Râs, lacrimi şi priviri coloniale

Spectatorii proiecţiei de la Sala Palatului a filmului lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” au putut remarca probabil cum dozajul fin dintre sunet şi tăcere existent în film a contrastat în mod puternic cu zgomotul sălii, produs în principal de valuri de râs colectiv şi de ropotote de aplauze furtunoase – contrast ce părea se constituie ca o metanarţiune de sine stătătoare a întregului eveniment. Ironia a fost pe cât de căutată (prin organizarea proiecţiei acolo),  pe atât de atotputernică: până la final, ce-i care aplaudă în film şi cei care aplaudă în timp ce îi privesc pe cei care aplaudă în film par din ce în ce mai greu de distins, sau altfel spus, spectatorii proiecţiei par că devin ei înşisi parte din filmul pe care îl privesc. Mai mult decât atît, râsetele care au acompaniat filmul timp de trei ore păreau aidoma rîsului automat (canned laughter) din fundalul tuturor serialelor de comedie omniprezente la televizor. Filmul a fost astfel integrat unei experienţe cotidiene, familiare, televizuale: un sitcom reuşit în care râsul subiectiv al telespectatorilor se suprapune şi se confundă cu râsul „obiectiv”, automat al televizorului.   

Cum ar trebui să interpretăm această izbucnire în râs a spectatorilor filmului? Este acesta un reflex spontan, şi prin urmare particular, determinat de conţinutul filmului? Sau exprimă râsul în raport cu trecutul comunist ceva mai amplu la nivel social şi istoric? Confruntaţi direct cu retorica şi gestica unei puteri apuse, decăzute, moarte (la propriu), reacţia naturală este aceea de râs, de ironie, de amuzament? Lipsită de capacitatea sa coercitiv-punitivă, orice putere apare în dimensiunea sa reală, anume de carnaval aberant, de gesticulaţie goală, de retorică absurdă şi tocmai de aceea rizibilă şi penibilă? Sau, şi mai specific, are râsul faţă de perioada Ceauşescu o funcţie catarhică: după decenii de spaime, lipsuri şi opresiuni, modalitatea propriu-zisă de a depăşi aceste traume este prin acţiunea binefăcătoare a râsului; o formă terapeutică de împăcare şi asumare a unui trecut tumultos? 

Să ne despărţim de trecut hohotind

Observaţia imediată care se impune este că deşi într-adevăr se constituie în raport cu trecutul, râsul, umorul, ironia, băşcălia, deriziunea faţă de comunism au funcţii, motivaţii şi roluri extrem de precise în prezent. Cea mai bună exemplificare a acestei dinamici sunt, evident, bancurile şi glumele (cu tot cu substratul lor politic) făcute în comunism, despre comunism, îndeplinind astfel rolul unui comentariu social ironic despre prezent din perspectiva prezentului. Prin contrast, în post-comunism umorul, ironia, glumele despre trecut sunt făcute din perspectiva prezentului, şi a relaţiilor constitutive ale acestuia, prezentul fiind însă abstractizat, obliterat, scos din ecuaţie. Astfel, departe de a fi analizat în cheie ironică, umoristică, trecutul comunist este mai degrabă circumscris ca atare de perspectiva prezentului: trecutul devine în sine un element rizibil, o sursă de glume şi ironii, o caricatură, un timp al penibilului, al nefirescului, al anormalului. Altfel spus, un timp al regresiunii, al înapoierii în raport cu prezentul. Circumscrierea trecutului (împreună cu elementele acestuia) drept rizibil, abordabil cu instrumentele sarcasmului şi ironiei, are într-adevăr o puternică funcţie auto-depreciativă, însă nu în sensul eliberator cu care este adeseori asociată aceasta, ci în sensul în care trecutul este o corvodă, o povară, o sursă de ruşine, un defect despre care, aşa cum se spune, e mai bine să faci mişto singur, decât să facă alţii. Altfel spus, circumscrierea trecutului drept rizibil se produce la intersecţia a două presiuni: una exterioară care consideră trecutul comunist drept ceva nociv de care trebuie cât mai repede scăpat, a doua interioară care presupune ralierea la această perspectivă, interiorizarea ei. Pentru locuitorii Europei centrale şi de est post-comuniste aceasta înseamnă în mod efectiv adoptarea fără rest a perspectivei câştigătorilor Războilului Rece asupra atât a propriului prezent (nevoia de tranziţie, de „road maps” spre capitalism şi democraţie, de aliniere ideologică prin îmbrăţişarea standardelor societăţii civile, etc), dar mai ales, asupra propriului trecut: o paranteză istorico-politico-ideologică aberantă care trebuie lăsată în urmă în vederea revenirii la „normal”. Aşa cum o demonstrează numeroase studii antropologice (cele ale lui Daphne Berdahl, cu precădere) acest impuls birocratic „emancipator” vestic în raport cu ţările post-comuniste a fost însoţit nu numai de compansiunea condescendentă şi vag vinovată cu care sunt tratate „victimele istoriei”, dar, poate mai ales, de un puternic filon sarcastic, ironic depreciativ şi amuzat. De pildă, sunt notorii hohotele de râs cu care erau întâmpinaţi est-germanii (Ossie) de către confraţii lor vest-germani la vederea hainelor lor ponosite, ieftine, monocrome, out of fashion sau a maşinii lor emblemă –Trabantul. La fel, o serie de naraţiuni ungureşti povestesc ironiile, glumele, împunsăturile cu care erau trataţi maghiarii care călătoreau în Austria şi Germania după căderea comunismului[1]. Bănuiesc că nu are nici măcar rost să deschid acest subiect în cazul României, fiecare probabil putându-se erija într-un mic expert al deriziunii resimţite în Vest[2].   

Astfel hohotele de râs faţă de trecut, departe de a semnifica o emancipare în raport cu acesta este semnul cel mai evident al interiorizării râsului vestic în raport cu estul post-comunist, şi, odată cu acesta, a presupoziţiilor modernităţii vestice în mod general. Abia prin interiorizarea  propriu-zisă a hohotelor de râs faţă de trecutul comunist (mai degrabă decât a diverselor „foi de parcurs” sau a altor asemenea instrumente birocratice impuse de sus în jos, printre care şi anti-comunismul, reminiscenţa cea mai palpabilă a logicii vestice a Războiului Rece), perspectiva vestică câştigătoare este cu adevărat naturalizată, constituindu-se drept element identitar inevitabil. Altfel spus, în cea mai pură formulare marxistă, adevărata marcă a despărţirii de trecutul totalitar-comunist nu este nimic altceva decât un hohot de râs similar celui vestic: introducerea unei distanţe temporale şi subiective între prezent şi trecutul devenit alteritate; trecutul ca o „ţară străină”.

Emanciparea ca mecanism al auto-colonizării

Prin urmare, abia în estul post-comunist pare a se desăvârşi ceea ce Sloterdijk a numit „falsa conştiinţă” a conştiinţei emancipate: noi nu mai suntem ca cei de dinainte noastră, nu mai avem nici o treabă cu trecutul, ne-am emancipat, acum putem să râdem de el cot la cot cu partenerii noştri vestici, nu mai avem nicio simpatie, nicio nostalgie, nicio utopie, „suntem luminaţi, suntem apatici”. Pe scurt, avem de-a face cu cea mai profundă, cea mai intimă formă de „auto-colonizare”, în care hohotul de râs joacă rolul (pseudo) emancipării. Mai mult, trebuie subliniat faptul că această trecere de la efectele coloniale ale căderii comunismului (tot ceea ce presupune birocraţia „tranziţiei”) la percepţiile auto-coloniale (râsul, deriziunea) a fost facilitată de faptul că toate posibilele surse de alternativă locale au fost complet discreditate de căderea comunismului: modelul vest european a devenit normalitatea par excellence, singura cale de urmat, estul urmând a începe o „nouă pagină” (albă) a istoriei sale[3]. Astfel, auto-colonizarea funcţionează pe două paliere: pe de o parte integrarea perspectivei vestice „civilizatoare”, pe de altă parte, dar concomitent, o ştergere totală a memoriei, realizarea unei „tabula rasa” în raport cu trecutul, deoarece tot ce vine de acolo este inevitabil pervertit sau inutilizabil[4].

Însă interiorizarea completă a râsului colonial nu este suficientă, ci practicarea acestuia cât mai ostentativă. Altfel spus, auto-colonizarea este un fenomen performativ: „adevărul” său este dat de ritual, de adeziunea la o practică productivă, auto-legitimatoare şi auto-referenţială, desfăşurată sub ochii (şi urechile) Celuilalt (Vestul, Europa, etc)[5]. Prin urmare, nu trebuie doar să interiorizezi râsul şi să râzi, ci trebuie să râzi cât mai mult, cât mai tare pentru a atrage atenţia Celuilalt. Alexander Kiossev, antropologul bulgar care a făcut celebră sintagma de „auto-colonizare”[6], a observat pe bună dreptate că privirea Celuilalt (a vestului, a Europei, a lumii civilizate) îndreptată spre Europa post-comunistă este incapabilă să descifreze nuanţe, să sesizeze diferenţe substanţiale. Desigur că au existat anumite excepţii notabile, de tipul lui Havel sau al Solidarităţii, dar în definitiv privirea vestică îndreptată spre est a fost în repetate rânduri pusă la încercare: de exemplu, lanţul de apartamente gri şi urâte ce străbate tot spaţiul fost comunist induce mai degrabă uniformitate decât distincţie. Ce să mai vorbim de confuzia atât de frecventă (şi atât de frustrantă în ambele capitale) dintre Bucureşti şi Budapesta, marca par excellence a indistincţei estului aflat în tranziţie. Astfel, ţările din est se află într-o dublă competiţie: să-şi interiorizeze cît mai rapid şi cât mai complet valorile vestice, şi, astfel, să se diferenţieze, să capete relief în ochii vestici în raport cu fostele membre ale blocului comunist.

Astfel, atragerea diferenţiată a privirii vestice devine semnul elementar al intrării în normalitate, a „întoarcerii acasă în Europa”. Cu alte cuvinte miza este, în ultimă instanţă, nu atât colonizarea internă (inevitabilă), cât recunoaşterea vestică a desăvârşirii acestui proces, accederea la statutul de „civilizaţie”. Desigur, acest proces de căutare a recunoaşterii trebuie surprins în particularităţile sale materialist-istorice: la nivel economic ridicarea oricăror bariere din calea capitalului (reduceri de taxe, dereglementări ale pieţelor, flexibilizarea forţei de muncă, retragerea controlului statului asupra capitalului, concomitent cu transformarea acestuia în instrument pentru facilitarea investiţiilor, etc); la nivel politic aderarea la principiile democraţiei şi alegerilor libere (care în mod efectiv înseamnă anularea oricăror „radicalisme”, şi suspendarea politicului în favoarea unei birocraţii administrative, „centriste”, pragmatice şi post-ideologice); la nivel ideologic condamnarea trecutului totalitar criminal (anti-comunismul ca „antioxidant ideologic împotriva radicalilor liberi”); la nivel cultural consumerismul prezentat drept subiectivitate creatoare şi life-style alternativ.   

Toate acestea reprezintă evident criteriile esenţiale a ceea ce înseamnă „normalitate”, „vest”, „Europa”. Din păcate nu voi putea aborda pe larg acest subiect aici. Din perspectiva textului de faţă e suficient cred de reamintit cum, încă înainte de 1989, marca distinctivă a apartenenţei la valorile vestice, a respingerii comunismului, era consumul de produse vestice: de la blugi, la casete video şi muzică rock. Astfel, normalitatea nu era nimic altceva decât realitatea consumului nestingherit (de produse vestice desigur)[7] –probabil cea mai consistentă contribuţie pe care comunismul de stat din Europa de est a adus-o la dezvoltarea capitalismului: suprapunerea totală dintre consum şi libertate, dintre capitalism şi dizidenţă. Desigur, este inutil de subliniat cum această perspectivă este vădit una de clasă (a ceea ce s-a numit clasa de mijloc produsă de comunism) ceea ce dă dimensiunea reală a ceea ce înseamnă „normalitate” post-comunistă: elevarea la rangul de universal a intereselor, dorinţelor şi gusturilor unei clase particulare (casă în suburbie, maşină, excursii în străinătate –ştim cu toţii contururile acestui adevărat „vis estic”). Astfel, „normalitatea vestică” se substituie în post-comunism utopiei comuniste însăşi, cu o diferenţă totuşi. Dacă utopia comunistă era fixată la capătul unei istorii glorioase de luptă şi emancipare, cea burgheză din post-comunist este fixată într-un prezent continuu, tangibil (doar) odată cu totala interiorizare şi aderare la valorile şi practicile vestice. Dacă acest vis nu se realizează totuşi (şi de cele mai multe ori chiar aşa stau lucrurile), atunci nu e vina valorilor vestice ci a proastei lor aplicări de către estici. Sună cunoscut: capitalismul estic nu e chiar capitalism, statul nu e chiar reformat, piaţa nu e încă chiar liberă, democraţia nu e chiar perfectă – estul este astfel circumscris unui prezent continuu de „prindere din urmă”, de „catching up” ca mod de viaţă[8].

Farmecul discret al burgheziei stigmatizate

Dar privirea Celuilalt aţintită asupra est-europenilor nu este niciodată neutră, ci îmbibată de elemente pre-comunicative rasiste, orientaliste, ierarhice, marginalizante. Astfel privirea Celuilalt este din capul locului acuzatoare, dispreţuitoare şi, cel mai important, stigmatizantă. Astfel, lupta pentru recunoaşterea vestică, pentru intrarea în normalitate se desfăşoară pe un fundal în care stigma joacă un rol decisiv: est-europenii post-comunişti, obiectul privirii vestice, trebuie să atragă mai întâi privirea stigmatizantă a Celuilalt, pentru ca mai apoi să încerce să lupte împotriva acesteia, să dovedească că stigmatul este fie nejustificat, fie ţine de domeniul trecutului, de o fază ce a fost depăşită. Aşadar, privirea vestică este în primul rând resimţită ca ură de sine – dublul necesar al procesului de auto-colonizare. Prin urmare, subiectul post-socialist este prins între politica vestică a privirii (stigmatizante) şi propria sa reflectare, propria imagine de sine. Paradoxul care nu trebuie ratat aici este că în post-comunism exact privirea vestică stigmatizantă, depreciativă, moralizatoare funcţionează ca formă de auto-reprezentare a subiectului post-comunist. „Identitatea” sa ca subiect politic al „tranziţiei” este dată tocmai de „alteritatea” în raport cu vestul şi cu valorile acestuia. Aici cred că trebuie suplinită perspectiva asupra „tranziţiei” ca proces socio-economic de integrare, ajustare şi reformă printr-o perspectivă care doar aparent se plasează la nivelul „jocului identitar” şi al reprezentărilor, dar care în definitiv deschide spre o teorie a subiectului politic post-comunist pe linia a ceea ce Wendy Brown numeşte „ataşamente rănite”. Astfel, identitatea „tranziţională” a subiectului post-comunist presupune trecerea de la stadiul de obiect stigmatizat şi dispreţuit al privirii vestice, la statutul de subiect autonom, integrat şi integrabil, un cetăţean european demn de respect. Pentru a adăuga ceva concreteţe acestui proces este de ajuns să urmărim modul în care s-a restructurat de exemplu forţa de muncă în post-comunism: trecerea de la obiect al deriziunii şi restructurării, la autopoiesis bazat pe flexibilitate, competitivitate şi creativitate.   

În spaţiul cultural local suprapunerea cea mai evidentă dintre ideologia „normalităţii” (drept consum), regimul vizual stigmatizant vestic (ca ură de sine) şi râs (ca act auto-colonizator „emancipator”) este de găsit în filmele ce constituie aşa numitului „nou val” românesc. Practic, toate aceste filme nu reprezintă altceva decât triumful unui anumit registru vizual (şi deci ideologic) asupra estului post-comunist, fapt cu atât mai semnificativ cu cât aceste filme sunt produse în est, de câtre regizori şi scenarişti estici. Acesta este forma colonialismului şi auto-colonialismului în stare pură: registrul vizual local produce şi reproduce întocmai, tocmai ca efort de auto-reprezentare creatoare, autentică şi realistă, fundamentele, aşteptările şi presupoziţiile privirii coloniale. La o privire atentă aceste filme reproduc şi acoperă o gamă întreagă de poncife ale privirii dominante vestice asupra comunismului şi post-comunismului: drama, represiunea, teroarea (4,3,2); absurdul, aberaţia vieţii cotidiene din timpul comunismului (Cum mi-am petrecut sfărşitul lumii); haosul, iraţionalul revoluţiei şi dubiile cu privire la schimbările pe care acestea le-a generat (Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost); mizeria tranziţiei (Moartea domnului Lăzărescu) şi dificultăţile adaptative hilare şi iraţionale generate de aceasta, mai ales datorită neîmpăcării cu propriul trecut (California Dreamin’); umorul aproape buf în raport cu trecutul comunist, caricaturizat până la nivelul de legendă urbană (Amintiri din epoca de aur); în fine, drama psihologizantă, angoasa vieţii (de cuplu monogam, desigur) odată ce stadiul de subiect autonom al capitalismului post-tranziţie a fost atins (Boogie, Pescuit sportiv, Felicia, Marţi, după Crăciun). Astfel, privirea colonială determină atât regimul vizual al filmului, cât mai ales, însăşi constituţia „subiectului”, a conţinutului acestuia, subsumabilă categoriei „exoticului”, „interesantului”. Astfel, în ciuda eforturilor de integrare, de normalizare în raport cu privirea vestică, adevărata transformare nu înseamnă decât trecerea de la „stigmat” la „exotic”, sau şi mai precis, exhibarea stigmatului drept ceva exotic. Prin urmare, Vladimir Bulat[9] a avut dreptat când a remarcat că filmele noului val în acelaşi timp exprimă şi naturalizează valorile, interesele, dramele şi gusturile „noii clase de mijloc”, pentru care consumul, mica proprietate, tihna şi predictibilitatea (întrerupte când şi când de câte o dramă conjugală) reprezintă orizontul indepasabil al existenţei, actualizarea de facto a utopiei. Astfel, în filme precum Felicia sau Marţi după Crăciun, trama apare drept un fundal absolut întâmplător (şi irelevant) pentru un amplu proces de „plasare de produse”: adică, în definitiv, al unui anumit life-style şi a coordonatelor economice şi ideologice care îl fac posibil.

La moartea poetului

Dar nu există oare şi încercări de scurcircuitare a acestei relaţii, de rezistenţă şi răspuns la privirea colonială vestică? Desigur. Modalitatea de a răspunde la stigmatizarea survenită în urma interpelării privirii Celuilalt nu este numai râsul auto-depreciativ, distanţarea prin umor şi sarcasm, ci se poate constitui şi într-o încercare isterică de a compensa stigmatul, de a-l nega sau de a-l transpune drept ceva pozitiv. Este evident vorba de cea mai agresivă formă de naţionalism. Ceea ce privirea vestică identifică drept stigmat (fie înapoierea, fie trecutul comunist, fie ruralitatea, etc) este valorizat pozitiv ca marcă indelebilă a identităţii, ca indice al excepţionalismului local. Deşi aparent o formă de rezistenţă la acţiunea colonială, naţionalismul, cu precădere cel post-comunist, rămâne iremediabil fixat în coordonatele colonialismului, prin alunecarea în populism: naţiunea noastră este în regulă, este minunată, este bună de la Dumnezeu, dacă lucrurile nu merg bine înseamnă că e din cauza factorilor externi (străini, ţigani, trădători de neam, etc).  Astfel, naţionalismul reprezintă la rândul său o formă de ură de sine cauzată de stigmatizare, o fascinaţie cu privire la propria deriziune şi depreciere indusă de acţiunea colonială. Decât un răspuns dat colonialismului, naţionalismul este o formă de reacţiune, de resentiment auto-consolator. Aspect ce nu-l face totuşi mai puţin potent. Pe acest fundal cred că trebuie înţeles valul de lacrimi şi suspine ce au însoţit moartea poetului Adrian Păunescu: acesta a fost, şi a continuat să fie după 1989, exponentul acestei forme de naţionalism isteric, promotorul unei forme foarte populare (pentru că extrem de simple) de a răspunde atât stigmatului vestic cât şi realităţilor economice locale (precaritatea ca formă de sacrificiu pentru ţară în timpul comunismului, ca rapt şi devalizare de către străini după, etc). Astfel, lacrimile au reprezentat o formă de doliu pentru poet şi pentru timpurile glorioase ale Cenaclului Flacăra (când naţionalismul în varianta sa isterică ţinea loc de cultură naţională), dar totodată şi o formă melodramatică de afirmare a unui registru identitar şi ideologic aflat astăzi la periferia periferiei, la marginea discursului auto-colonizator local. Astfel, atît râsul în hohote cât şi plânsul dramatic sunt în ultimă instanţă fenomene co-substanţiale, nu opuse, ale tranziţiei. Ele îndeplinesc concomitent o funcţie performativă în raport cu privirea Celuilalt, indicând totodată gradul de „normalitate” sau „nostalgie” patologică din societate la un moment dat[10]. Despre cum se poate ieşi din această circularitate emoţional-colonială a râsului şi plânsului pentru satisfacerea Celuilalt, va fi vorba însă într-un text următor.


[1] Îi mulţumesc colegului meu Gergo Pulay pentru că mi-a împărtăşit astfel de naraţiuni.

[2] Deşi îmi păstrez „suspiciunea critică” (Sloterdijk) faţă de acesta, cred că un proiect editorial precum „Prima mea călătorie în străinătate” (Art, 2010) se poate constitui ca o posibilitate de articulare a unei reflecţii asupra unor astfel de experienţe şi mecanisme ale „tranziţiei” care mai degrabă tind să fie reprimate decât analizate şi înţelese.

[3] Vezi şi textul lui Ovidiu Ţichindeleanu.

[4] Forţa acestei auto-colonizări este vizibilă, din păcate, şi în cazul forţelor sociale locale inevitabil opuse, şi critice la adresa, acesteia. Nu este oare symptomatic faptul că toate încercările de (re)articulare a stângii autohtone lasă în uitare exact tradiţia locală a acestui tip de gândire, mai mult, abandonând total terenul de reflecţie în favoarea autorilor de dreapta, anti-comunişti (vezi în acest sens Vl Tismăneanu despre Leonte Răutu, etc).

[5] N-a trecut foarte mult timp aşa că probabil ne amintim cu toţii de perioada de sfârşit a anilor 90 când anumite acţiuni politice (pozitive sau negative) erau făcute cu conştiinţa clară că „ne vede Europa”. Exemplul clasic aici este evident decizia de a ajuta NATO în vederea bombardării Iugoslaviei: o formă performativă, mecanică de adeziune la şi slujire a intereselor puterii coloniale.

[6] Alexander Kiossev (1999). Notes on Self-colonising Cultures. In B. Pejic, D. Elliott (ed.) Art and Culture in post-Communist Europe. Stockholm: Moderna Museet. pp. 114-118

[7] Pe lângă produsele vestice, o altă dimensiunie a consumului din timpul comunismului şi post este cea a consumului Vestului în mod nemijlocit prin călătorii.

[8] Despre dimensiunea utopică a clasei de mijloc locale vezi textul lui Gabriel Chindea.

[9] Vezi Vladimir Bulat.

[10] Vezi intervenţia lui Vl Tismăneanu

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.