem abundență de marfă fără puterea de a folosi această bogăție socială. Marfa a fost defetișizată. Aici avem de a face cu un Marx practicat.

A devenit problematic când sustragerea a vizat marfă de pe rafturile micilor afaceri de familie. Pentru multe comunități șomajul a însemnat în special reorientarea spre afaceri și magazine în comunitate. De aceea am fost martori la construirea unei rețele incredibile de persoane care au format cordoane prin care și-au apărat cartierul, s-au solidarizat pentru a preveni furturile din magazinele de cartier. Iar aici comunitățile musulmane au devenit un simbol al acestei forme de rezistență, făcută vizibilă și datorită morțiitragice a trei persoane în Birmingham, când o mașină condusă de insurecționari a intrat într-o masă de musulmani asiatici, proprietari de mici afaceridecartier.

Capitalism și schizofrenie

Este greu să eviți contradicțiile de argumentație dacă clasifici insurecția populară din Londra drept „huliganism”. De îndată ce începi să folosești aceeași grilă morală pentru propria încercare de a explica de ce mii de oameni din orașe diferite au început să reacționeze similar, textul ajunge inevitabil la schizofrenie; valorile în numele cărora condamni vandalismul îți subminează propriul argument. Un exemplu perfect de contradicții în raționamente este dat de DanTăpălagă. Este evident și pentru el că există o conexiune de context între insurecția populară și politicile de austeritate bugetară, iar criza va adânci prăpastia dintre dinamica emoțională a claselor populare deposedate și elita capitalistă: “Pe noii vandali, criza economică i-a înmulțit și vor fi și mai mulți”. Este evident și pentru Dan Tăpălagă că politicile de ajustare la criză, care se permanentizează, produc sărăcie, iar revoltele sunt legate de furie mută. Și paradoxal înțelege că în ciuda promisiunilor politice care ar putea capta voturile acestor nemulțumiți, politicienii nu sunt capabili să lupte împotriva constrângerilor economice, aparent inexorabile, formulate de către capital și economiștii care care vorbesc în numele lor: “Iar ei, noii vandali, știu ca se vor găsi oricând politicieni (de stânga sau ultra-populiști) care să țipe după soarta lor nedreaptă, să denunțe sărăcia și nedreptatea, să acuze capitalismul putred sau tăierile bugetare masive, să plângă după drepturile omului încălcate flagrant de o poliție criminală, se le promită, în fine, o viața mai buna contra voturi”. Dan Tăpălagă înțelege că democrația reprezentativă se bazează pe cicluri de exploatare emoțională a populației, de către antreprenori politici, care nu controlează cu adevărat procesele economice abstracte, iar „criza” este cea care la final „va lua deciziile”. Mai mult, înțelege că soarta celor săraci este nedreaptă, că este legată de tăierile bugetare nedrepte, că poliția este criminală și rasializează, că este inuman modul în care economia capitalistă concentrează avuția în mâinile câtorva persoane și îi deposedează pe toți ceilalți. Acest ultim citat, la fel ca și întregul text, vibrează de justiție socială, parcă ar fi un text foarte critic la adresa capitalismului.

Însă, pentru a putea fi coerent până la capăt cu intenția de condamnare a insurecției populară, e nevoie să facă o pledoarie anti-democratică și autoritară. Dan Tăpălagă, în mod surprinzător, are curajul să ducă raționamentul până la capăt în mod explicit și să nege exact valorile morale în numele cărora face condamnarea. „Însă epoca acestor politicieni [de stânga/populiști] va apune odată cu lumea cu care ne-am obișnuit până astăzi, lumea consumerismului de masă, mereu euforic dar fără crize majore, lumea deformata de sofisme democratice care au dus în final la aberații egalitariste și colectiviste (credit si prosperitate pentru toți) în interiorul unor sisteme economice construite, doar teoretic, pe individualism și performanta”. Capitalismul statului bunăstării a făcut promisiunea consumului de masă. Criza și capitalismul de criză suspendă această promisiune și vine cu una nouă, cea a individualismului dus până la capăt, fără nici un fel de restricții de acumulare și redistribuție, doar deposedare și apropriere personală; statul este chemat doar să arbitreze competiția pentru performanță abstractă, ignorând bunăstarea populară și deposedarea prin mijloace legale. Ipocrizia politică actuală a politicienilor populiști, spune Dan Tăpălagă, trebuie suspendată, puterea capitalismului în forma sa brutală trebuie dezbrăcată, puterea trebuie să fie nudă! Nu mai e nevoie de nici un paravan, nici bruma de democrație reprezentativă, nici democrație consumeristă, doar poliția care trebuie să amuțească vocile săracilor, „adversarul nostru intern, difuz, tăcut și mereu la pândă, gata sa instaleze haosul și legea bunului plac la cel mai mic semn de slăbiciune al autorității, în toate marile orașe din Europa, nu doar la Londra sau Birmingham”.

Tăpălagă ilustrează excelent exact dinamica modernității capitaliste și a puterii capitaliste nude contemporane în care cei săraci sunt criminalizați. Clasele populare ajung să fie deprivate de orice voce, iar răbufnirile emoționale clasate ca forme iraționale ale unor tineri care caută emoții tari. Discursul oficial al vandalismului și criminalității permite ca în practicile de zi cu zi poliția sau noii vigilanți voluntari să joace rolul de a clasifica și eticheta aceste populații în termeni de rasă prin interpelări zilnice, legitimări, violență directă în cartiere desemnate ca periculoase. Categoria de „negri britanici” sau mai nou “musulmani” glisează tensiuni fundamentale produse chiar de către dinamica deposedării și strategiilor de supraviețuire, cum tragic relevă moartea celor trei imigranți musulmani asiatici. Însă aceste multiplicități devin invizibile, asa cum devine invizibil faptul că nucleul dur al modernității capitaliste nu este toleranța iudeo-creștină combinată cu cea a iluminismului. Din contră dinamica fundamentală este una care produce rasism.

Multiculti a murit în Europa toleranței

Da, “multiculti a murit”! A fost doar un instrument discursiv care oferea iluzia suspendării antagonismelor constitutive relațiilor capitaliste. Era doar o forma de denegare. Multiculturalismul era doar o formă care oferea niște idealuri, un orizont de așteptări care permitea formularea de targeturi de politici, care la rândul lor întrețineau iluzia prin practici, instituții, rețele de incluziune, că rasismul este doar o barbarie care ne vine din trecut. Sau, în viziunea lui DragosP. Aligică, o barbarie care stă latentă în noi până când imigranții ne provoacă, ne zgândăresc, trezesc în noi tribalismele prin cultura lor care violentează matricea iudeo-creștină. Acum, dacă conservatorii au omorât multiculturalismul, avem nevoie de un alt mecanism prin care putem explica antagonismele modernității capitaliste, imigrantul. Este imigrantul care destructurează „țesătura socială” coerentă, curată, a omogenității valorice și ideatice a culturilor naționale Europene. Determinația de musulman adăugată imigrantului devine centrală, pentru că musulmanul devine tocmai oglinda în care constituim și integrăm „țesutul social”.

Iar pentru a putea face această mișcare de pacificare a corpului social și exorcizare a antagonismelor e nevoie de o altă abolire: a corectitudinii politice. Conservatori precum Dragos P. Aligică sau Dan Tăpălagă vor înfrunta orice opoziție pentru a spune adevărul: dacă acceptăm puterea nudă a capitalismului actual, săracul vandal, imigrantul musulman, „adversarul nostru intern” trebuie ținut la distanță și la respect de către autorități, de către poliție. Un capitalism curajos care duce individualismul până la capăt și evită formele de comunism deghizat chiar în sânul capitalismului prin solidaritate și redistribuție[11].

Nu este aici nici o aparentă contradicție între faptul că „țesătura socială” este formată doar din indivizi autointeresați. Explicația ne este dată foarte clar de Sever Voinescu sub forma de întrebare retorică: „Cum poate funcționa sistemul social în datele lui de performanță inițială, dacă se respectă cu strictețe diferențele culturale între grupuri? (de pildă – Cum rezolvi diferențele majore de etică a muncii între grupuri culturale extrem de diferite în această privința?)” Răspunsul este: abolind multiculturalismul, printr-o mișcare demnă de un alt bărbat adevărat, care nu se teme să fie incorect politic: indivizii autointeresați formează o țesătură socială și implicit constituie culturi diferite prin faptul că au etici diferite ale muncii. Imigranții musulmani sunt mai leneși și lucrează mai puțin decât, să zicem, un norvegian blond sau un englez alb. Cultura este cea care ne face să fim mai achizitivi, înclinați spre performanță, antreprenori, să ne asumăm riscul investiției, ne face capabili să vedem și să creăm oportunități de afaceri sau, din contră, ne face comunitariști, leneși, să exploatăm „statul asistențial”, să trăim doar din șomaj, să avem aversiune față de risc, să dorim să fim doar salariați, să avem o cultură a sărăciei. Prin această lectură, străinul, imigrantul, săracul, primește astfel noi conotații, noi caracteristici prin care putem explica tensiunile sociale. „Incidentul” creat de Breivik, chiar dacă a fost unul criminal, nu face decât să releve, printr-un gest nefericit, ceea ce aparent întreaga dreaptă știa deja: corpul străin al străinului trebuie disciplinat, integrat, readus în matricea iudeo-creștină iluministă. Sunt chemate în scenă noi politici de disciplinare a forței de muncă, noi forme de putere nudă pentru dominarea și rasializarea claselor populare.

Dar așa nu facem decât să ignorăm relațiile profunde sociale prin care producem străini și modul în care imigranți din a treia generație sunt în continuare transformați într-o parte distinctă, în afara  „țesutului social”. Să ignorăm inegalitățile profunde și formele de disciplinare care fac ca săracul să fie transformat în străinul intern, categoria problematică de care vrem să ne distanțăm. Matricea iudeo-creștină devine astfel un mecanism discursiv represiv care permite ignorarea acestor antagonisme sociale profunde și translatarea lor în antagonisme aparent gestionabile: expulzarea musulmanilor. Avem o întreaga proliferare europeană a acestui tip de dizlocare a problemelor, iar intelighenția românească nu face decât să contextualizeze acest discurs represiv în scopuri pedagogice interne[12].

 Note:

[1] Mă refer în special la analizele din presa românească: Dragos Paul Aligică; „DespreOslo, incorectpolitic”, Revista 22, Iulie 26, 2011, „Desprecorectitudinepoliticasicativaamici”, Revista 22, 31 Iulie 2011, „RăspunscolegilorAndreiCorneaşiDanAlexe”, 02 August,2011; Mircea Mihăieş, „Conspiraţieînpădureanorvegiană”, EVZ, 25 Iulie, 2011; Sever Voinescu, „Multicultiamurit!”, Dilema veche, nr. 390, 4-10 august 2011; Adrian Cioroianu. „CruciadaluiBreivik. Şicecredarabii”, Dilema veche, nr. 390, 4-10 august 2011.

[2] Costi Rogozanu, „NoulFanatismprovocatdeBreivik”; Andrei State, „Capitalismfărădemocraţie: ultimulrăcnetalneoconservatorimii”; Alex. Cistelecan, „Dreaptasănătoasășidreaptanebună”. La acestea se adaugă și niște luări de poziție critice din partea unor autori de dreapta: Dan Alexe, „DragoşPaulAligicăşiparalogismeledrepteiprovinciale”, Revista 22, 2 august, 2011. Andrei Cornea, „DespreOslo, dinperspectivăiudeocreştină“, Revista 22, 2 august, 2011; Mircea A.Platon, Breivikşiglobalizareaminciunii, Blog personal.

[3] Singura delimitare conservatoare de argumentul „matricii iudeo-creștine” vine din partea Andrei Cornea, „DespreOslo, dinperspectivăiudeocreştină“. Textul lui Adrei Cornea se termină cu un citat din noul testament despre toleranță și referințe la raționalismul grecesc pentru a-l aduce la ordine pe Dragos P. Aligică, însă până la sfârșitul textului nu avem nici un fel de calificare a problemei „matricii”. Textul lui Adrian Cioroianu. „CruciadaluiBreivik. Şicecredarabii”, nu intră în dinamica explicaților legate de imigranții musulmani care ar violenta țesutul social European, însă în a doua jumătate a textului discută despre atiutudinile din sondaje ale musulmanilor din afara Europei față de europeni și americani, păstrându-se astfel în paradigma de dreapta a ciocniri civilizațiilor.

[4] O analiză deja clasică asupra acestei probleme: Aníbal Quijano,Colonialitateaputerii, eurocentrismșiAmericaLatină, Idea, 33-34, 2009; Walter D. Mignolo: „Colonialitatea: parteamaiîntunecatăamodernității”, Idea, 33-34, 2009; Vezi și textul foarte bun introductiv, Ovidiu Ţichindeleanu, „Tranziția, gîndireadecolonialășiteoriacriticăapostcomunismului”, Idea, 33-34, 2009; O colecție a unor texte care tematizează această problemă: Mabel Moraña,Enrique D. Dussel,Carlos A. Jáuregui (coord.), 2009.Colonialityatlarge: LatinAmericaandthepostcolonialdebate, Durham: Duke University Press.

[5] Analize foarte bune dintre formarea ideilor Iluministe în dialogul cu coloniile și modul în care acestea sunt legate de emanciparea sclavilor vezi: Michel-Ralph Trouillot, 1997.Silencingthepast: LayersofMeaningintheHaitianRevolution, în Gerald M. Sider,Gavin A. Smith (coord), Between history and histories, Toronto University of Toronto Press; și Ann Laura Stoler and Frederick Cooper, 1997. BetweenMetropoleandColony, în Tensions of Empire, Berkeley: University of California Press.

[6] Pentru o recenzie a cercetăriilor pe comunitățiile caraibiene în Londra vezi Elaine Bauer, 2010, The Creolisation of London Kinship Mixed African-Caribbean and White British Extended Families, 1950-2003. Amsterdam: Amsterdam University Press. De asemenea aceasta este o sursă foarte bună pentru cartografierea tensiunilor rasiale din Londra din perspectiva familiilor caraibiene mixte. Pentru o teoretizare a relației dintre clasă și rasă în colonii vezi Frederick Cooper, 2000. „Back to Work: Categories, Boundaries and Connections in the Study of Labour”, în Peter Alexander and Rick Halpern (coord.) Racializing Class, Classifying Race Labour and Difference in Britain, the USA and Africa, Londra: Palgrave.

[7] Vezi pe această temă și Mike Davis, „Economia politică a Americii imperiale tîrzii”; „Planeta mahalalelor. Involuţia urbană şi proletariatul informal”; „Frică şi bani în Dubai”; „O istorie a maşinii-capcană”, înIdea, 36-37, 2011.

[8] Un punct de pornire asupra contextului sunt informațiile editate de către comunitatea de utilizatori de pe Wikipedia:StPauls în 1980, Brixton, Toxteth și MossSide in 1981, St Pauls din nou în 1982, NottingHillGate în 1982, Toxteth in 1982, șiHandsworth, Brixton,Tottenham în 1985.

[9] Astfel de relatări persoanle au invadat canalele de twitter în timpul protestelor. Foate utile ca sursă de informare și reacțiile insurgenților sunt twitterurile luiPaulLewi șiMatthewTaylor, amândoi ziariști la Guardian.

[10] Poliția este doar un mecanism din multitudiunea de factori care transformă cartierul ca loc al fracturilor rasiale. As dori aici doar sa menționez rolul foarte important pe care îl joacă familia mononucleară patriarhală heterosexuală în a produce rasializare. Modul în care a fost reconstituită ea în modernitatea capitalistă ca formă specifică de ierarhie și disciplinare transformă familia într-o resursă foarte importantă de practici represive; vezi Silvia Federici, 2004.Calibanandthewitch. Women, theBody, andPrimitiveAccumulation, New York: Autonomedia; și Giovanna Franca Dalla Costa, Mariarosa dalla Costa, 2008.TheWorkofLove: UnpaidHousework, PovertyandSexualViolenceattheDawnofthe 21stCentury, New York: Autonomedia. Vezi Elaine Bauer, în cartea citată mai sus, oferă foarte multe exemple despre cum interactiune din interiorul cartierelor londoneze dintre mame, mame și copii, copii și copii produc rasa ca și categorie cotidiană trăită. Dimensiunile morale atașate familiei mononucleare care o constituie și o justifică devin armamentul în care accidentele sau specificitățile de ineracțiunea familiilor afro-caraibienii devin normalizate și transformate în abateri de la morala universală. Un comentariu care ilustrează pefect această linie patriarhală în care mama săracă devine sursa devianței fiilor vezi și Melanie Phillips,Britainsliberalintelligentsiahassmashedvirtuallyeverysocialvalue, MailOnline, 11 august, 2011.

[11] Pentru o elaborare mai sofisticată a acestor idei despre comunismul degizat al capitalismului contemporan: Dragos P. Aligica, „Economistiisicriza: Catcreditsaledam? Ilmerita?”, Contributors.ro, 9 august, 2011.

[12] Miza este evidentă pentru dezbaterile din România: populațiile rroma și în același timp ceea ce deseori este numită a fi „România profundă”, populațiile needucate rurale.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.