Pe cine deranjează romii?

Daniel Barbu în qmagazine.ro

Finlanda este deranjată de ţigani”, a spus Traian Băsescu pe 21 septembrie, pentru a justifica o nouă amânare a aderării României la Schengen. Confruntat cu reacţiile stârnite în ţări ale Uniunii Europene de unii cetăţeni români de etnie romă, statul român, prin vocea celor mai înalţi reprezentanţi ai săi, a declarat că problema romilor este o problemă europeană.

 Statul român încearcă astfel, prin exportul de responsabilitate, să se debaraseze de o răspundere pe care nu şi-a asumat-o niciodată, cea de fost proprietar de oameni şi exploatator al muncii servile. După 1989, miza memoriei colective a fost una eminentă. Comunismul a fost condamnat şi s-au acordat despăgubiri victimelor represiunii totalitare. Holocaustul a fost condamnat şi s-au acordat reparaţii victimelor şi urmaşilor acestora. Sclavia nu a fost condamnată politic, iar ideea despăgubirii descendenţilor sclavilor nu pare să figureze pe nici o agendă politică.  Mai mult, există – între politicieni, jurnalişti şi istorici – un consens spontan al indiferenţei faţă de problema sclaviei şi de consecinţele ei morale şi politice. Există chiar o voinţă de a transforma sclavia
într-un fapt istoric inobservabil, în pofida dimensiunilor sale masive.

Această voinţă se manifestă la nivelul limbajului. Manualele de istorie nu vorbesc despre sclavie, ci, cu un slavonism de epocă, despre „robie”, sugerând pe cale de consecinţă că ar fi fost vorba despre o instituţie diferită de chattel slavery practicată în sudul Statelor Unite ori în Brazilia. În realitate, statutul sclavilor africani şi cel al „robilor ţigani” a fost, în fapt şi în drept, identic. Este adevărat că termenul „robie” este cel folosit în perioada de existenţă a instituţiei sclaviei. Dar tot atunci erau folosiţi şi alţi termeni, „tocmeală” de pildă, ce au fost înlocuiţi de echivalentele lor moderne şi recognoscibile internaţional (cod, constituţie, în acest din urmă caz). Numai „robie” nu a fost substituit în limbajul istoriografiei de noţiunea de sclavie. Avem, cred, dreptul să considerăm că acest ataşament faţă de un arhaism slavonizant nu este inocent.

Există chiar, comparând cazul românesc cu cel american şi brazilian, o circumstanţă agravantă. În Americi stăpânii de sclavi erau particularii. În Ţara Românească şi Moldova „robia” domestică a existat, dar cei mai importanţi proprietari de sclavi erau, în ordine, Biserica (ortodoxă) şi statul (domnia). Altfel spus, statul nu a apărat doar sclavia, punând la dispoziţia persoanelor private instrumentele juridice şi judiciare necesare menţinerii acesteia, ci a beneficiat direct, ca proprietar, de exploatarea muncii sclavilor. În plus, guvernul american din epoca reconstrucţiei a procedat la împroprietăriri ale foştilor sclavi şi la înzestrarea unor instituţii destinate ridicării condiţiei sociale a acestora (endowed universities, de exemplu). Prin contrast, în 1864, în 1919-1921, în 1945 și după 1989, statul român nu s-a simţit dator să-i împroprietărească pe foştii sclavi sau să creeze instituţii menite să-i ajute să se integreze în societate ca cetăţeni egali. Nu a făcut această din urmă operaţiune decât în anii 2000, cu un succes discutabil şi numai la presiunea Uniunii Europene.

În afară de reparaţii materiale şi de politici uneori efective, adesea costisitoare, de integrare, statele în care s-a practicat sclavia s-au simţit datoare să ofere descendenţilor sclavilor şi conştiinţei colective şi reparaţii simbolice. Nici statul român şi nici Biserica Ortodoxă Română nu au condamnat sclavia, pentru ele o instituţie profitabilă până acum un veac şi jumătate. Lipsesc cu desăvârşire oamenii de stat sau prelaţii care să fi formulat public o părere de rău. Tăcerea lor unanimă nu este fără efecte. Trecută cu vederea şi necomentată de istoriografia românească, necomentată în spaţiul public, robia ţiganilor devine o instituţie neobservabilă. Cel mai popular site enciclopedic Wikipedia înregistrează şi oferă date despre o pluralitate de forme istorice şi instituţionale ale sclaviei (slavery), dar nu menţionează sclavia romilor în România până la jumătatea secolului al XIX-lea. Eliberaţi din sclavie, romii au fost în fapt expulzaţi în afara societăţii, privaţi de posibilitatea de a munci, de a accede la educaţie, de a-şi schimba condiţia. Paradoxal, robia era o formă de includere, desigur la baza piramidei sociale. Eliberarea a fost pusă în operă ca un proces de excludere de la proprietate şi de la cetăţenie, de orice fel de activitate legitimă şi utilă social. Această iresponsabilitate a statului român stă la originea fenomenelor infracţionale pe care politicienii şi jurnaliştii români au astăzi tendinţa să le impute populaţiei rome în ansamblu.

loratadine side effects
men s haircuts
pokemon diamond pokedex
free blackberry apps
builders first source

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.