Patente, profituri şi oameni

Patente, profituri şi oameni este capitoul 4 din volumul Mecanismele globalizarii apărut la editura Polirom (Traducere de Miruna Andriescu).

Joseph E. Stiglitz, profesor la Columbia University, a primit medalia John Bates Clark (1979) și Premiul Nobel pentru științe economice (2001). A fost consilier economic al presedintelui Clinton și vicepreședinte și economist-șef al Bancii Mondiale. In prezent este președinte al Brooks World Poverty Institute din cadrul Universității din Manchester și membru al Academiei Pontificale de Științe Sociale. A mai publicat: Globalization and Its Discontents (2002), The Roaring Nineties (2003), New Paradigm for Monetary Economics (2004), Fair Trade for All: How Trade Can Promote Development (2005), The Three Trillion Dollar War: The True Cost of the Iraq Conflict (2008).

 

La sfîrşitul lui ianuarie 2004, la Rabat, capitala Marocului, şi la Paris, demonstranţii organizaţi de grupul de activişti ACT UP, militanţi pentru drepturile persoanelor bolnave de SIDA, au ocupat străzile pentru a protesta împotriva unui nou acord comercial dintre Statele Unite şi Maroc, temîndu-se că li se va interzice companiilor marocane să producă medicamente anti-SIDA. Demonstraţiile sînt încă un fenomen neobişnuit în tînăra democraţie din Maroc, iar faptul că au existat proteste spune foarte multe despre sentimentele puternice ale marocanilor faţă de problema respectivă. Cînd am ajuns la Rabat, cîteva săptămîni mai tîrziu, oamenii încă vorbeau despre arestările care avuseseră loc. După cîteva luni, în iulie, protestele au izbucnit din nou, de data aceasta la cea de-a cincisprezecea conferinţă internaţională SIDA din Thailanda. Activiştii au ocupat centrul expoziţional, silind marile companii de medicamente – Bristol-Myers Squibb, Pfizer, Abbot Laboratories şi Roche Group – să-şi închidă pavilioanele.

Dintr-o perspectivă economică, Marocul nu era cel mai evident candidat pentru un acord comercial liber cu Statele Unite. Principala sa marfă de export, fosfatul (un ingredient critic al îngrăşămintelor), care reprezintă aproximativ o cincime din exporturi, nu este supusă taxelor. Marocul a sperat însă că acordul va determina creşterea exporturilor sale de încălţăminte în Statele Unite, iar Statele Unite au sperat că legăturile economice mai puternice vor consolida prietenia dintre cele două ţări1. Robert Zoellick, negociatorul comercial şef al Americii, se lăuda mîndru în legătură cu acordul cu Marocul: „Acest acord cu privire la comerţul liber… semnalează angajamentul nostru de a întări legăturile Americii cu Orientul Mijlociu şi cu Africa de Nord”2. Acest aspect este important în special în privinţa Orientului Mijlociu unde, din alte puncte de vedere, politica externă a Americii a fost cel puţin controversată. Prin cooperarea cu guvernele arabe moderate, Statele Unite spera să inspire sentimente binevoitoare în regiune.

Totuşi, s-a dovedit că iniţiativa Biroului Reprezentantului SUA pentru Comerţ de a pune bazele unei prietenii internaţionale era asociată cu o serie de probleme, reflectate în mod evident de protestele care au urmat. Marocanii implicaţi în discuţii mi-au spus că nu au existat de fapt negocieri. Negociatorii americani erau interesaţi în special să-şi impună punctul de vedere – şi doreau ca noul acord să apere interesele companiilor de medicamente din SUA. Totul s-a redus la ecuaţia viaţă versus profit. Guvernul american, reflectînd interesele companiilor de medicamente, a insistat ca acordul să includă prevederi conform cărora se amîna introducerea medicamentelor generice, şi a obţinut ceea ce şi-a dorit.

Deoarece în Statele Unite şi peste tot în lume medicamentele generice din Maroc costă doar o fracţiune din medicamentele de firmă, companiile americane de medicamente ştiu că atunci cînd medicamentele generice vor pătrunde pe piaţă, profiturile lor vor scădea. Prin urmare, au elaborat o serie de strategii ingenioase, pentru a amîna introducerea medicamentelor generice pe piaţă, printre acestea numărîndu-se şi restricţionarea utilizării informaţiilor care demonstrează siguranţa şi eficacitatea medicamentului – şi chiar împiedicarea firmelor producătoare de medicamente generice să înceapă să producă medicamentul respectiv pînă la expirarea patentului3. Protestatarii se temeau în special de amînarea introducerii medicamentelor generice destinate tratamentului SIDA, amînări din cauza cărora majoritatea pacienţilor nu şi-ar mai fi permis medicamentele care le-ar fi putut salva viaţa. Unele ONG-uri susţineau că restricţiile privitoare la medicamentele generice vizate de acord ar fi putut mări durata efectivă a protecţiei patentelor pînă spre treizeci de ani, prevederea actuală fiind de douăzeci de ani, şi că medicamentele generice ar fi devenit chiar mai puţin accesibile în Maroc decît sînt în Statele Unite4. Nu reiese clar dacă acest lucru se va întîmpla ori nu sau cîţi oameni şi-ar putea pierde viaţa în consecinţă5. Totuşi, avînd în vedere insistenţele deosebite ale guvernului american, tindem să credem că aceste măsuri vor extinde în mod semnificativ durata efectivă a unui patent – generînd o creştere a profiturilor şi reducerea accesului la medicamente care pot salva vieţi.

Acesta nu a fost primul acord comercial controversat semnat în Maroc. Acordurile Rundei Uruguay au fost semnate în cele din urmă de către miniştrii Comerţului pe 15 aprilie 1994, la Marrakech. Printre acestea se număra acordul TRIP (Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală), care fusese îndelung plănuit de către Statele Unite şi alte ţări industrializate avansate, pentru a sili alte state să le recunoască patentele şi drepturile de copyright6. Patentele le conferă inventatorilor drepturi de monopol asupra inovaţiilor lor. Preţurile cele mai ridicate ar avea drept scop stimularea inovaţiilor – faptul că ele realizează sau nu acest lucru este o problemă asupra căreia vom reveni pe parcursul acestui capitol. Totuşi, acordul TRIP a fost destinat să instituie preţuri mai mari la medicamente. Din păcate, din cauza acestor preţuri, doar cei mai bogaţi oameni îşi pot permite medicamentele. După semnarea acordului TRIP, miniştrii Comerţului au fost atît de încîntaţi că ajunseseră în final la un acord încît nu şi-au dat seama că au semnat condamnarea la moarte a mii de oameni din ţările cele mai sărace ale lumii.

Din perspectiva celor care critică globalizarea, disputarea drepturilor intelectuale reprezintă o dispută asupra valorilor. Acordul TRIP a reflectat triumful intereselor corporatiste din Statele Unite şi Europa asupra intereselor mai largi ale miliardelor de oameni din ţările în curs de dezvoltare. Acesta a fost un alt exemplu de situaţie în care au avut cîştig de cauză profiturile, în dauna altor valori fundamentale precum mediul înconjurător sau viaţa însăşi. Totodată, a devenit un exemplu care simbolizează standardul dublu, diferenţa dintre atitudinile faţă de aceste valori pe plan intern şi pe plan extern. Pe plan intern, cetăţenii pretind deseori ca aleşii lor să nu acorde importanţă profitului, să ia în considerare efectele asupra celorlalte aspecte ale societăţii lor şi ale mediului. Chiar în perioada în care administraţia Clinton era angajată într-o luptă de amploare pentru lărgirea accesului americanilor la serviciile de sănătate, sprijinul acordat acordului TRIP a contribuit la reducerea accesului oamenilor săraci din întreaga lume la medicamente pe care şi le puteau permite.

Consider că detractorii acordului TRIP au dreptate7. Criticile la adresa regimului proprietăţii intelectuale merg însă şi mai departe: este posibil ca acesta să nu corespundă cu interesele cele mai largi ale ţărilor industrializate avansate. În capitolul 1 am arătat că una dintre obiecţiile cu privire la globalizare, aşa cum era gestionată, era faptul că impunea lumii, inclusiv ţărilor în curs de dezvoltare, o anumită versiune a economiei de piaţă – o versiune care nu s-ar fi potrivit neapărat nevoilor, valorilor şi circumstanţelor specifice lor. Acordul TRIP reprezintă un exemplu prin excelenţă: se bazează pe concepţia conform căreia drepturile mai solide asupra proprietăţii intelectuale conduc la performanţe economice superioare. Anumite interese corporatiste din America şi UE, bazîndu-se pe această raţiune fundamentală, au încercat să se folosească de acordurile comerciale pentru a sili ţările în curs de dezvoltare să adopte legi cu privire la proprietatea intelectuală favorabile lor.

Inovaţiile sînt importante; au transformat vieţile tuturor oamenilor din lume, iar legile privitoare la proprietatea intelectuală pot şi trebuie să joace un rol în stimularea inovaţiilor. Totuşi, opinia potrivit căreia drepturile mai solide cu privire la proprietatea intelectuală stimulează întotdeauna performanţele economice nu este corectă în general, ci este un exemplu al modului în care interesele speciale – ale celor care au de profitat de pe urma drepturilor mai solide cu privire la proprietatea intelectuală – apelează la o ideologie simplistă pentru a-şi promova cauzele proprii. Acest capitol explică modul în care sistemele de proprietate intelectuală prost concepute nu numai că reduc accesul la medicamente, ci determină totodată o scădere a eficienţei economice şi pot chiar diminua ritmul inovaţiilor. Efectele inhibitoare sînt deosebit de acute în ţările în curs de dezvoltare.

Va exista întotdeauna nevoia stabilirii unui echilibru între dorinţa inventatorilor de a-şi proteja descoperirile, stimulările generate de această protecţie şi necesităţile maselor, care au de cîştigat de pe urma unui acces mai larg la cunoaştere, rezultatul fiind o accelerare a ritmului descoperirilor şi o scădere a preţurilor, determinate de competiţie. În acest capitol, voi descrie cum ar putea arăta un regim echilibrat al proprietăţii intelectuale, care să acorde atenţie nu numai intereselor corporatiste, ci şi mediilor academice şi consumatorilor. Companiile producătoare de medicamente susţin că fără o protecţie solidă a proprietăţii intelectuale nu ar fi deloc stimulate să efectueze cercetări. Iar în absenţa cercetărilor, medicamentele pe care companiile din ţările în curs de dezvoltare şi-ar dori să le reproducă nu ar mai exista. Totuşi, prin acest argument, companiile producătoare de medicamente camuflează problema reală. De obicei, criticii regimului proprietăţii intelectuale nu susţin abolirea proprietăţii intelectuale, ci pur şi simplu afirmă că este nevoie de un regim mai echilibrat al proprietăţii intelectuale.

Impulsionarea inovaţiilor este importantă; ea priveşte şi medicamentele care pot salva vieţi omeneşti, vindecînd boli care afectează ţările în curs de dezvoltare. Voi descrie o serie de alternative care ar permite realizarea mai eficientă a acestui deziderat, în comparaţie cu sistemul actual, şi la un cost mai redus. Reformele pe care le sugerez vor contribui la creşterea eficienţei globalizării – nu numai în ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, ci şi ţările dezvoltate.

Proprietatea intelectuală: avantaje şi limite

Drepturile asociate cu proprietatea intelectuală îi conferă deţinătorului acestora dreptul exclusiv de a o folosi, creînd un monopol. Desigur, deţinătorul drepturilor le poate permite altora să le utilizeze, de obicei contra unei taxe. Protecţia drepturilor intelectuale are drept scop garantarea faptului că inventatorii, scriitorii şi alte categorii care îşi investesc banii şi timpul în activităţi creatoare beneficiază de profituri de pe urma investiţiilor lor. Detaliile legilor care guvernează diversele tipuri de proprietate intelectuală diferă între ele. De exemplu, patentele îi conferă unui inventator dreptul exclusiv de a-şi lansa pe piaţă inovaţia pentru o perioadă limitată, stabilită în prezent la douăzeci de ani. Nimeni altcineva nu poate vinde produsul fără permisiunea deţinătorului patentului, chiar dacă o altă persoană face aceeaşi descoperire pe cont propriu. În schimbul patentului, aplicantul trebuie să furnizeze informaţii extinse despre detaliile invenţiei sale. Drepturile de copyright îi oferă autorului unei cărţi sau compozitorului unei melodii dreptul exclusiv de a vinde cartea sau melodia respectivă pentru un interval mult mai mare de timp – în Statele Unite, intervalul este reprezentat de durata vieţii autorului, la care se adaugă şaptezeci de ani.

Drepturile referitoare la proprietatea intelectuală diferă însă radical de alte tipuri de drepturi asociate cu proprietatea. Dacă deţii o bucată de teren, poţi profita de ea cum doreşti, atît timp cît respecţi legea: te supui regulilor zonei respective, nu deschizi un bordel sau – cel mai important, din punctul nostru de vedere – nu conspiri cu alţi deţinători de proprietăţi asemănătoare pentru a crea un monopol care, dacă nu este dovedit, poate contribui la diminuarea eficienţei economice şi poate ameninţa bunăstarea publică. Drepturile referitoare la proprietate oferă stimulente pentru a te determina să ai grijă de proprietatea ta şi să o utilizezi în cel mai eficient mod, însă nu sînt lipsite de constrîngeri: utilizările care afectează eficienţa economică (de exemplu, monopolizarea) sau bunăstarea altora (de exemplu, folosirea unei proprietăţi ca depozit de deşeuri toxice în mijlocul unui oraş) nu sînt permise8.

În contrast, drepturile referitoare la proprietatea intelectuală instituie de fapt un monopol9. Puterea monopolului generează venituri obţinute strict pe baza acestuia (exces de profituri) şi despre care se presupune că reprezintă stimulentul pentru iniţierea cercetărilor. Ineficienţele asociate cu puterea monopolului în utilizarea cunoaşterii sînt extrem de serioase, deoarece cunoaşterea este ceea ce economiştii numesc un „bun public”: toată lumea ar putea beneficia de pe urma sa şi nu presupune costuri de utilizare10. Thomas Jefferson, cel de-al treilea preşedinte al Statelor Unite, a formulat această idee într-un mod mult mai poetic, descriind cunoaşterea ca pe o lumînare – atunci cînd de la ea se aprinde o altă lumînare, intensitatea flăcării primei lumînări nu se diminuează. Eficienţa economică înseamnă că ar trebui să existe un acces liber la cunoaştere, însă regimul proprietăţii intelectuale are drept scop restricţionarea accesului. Speranţa se bazează pe faptul că ineficienţele puterii monopolului sînt contrabalansate de stimularea inovaţiilor, astfel încît economia se dezvoltă mai rapid.

Există şi o altă diferenţă între proprietatea intelectuală şi cea obişnuită. În cazul proprietăţii obişnuite, cum ar fi o bucată de teren, de obicei nu există nici o dificultate în a descrie ceea ce deţine proprietarul. Un act de proprietate specifică precis acest lucru. Totodată, mai poate preciza anumite convenţii (restricţii de utilizare) sau drepturi referitoare la trecere, detaliind drepturile altora de a utiliza terenul respectiv. Definirea limitelor proprietăţii intelectuale este mult mai dificilă. Într-adevăr, este dificil să determini pînă şi ceea ce poate fi patentat. Unul dintre criterii îl constituie noutatea: invenţia trebuie să fie „nouă”. O persoană nu poate patenta o idee pe care o cunoaşte toată lumea, însă pe care nimeni nu s-a gîndit s-o patenteze. Acest fapt s-ar putea dovedi în folosul avocaţilor specializaţi în patente, însă nu stimulează inovaţia11. Ce anume este original? Aproape toate ideile se bazează pe idei anterioare. O modificare minoră a unei idei binecunoscute sau chiar o modificare mai însemnată, însă la îndemîna oricui merită un patent? La începutul secolului anterior, George Baldwin Selden a pretins – şi a primit – un patent pentru un vehicul cu patru roţi şi propulsie proprie12. Probabil era o idee evidentă – cu siguranţă, dacă analizăm ceea ce se întîmpla în restul lumii, se pare că mulţi oameni au avut aceeaşi idee în acelaşi moment. În Germania, creditul invenţiei îi revine lui Gottlieb Daimler. Selden ar fi trebuit să-şi primească patentul? Dacă da, patentul său ar fi trebuit să menţioneze orice tip de vehicul autopropulsat sau doar pe cel cu designul elaborat de el?

Nu există nici un răspuns evident la aceste întrebări – însă orice ţară trebuie să ofere răspunsuri, prin legislaţia proprie referitoare la proprietatea intelectuală, iar răspunsurile au consecinţe enorme. Cu cît aplicabilitatea proprietăţii intelectuale este mai amplă (cu cît pot fi patentate mai multe lucruri, patentele sînt mai puţin restrictive), cu atît sînt mai mari profiturile celor care obţin patentele – şi cu atît mai mare este aria monopolului, cu toate costurile sale implicite. Dacă patentele sînt formulate cît mai permisiv posibil, fapt urmărit de toţi cei care doresc să obţină un patent, atunci apare riscul real de a privatiza ceea ce ţine de domeniul public, deoarece unele (posibil destul de multe) dintre cunoştinţele acoperite de patente nu sînt de fapt „noi”. Cel puţin o parte din ceea ce se patentează, respectiv se privatizează, reprezintă cunoştinţe care existau şi anterior – făcînd parte din cunoaşterea comună sau cel puţin din cea a experţilor în domeniu. ªi totuşi, după acordarea patentului, proprietarul poate pretinde bani de la ceilalţi pentru utilizarea respectivelor cunoştinţe13.

Unii critici au comparat recenta consolidare a drepturilor de proprietate intelectuală cu precedentele mişcări de anexare de la sfîrşitul Evului Mediu din Anglia şi Scoţia, cînd terenurile publice au fost privatizate şi preluate de seniorii locali. Există o diferenţă importantă între acest lucru şi ceea ce se întîmplă astăzi: deşi oamenii alungaţi de pe pămînturi sufereau foarte mult, nobilimea utiliza terenurile mai eficient şi nu le epuiza prin păşunare excesivă, aşa cum făceau ţăranii. Economiştii ar descrie acest fenomen drept un schimb clasic echitate/eficienţă. Totuşi, odată cu includerea bunurilor intelectuale comune, are loc o diminuare a eficienţei14.

Într-adevăr, este posibil ca monopolizarea să nu aibă drept rezultat doar o ineficienţă de ordin static, ci şi o reducere a inovaţiilor. Un patent care s-ar fi referit la toate vehiculele cu patru roţi şi autopropulsie – care i-ar fi conferit lui Selden un monopol asupra automobilului – nu i-ar fi lăsat prea multe opţiuni inovaţiei lui Henry Ford cu privire la o maşină mai ieftină. Monopolurile izolate de competiţie nu sînt supuse presiunilor puternice care antrenează inovaţiile. Ba chiar mai rău, ele îşi pot utiliza influenţa pentru a-i zdrobi pe rivali, diminuînd motivaţiile celorlalţi de a efectua cercetări. Gigantul software american Microsoft a utilizat puterea monopolului generată de proprietatea sa intelectuală pentru a domina inovatori precum Netscape şi RealNetworks15. Deşi unii inovatori sînt destul de curajoşi sau de imprudenţi pentru a considera că, dacă au noroc să realizeze o inovaţie de răsunet, se pot lua la întrecere cu Microsoft, iar alţii se mulţumesc pur şi simplu cu posibilitatea de a fi achiziţionaţi, mulţi alţii, sesizînd pericolele evidente, nu mai au curajul de a produce inovaţii destul de valoroase pentru a atrage atenţia companiei Microsoft. Chiar şi atunci cînd deciziile juridice pun capăt practicilor anticompetitive, recrearea unei pieţe competitive este dificilă, în special atunci cînd patentele puternice rămîn valabile. În aceste cazuri, proprietatea intelectuală are drept implicaţie o situaţie în care ambele părţi au de pierdut: economia pierde pe termen scurt, deoarece preţurile mari impuse de monopoluri determină scăderea nivelului de bunăstare, dar şi pe termen lung, deoarece şi inovaţiile stagnează.

Academicienii care studiază drepturile asociate cu proprietatea intelectuală înţeleg riscurile şi costurile monopolului, deoarece le este familiară desfăşurarea acestui fenomen pe parcursul istoriei. De exemplu, am afirmat mai devreme că la începutul secolului trecut George Baldwin Selden a obţinut un patent pentru toate vehiculele cu patru roţi şi autopropulsie, iar în 1903 un grup de producători de automobile au constituit un cartel pe baza acestui patent, numit Asociaţia Producătorilor de Automobile cu Licenţă (ALAM). Ca deţinător al patentului, ALAM putea hotărî cine are dreptul să producă automobile şi cine nu – iar doar cei care erau dispuşi să adere la această conspiraţie şi să menţină preţurile ridicate primeau permisiunea de a fabrica automobile. Fără Henry Ford, probabil că ei ar fi reuşit să controleze producţia de automobile, iar dezvoltarea industriei moderne de automobile ar fi luat o turnură destul de diferită. Concepţia lui Ford cu privire la „people’s car” – un vehicul pe care masele să şi-l poată permite, care să fie vîndut la un preţ mult mai mic decît cele obişnuite la acea vreme – se opunea intenţiilor ALAM de a utiliza cartelul în vederea menţinerii unor preţuri ridicate. Din fericire, Ford a dispus de mijloacele economice necesare pentru a submina cu succes patentul Selden16.

În termeni mai generali, deoarece patentele împiedică răspîndirea şi utilizarea cunoştinţelor, ele încetinesc ritmul cercetărilor inovatoare, al inovaţiilor bazate pe alte inovaţii. Deoarece aproape toate inovaţiile se bazează pe inovaţii anterioare, întregul proces tehnologic este frînat.

Cînd există multiple patente privitoare la diverse idei asociate cu o inovaţie, sistemul de patente poate deveni un impediment şi mai mare la adresa inovaţiilor. Uneori, acest fenomen este descris ca „desişul de patente” (patent thicket). În primii ani ai secolului XX, progresele în dezvoltarea avioanelor au fost încetinite din cauza dificultăţilor de a clarifica patentele fraţilor Wright şi al lui Glenn H. Curtiss. Fără acordul ambelor părţi, orice inovaţie risca să încalce aceste patente. După izbucnirea primului război mondial, costurile amînărilor au devenit intolerabile: avioanele urmau să reprezinte un avantaj decisiv pentru deznodămîntul războiului. Guvernul a grăbit luarea unei hotărîri, instituind o taxă pentru patente. Oricine utiliza ideile respective trebuia să plătească această taxă, iar administratorii fondului urmau să împartă veniturile între deţinătorii patentelor relevante, conform estimărilor importanţei relative a diverselor idei pentru produsul final17.

În cele din urmă, sistemul patentelor poate diminua inovaţiile productive, direcţionînd o mare parte din cheltuielile unei companii fie către amplificarea puterii monopolului său, fie către ocolirea patentelor altor companii. Microsoft încearcă să găsească modalităţi de reducere a interconectivităţii – capacitatea altora de a utiliza sistemul său de operare pentru a elabora aplicaţii concurente destinate, de exemplu, pachetului său Office, browserului sau media player-ului. Companiile producătoare de medicamente cheltuiesc sume uriaşe de bani pentru a inventa medicamente asemănătoare cu cele deja existente, dar care nu au fost patentate; deşi este posibil ca aceste medicamente să nu le fie superioare celor deja existente, profiturile pot fi enorme18. Acest fapt poate explica aparenta ineficienţă a marilor companii de medicamente care, în pofida cheltuielilor totale uriaşe, au descoperit relativ puţine medicamente care să reprezinte mai mult decît o îmbunătăţire minoră a celor anterioare19.

Deşi am argumentat că drepturile prea ferme asociate cu proprietatea intelectuală pot contribui la reducerea inovaţiilor, susţinătorii drepturilor ferme asociate cu proprietatea intelectuală afirmă, dimpotrivă, că acestea promovează cercetarea. Atunci cînd recunosc pericolele reprezentate de diminuarea cercetărilor (aşa cum este cazul Microsoft), aceştia reacţionează dîndu-şi acordul pentru restrîngerea drepturilor în cazurile abuzive, aşa cum a procedat guvernul SUA cu AT&T, compania telefonică deţinătoare a monopolului, obligînd-o să acorde licenţe pentru toate patentele sale altor companii. Deseori, se merge şi mai departe, pe baza argumentului că dacă proprietatea intelectuală nu este protejată, cercetările ar stagna cu desăvîrşire. Evident, această afirmaţie este greşită: ţările lipsite de drepturi asociate cu proprietatea intelectuală – Elveţia nu a deţinut nici un astfel de drept pînă în 1907, iar Olanda pînă în 1912 – au progresat foarte mult în privinţa inovaţiilor20. Proprietatea intelectuală este o componentă – însă numai atît – a „sistemului de inovaţii” al unei ţări.

În prezent, universul inovaţiilor este cu mult diferit faţă de acum un secol. Vremea inventatorului solitar care lucra pe cont propriu a trecut, în mare parte, deşi mai există poveşti cu iz de legendă cum ar fi cea a lui Hewlett şi Packard lucrînd în propriul garaj. Simplificînd foarte mult, ideile elementare îşi au originea în programele de cercetare din universităţi şi în laboratoarele de cercetare finanţate de guverne: atît descoperirile majore, ca de exemplu înţelegerea structurii genetice a vieţii sau laserele, cît şi cele de anvergură mai mică, precum progresele în domeniul matematicii, al fizicii suprafeţelor şi al chimiei elementare. Uneori, acestea sînt utilizate de către cercetătorii universitari în vederea obţinerii anumitor produse şi inovaţii; totuşi, de obicei, de acest lucru se ocupă corporaţiile. În mod tradiţional, proprietatea intelectuală a jucat un rol redus în promovarea fundamentelor ştiinţei. Lumea academică crede într-o „arhitectură deschisă”, cu alte cuvinte, cunoştinţele obţinute prin intermediul cercetării ar trebui făcute publice, în vederea stimulării inovaţiilor. Marii savanţi sînt impulsionaţi de imboldul interior de a înţelege natura universului; răsplata extrinsecă, care pentru ei contează mai mult, este recunoaşterea din partea colegilor lor.

Unul dintre motivele pentru care cercetarea de bază este stimulată mai mult dacă nu se face apel la proprietatea intelectuală este faptul că, deşi o astfel de procedură ar avea avantaje contestabile, costurile sînt evidente21. Universităţile se dezvoltă pe baza liberei circulaţii a informaţiilor, în studiile sale fiecare cercetător apelînd rapid la descoperirile celorlalţi, de obicei chiar înainte ca acestea să fie publicate. Dacă un cercetător ar alerga la biroul de patente de fiecare dată cînd ar avea cîte o idee, ar petrece mai mult timp acolo – sau împreună cu avocaţii săi – decît în laboratorul său. Este interesant faptul că sistemul colaborării deschise a funcţionat pînă şi în domeniul software. În prezent, dispunem de sistemul de operare Linux, care se bazează la rîndul său pe principiul arhitecturii deschise. Toţi cei care participă trebuie să accepte că acesta reprezintă o resursă deschisă, un program dinamic, îmbunătăţit în mod constant de mii de utilizatori. Reprezentînd o alternativă gratuită şi viabilă a sistemului de operare Microsoft, se extinde rapid, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. O componentă a Linux-ului, browserul Mozilla Firefox, s-a dezvoltat într-un ritm şi mai rapid. Nu numai că este gratuit, însă pare să se confrunte cu mai puţine probleme de securitate, în comparaţie cu browserul de Internet al Microsoft22. Problema este că în mod inevitabil Linux va încălca unul dintre sutele de mii de patente acordate, iar deţinătorul patentului va încerca să-şi însuşească întreg sistemul Linux drept despăgubire. Chiar dacă în cele din urmă se va demonstra că patentul respectiv nu este valid, costurile economice pot fi enorme, aşa cum a aflat compania Research In Motion (compania care produce BlackBerry), care a fost silită să plătească peste 600 de milioane de dolari nu inventatorului, ci companiei care obţinuse patentul pentru o sumă foarte mică – patent care fusese deja anulat în Germania şi în Marea Britanie.

Elaborarea unui regim echilibrat al proprietăţii intelectuale

Elaborarea unui regim al proprietăţii intelectuale presupune găsirea unor răspunsuri la întrebări dificile în legătură cu ceea ce poate fi patentat, durata de valabilitate a patentului şi gradul de permisivitate al prevederilor acestuia23. Răspunsurile influenţează atît nivelul competiţiei din economie, cît şi nivelul inovaţiilor. O valabilitate mai extinsă a copyright-ului se justifică din două motive. Monopolul se extinde doar asupra unui anumit roman, de exemplu, iar cititorii pot alege între o multitudine de romane. Copyright-ul acoperă doar o anumită formă de expresie: un alt scriitor poate exprima aceeaşi idee într-un mod foarte puţin diferit, fără a încălca copyright-ul. Cuprinsul unei cărţi nu este protejat de copyright, chiar dacă organizarea materialului dintr-o carte poate reprezenta contribuţia intelectuală cea mai importantă a autorului. În mod normal, drepturile de copyright – care se aplică predominant cărţilor, operelor de artă, muzicii şi filmelor – nu determină o putere semnificativă a monopolului. Prin urmare, în acest domeniu se justifică drepturile ferme asociate cu proprietatea intelectuală; acestea impulsionează inovaţiile, însă nu implică şi costuri dăunătoare semnificative determinate de monopol.

Am observat că multe dintre cele mai importante idei din domeniul ştiinţei elementare şi al matematicii – de exemplu, teoremele matematice – nu pot fi patentate, şi pe bună dreptate; din perspectiva descurajării inovaţiilor ulterioare, costurile ar fi enorme, iar avantajele neînsemnate.

În ultimii ani, au existat încercări de a extinde raza proprietăţii intelectuale, astfel încît au putut fi patentate tot mai multe lucruri, iar patentele au dobîndit un caracter mai extins. Acest fapt a generat un val de controverse. În India, recenta patentare a unor poziţii yoga a stîrnit foarte multe resentimente. Folosirea tastei Q pentru a ieşi dintr-un program este o descoperire intelectuală destul de importantă pentru a justifica un copyright sau un patent? Amazon.com ar trebui să patenteze ideea perfectării unei comenzi printr-un singur clic? În opinia mea, acestea nu reprezintă genul de realizări intelectuale care merită să fie patentate, dar ele presupun un cost foarte mare: inhibă dezvoltarea standardelor care stimulează eficienţa şi competiţia.

Să analizăm exemplul patentării unei gene, adică instrucţiunile intrinseci fiecărei fiinţe vii care îi ordonă ce tip de proteine să producă şi care, de exemplu, determină creşterea şi stimulează rezistenţa la boli. Cunoaşterea acestui cod genetic poate reprezenta un avantaj enorm în descoperirea unor medicamente şi vaccinuri. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care decodarea întregii structuri genetice a fost considerată extrem de importantă, fiind finalizată în 2003 de către Proiectul Genomului Uman, proiect cu finanţare publică internaţională. În timp ce decodarea sistematică era în plină desfăşurare, a existat o competiţie între cîteva firme private din domeniu, printre care Human Genome Sciences (HGS) şi Celera Genomics (condusă de Craig Venter, care lucrase anterior la proiectul derulat de Institutele Naţionale de Sănătate). În graba de a patenta, au fost înregistrate cereri de patentare a aproximativ 127.000 de gene umane sau secvenţe parţiale de gene umane, astfel încît birourile de patentare din întreaga lume au ajuns să se confrunte cu o misiune imposibilă, nemaireuşind să facă faţă cerinţelor. HGS a depus aproximativ 7.500 de cereri, Celera – 6.500, iar o singură firmă franceză, Genset – 36.00024. În cele din urmă, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci SUA a decis că, deşi va acorda patente pentru gene, va proceda astfel doar în cazul secvenţelor integrale sau doar dacă se demonstrează utilitatea genei.

În opinia multora, întreaga idee a patentării genelor este detestabilă. La urma urmei, nu cercetătorii au inventat gena: ei nu au făcut decît să identifice ceva ce exista deja. În plus, deoarece Proiectul Genomului Uman, cu finanţare publică, a reuşit să decodeze în totalitate genomul uman, întrecerea în privinţa decodării puţin mai rapide a unei părţi sau chiar a întregului genom a reprezentat o contribuţie relativ minoră. Blocarea cunoaşterii, prin acordarea unor patente, ar împiedica cercetările sau chiar aplicaţiile ulterioare. Se pare că unele dintre aceste temeri s-au adeverit: de exemplu, Myriad Genetics, care a patentat două mutaţii ale genelor umane susceptibile pentru creşterea riscului de apariţie a cancerului la sîn, a cerut ca pînă şi laboratoarele nonprofit care studiază mutaţiile să plătească o taxă de licenţă, descurajînd astfel cercetările25. Este posibil ca patentul deţinut de Myriad Genetics şi dorinţa acestei companii de a-şi impune pretenţiile de proprietar să fi descurajat cercetările în vederea descoperirii unor tehnologii mai avansate, deoarece oricine descoperă o metodă nouă se confruntă cu incertitudinea privitoare la suma pe care o va pretinde Myriad Genetics26.

Răspunsurile la întrebările legate de ce anume ar trebui să fie patentat, cît de extins şi pe ce perioadă ar trebui să fie valabil patentul nu sînt clare şi nu există nici un motiv pentru care răspunsurile potrivite în cazul unei ţări, al unui sector, al unei perioade ar trebui să fie valabile şi pentru alta. În ultima vreme, industria software a început să-şi reconsidere atitudinea în privinţa proprietăţii intelectuale. Această industrie a observat modul în care dezvoltările efectuate de o companie riscă să se suprapună cu patentul unei alte companii. Creatorul oricărui program de software poate utiliza, neintenţionat, ideile altuia – nu din cauză că a furat ideile respective, ci pentru că le-a redescoperit. Avînd în vedere cele peste 120.000 de cereri de patentare înregistrate în fiecare an, oricărui cercetător îi este practic imposibil să cunoască toate ideile care au fost patentate sau pentru care acordarea unui patent este în curs de desfăşurare27. Ambiguităţile inerente – de exemplu, cele legate de extinderea patentului (cu alte cuvinte, apelînd la exemplul anterior, întrebarea dacă patentul lui Selden include într-adevăr toate maşinile) – transformă o sarcină dificilă într-una imposibilă. Rezultatul este că pînă şi persoana considerată de obicei ca avînd cea mai însemnată contribuţie la inventarea World Wide Web, Tim Berners-Lee, a conchis că, cel puţin în domeniul său, patentele reprezintă o piedică în calea inovaţiilor. Ele sînt, afirmă el, “un obstacol foarte mare în dezvoltarea Web-ului. Dezvoltatorii îşi diminuează eforturile într-o anumită direcţie, atunci cînd aud zvonuri cu privire la posibilitatea ca o anumită companie să deţină un patent care ar putea implica tehnologia respectivă28.”

În ultimul secol, legislaţia s-a modificat foarte mult şi diferă de la o ţară la alta. Modificările şi diferenţele reflectă schimbări şi diferenţe în societate, inclusiv în schimburile dintre monopolizare şi inovaţie. Un regim atent elaborat al proprietăţii intelectuale echilibrează costurile monopolizării şi avantajele inovaţiilor, limitînd, de exemplu, perioada de valabilitate a patentelor, solicitînd dezvăluirea detaliilor, astfel încît alţii să poată avansa pornind de la acestea, şi limitînd capacitatea de utilizare a patentelor pentru a elimina o putere „abuzivă” de monopol29. Anterior, am observat modul în care guvernul SUA a realizat acest lucru în cazul AT&T. La fel cum se modifică în timp, echilibrul acestor schimburi diferă între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Atunci cînd sistemele de patentare oferă răspunsuri greşite la întrebarea ce anume poate fi patentat şi cît de ample trebuie să fie patentele, competiţia este redusă, iar inovaţiile sînt inhibate. Dacă patentul este prea amplu, tendinţa de a efectua cercetări pornind de la inovaţia respectivă va fi mai puţin stimulată.

Modificările din ultimii ani ale regimului proprietăţii intelectuale nu le reflectă doar pe cele din economie, ci şi pe cele din influenţa politică a intereselor corporatiste. Corporaţiile mai mari agreează ideea de monopol – este mult mai uşor să susţii profiturile dacă deţii un monopol puternic, decît sporind în mod continuu eficienţa; prin urmare, din perspectiva lor, deţinerea monopolului este un pur avantaj, nu un cost societal. Deşi am fi sperat ca organele legislative şi instanţele judecătoreşti să realizeze un echilibru între costurile şi avantajele fiecărei decizii, în practică, legea proprietăţii intelectuale a evoluat într-un mod mult mai aleatoriu. Există însă o tendinţă importantă: interesele corporatiste care acordă un interes deosebit proprietăţii intelectuale au reuşit să obţină din ce în ce mai mult ceea ce doresc. Multe persoane din Statele Unite – printre care mă număr şi eu – consideră că s-a mers prea departe30.

Acordul TRIP

Acest aspect a fost exemplificat de influenţa intereselor corporatiste în adoptarea acordului TRIP din cadrul OMC. În timpul negocierii acordului TRIP la Geneva, în 1993, Council of Economic Advisers şi Office of Science and Technology Policy de la Casa Albă au încercat să-i determine pe negociatorii americani să înţeleagă marile noastre reţineri. În opinia noastră, pretenţiile Statelor Unite nu serveau nici intereselor proprii, nici intereselor dezvoltării ştiinţei şi cu siguranţă nu serveau intereselor ţărilor în curs de dezvoltare. Negociatorii americani şi europeni au adoptat însă poziţiile industriei de medicamente şi a divertismentului şi ale altora care doreau pur şi simplu cele mai solide drepturi de proprietate intelectuală. (Conform unui studiu efectuat de Center for Public Integrity, o organizaţie guvernamentală de monitorizare, industria de medicamente a fost singurul şi cel mai important grup de influenţă în cadrul Biroului Reprezentantului SUA pentru Comerţ31.) De exemplu, au insistat cu privire la patentele pe termen mai îndelungat, fără a analiza raportul dintre costurile şi avantajele asociate cu o perioadă extinsă de monopol32.

Deloc surprinzător, avînd în vedere respectiva influenţă în negocieri a celor aflaţi la masa tratativelor, acordul rezultat s-a dovedit apropiat de ceea ce cereau interesele speciale din Statele Unite. Þările în curs de dezvoltare nu au reuşit decît să cîştige timp – cîţiva ani, pînă ce prevederile referitoare la proprietatea intelectuală vor fi puse în aplicare – şi, se pare, o doză de flexibilitate în ceea ce priveşte, de exemplu, impunerea acordării licenţei pentru medicamente în cazul unei crize în domeniul sănătăţii, cum ar fi o epidemie de SIDA. (Avînd o licenţă obligatorie, producătorul de medicamente generice are permisiunea de a fabrica medicamentul necesar fără acordul deţinătorului patentului, deşi de obicei există o taxă standard pentru drepturile de autor. Evident, această procedură uzurpă puterea monopolului, drept pentru care deţinătorii de patente refuză să ofere licenţa în mod voluntar.)

De fapt, proprietatea intelectuală nu îşi are locul într-un acord comercial. Acordurile comerciale ar trebui să aibă drept scop liberalizarea circulaţiei bunurilor şi serviciilor dincolo de graniţe. Acordul TRIP a urmărit un aspect complet diferit – într-o oarecare măsură, a avut în vedere restricţionarea circulaţiei informaţiilor dincolo de graniţe. Pentru a se încadra în rîndul acordurilor comerciale, negociatorii au adăugat două cuvinte: „asociate cu comerţul”. Iniţialele TRIP înseamnă Trade-Related Intellectual Property (acord privind drepturile de proprietate intelectuală asociate cu comerţul), însă denumirea induce în eroare: de fapt, în viziunea lor, nu există nici un aspect al proprietăţii intelectuale care să nu fie asociat comerţului.

De fapt, exista deja o organizaţie internaţională care se ocupă cu proprietatea intelectuală, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO), una dintre agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite. Aceasta a fost fondată în forma sa actuală în 1970 deşi, de fapt, cooperarea internaţională în acest sector datează de peste 100 de ani, începînd cu 189333. WIPO are însă o limitare esenţială: nu dispune de un sistem de impunere. Statele Unite sau Uniunea Europeană nu puteau lua aproape nici o măsură împotriva unei ţări care nu respecta drepturile asociate cu proprietatea intelectuală. Conform acordului TRIP, ţările industrializate avansate au putut în sfîrşit să utilizeze sancţiunile comerciale pentru a impune în mod legal drepturile asociate cu proprietatea intelectuală, iar industria medicamentelor şi industria media au fost extrem de entuziasmate.

Desigur, există şi alte organizaţii internaţionale care au semnat acorduri internaţionale a căror respectare este dificil de impus, în absenţa sancţiunilor comerciale. De exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat un acord global referitor la standardele esenţiale ale muncii, interzicînd, de exemplu, utilizarea copiilor şi a deţinuţilor ca forţă de muncă. Desigur, comerţul este influenţat de respectarea de către o ţară a acestor standarde. De exemplu, ar fi putut exista un acord privitor la standardele muncii asociat cu comerţul, însă interesele economice ale principalelor corporaţii multinaţionale din ţările dezvoltate depindeau într-o măsură mai mică de aspectele privitoare la muncă, în comparaţie cu cele legate de proprietatea intelectuală. Ba dimpotrivă: faptul că un acord comercial internaţional comercial nu reglementează aceste dimensiuni este conform cu interesele economice ale companiilor multinaţionale americane34.

Acordul TRIP a impus întregii lumi regimul dominant al proprietăţii intelectuale din Statele Unite şi Europa, în forma sa actuală. Consider că modul în care a evoluat regimul proprietăţii intelectuale nu este benefic pentru Statele Unite şi pentru UE; ba chiar mai mult, cred că nu satisface interesele ţărilor în curs de dezvoltare.

Mecanismele globalizării

Promovarea inovaţiilor şi a justiţiei sociale

Proprietatea intelectuală nu reprezintă un scop în sine, ci o modalitate de atingere a unui scop: se presupune că aceasta sporeşte bunăstarea socială, prin promovarea inovaţiilor. Putem beneficia însă de mai multe inovaţii în contextul unei justiţii sociale mai accentuate? Este posibil să realizăm acest lucru, astfel încît ţările în curs de dezvoltare să aibă cît mai puţin de suferit? Consider că răspunsul este afirmativ. În primul rînd totuşi trebuie să stabilim mai clar ce anume încercăm să realizăm. În octombrie 2004, la Geneva, Adunarea Generală a WIPO a adoptat o rezoluţie propusă de Argentina şi Brazilia în vederea unui regim al proprietăţii intelectuale orientat spre dezvoltare – exact aşa cum adoptase comunitatea internaţională, cu trei ani mai devreme, principiul unui regim comercial orientat spre dezvoltare35. Deşi s-a căzut de acord că stimularea inovaţiilor are o importanţă esenţială, participanţii au manifestat şi alte interese.

Sărăcia din Lumea a Treia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte cu care se confruntă în prezent întreaga lume. Þările în curs de dezvoltare au nevoie de mai multe resurse – de exemplu, de mai mult sprijin – şi de mai multe şanse (subiectul capitolului anterior – crearea unui regim comercial mai echitabil). Însă, după cum am observat în capitolul 2, ţările dezvoltate se deosebesc de cele în curs de dezvoltare nu numai printr-un decalaj în privinţa resurselor, ci şi în cunoaştere, iar regimul proprietăţii intelectuale poate facilita sau poate îngreuna dispariţia acestui decalaj informaţional. Þările în curs de dezvoltare militau pentru un regim al proprietăţii intelectuale care să le permită accesul la mai multe informaţii. În plus, cu bugetele lor limitate destinate sănătăţii – un dolar cheltuit pe medicamente fiind echivalent cu un dolar care nu este cheltuit pentru educaţie sau pentru dezvoltare –, costul medicamentelor contează extrem de mult, de aceea accesul la medicamentele salvatoare de vieţi cu preţuri accesibile este atît de important.

Desigur, noile medicamente şi vaccinuri contribuie foarte mult la prosperitatea populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, însă sistemul actual nu a funcţionat – nu a investit în cercetare, în vederea producerii medicamentelor care să combată maladiile predominante din ţările în curs de dezvoltare şi, deloc surprinzător, au fost produse puţine medicamente. Se impune o reformă a sistemului global al inovaţiilor, pentru a sprijini descoperirea unor medicamente care să vindece şi să prevină astfel de afecţiuni.

În concluzie, acordul TRIP nu protejează în mod adecvat cunoaşterea tradiţională.

Următorul program detaliază modul în care pot fi rezolvate aceste preocupări ale ţărilor în curs de dezvoltare.

Adaptarea regimului de proprietate intelectuală la nevoile ţărilor în curs de dezvoltare

În sfîrşit, lumea a învăţat că strategiile de dezvoltare nediferenţiate nu dau rezultate. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în cazul regimurilor proprietăţii intelectuale. Standardizarea presupune avantaje şi dezavantaje. În Statele Unite, multe segmente legislative sînt lăsate la latitudinea statelor; avantajele unei legislaţii criminalistice naţionale sînt considerate mai puţin importante decît dezavantajele. Acordul TRIP încearcă să impună în întreaga lume un standard unic al legislaţiei referitoare la proprietatea intelectuală. În opinia mea, costurile standardizării depăşesc cu mult avantajele. Legislaţia referitoare la proprietatea intelectuală reflectă echilibrul dintre avantajele inovaţiilor şi costurile presupuse de monopolizare; totodată, datorită circumstanţelor diferite din ţările dezvoltate şi din cele în curs de dezvoltare, diferă şi echilibrul schimburilor. De exemplu, dacă în ţările mici în curs de dezvoltare pericolele asociate cu monopolizarea sînt mai mari decît în ţările mari dezvoltate – deoarece pieţele sînt mai mici şi sînt dominate mai frecvent de un număr limitat de firme –, costurile unui regim al proprietăţii intelectuale sînt mai mari, iar avantajele mai puţine. Ar trebui să se facă presiuni în vederea adoptării unor regimuri diferenţiate ale proprietăţii intelectuale pentru ţările cel mai puţin dezvoltate, pentru ţările cu venituri mijlocii şi pentru ţările industrializate avansate. După cum am argumentat în ultimul capitol, ţărilor în curs de dezvoltare ar trebui să li se acorde mai multă libertate de decizie cu privire la politicile industriale adecvate lor – să li se acorde mai multe oportunităţi de a crea industrii noi – şi totodată să beneficieze de aceleaşi libertăţi şi în domeniul proprietăţii intelectuale.

Unul dintre costurile standardizării este riscul alegerii unui standard greşit; atunci cînd fiecare face o alegere proprie, fiecare jurisdicţie poate fi asemănată cu un laborator care testează idei diferite: cele care funcţionează cel mai bine vor fi imitate. Totuşi, dacă se ia în considerare posibilitatea unui singur standard – sau cel puţin a unui standard minim – impus întregii lumi, acesta trebuie ajustat pentru a reflecta într-o măsură mai mare interesele şi preocupările ţărilor în curs de dezvoltare. Þările în curs de dezvoltare au solicitat o revizuire a acordului TRIP, un acord „TRIP minus”, şi pe bună dreptate36.

Accesul la medicamente salvatoare

Puţini oameni din ţările în curs de dezvoltare îşi pot permite medicamente la preţurile de monopol practicate de companiile farmaceutice occidentale – preţuri care sînt deseori de cîteva ori mai mari decît costurile de producţie. Pentru un economist, această discrepanţă dintre preţ şi costul de producţie este pur şi simplu o lipsă de eficienţă economică; pentru o persoană bolnavă de SIDA sau de altă maladie care pune în pericol viaţa, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Trei reforme ar facilita un acces sporit la medicamentele salvatoare care există pe piaţă. Una dintre ele, prezentată pe larg în cele ce urmează, presupune ca ţările industrializate avansate să ofere pur şi simplu medicamentele sau cel puţin să le subvenţioneze – adică să plătească „taxa”, diferenţa dintre preţ şi costul marginal.

Medicamente la preţul de producţie pentru ţările în curs de dezvoltare

Una dintre cele mai simple modalităţi prin care ţările dezvoltate le pot ajuta pe cele în curs de dezvoltare este „renunţarea” la taxă, fapt care le-ar permite acestora din urmă să utilizeze proprietatea intelectuală în beneficiul cetăţenilor lor, astfel încît aceştia să poată obţine medicamentele la preţul de producţie. Vocile critice ar putea spune: dar în cazul acesta ţările în curs de dezvoltare ar profita pur şi simplu în mod gratuit de pe urma ţărilor dezvoltate. Răspunsul este: da, şi aşa ar fi normal. Þările dezvoltate nu se confruntă cu costuri suplimentare37, iar pentru cele în curs de dezvoltare avantajele ar fi enorme: ameliorarea stării de sănătate nu are doar o valoare de sine stătătoare, ci ar contribui la creşterea productivităţii.

Această orientare a fost deja inaugurată. Studenţii de la unele universităţi axate pe cercetare susţin că universităţile ar trebui să insiste ca acordurile cu producătorii de medicamente, privitoare la licenţe, să prevadă aprovizionarea ţărilor în curs de dezvoltare cu medicamente la preţuri mult reduse.

Licenţe obligatorii

În situaţii speciale, guvernul poate acorda licenţe obligatorii atunci cînd consideră urgentă nevoia de a facilita accesul mai larg la tehnologie sau medicamente. Acest drept este recunoscut de aproape orice guvern din lume. În perioada alarmei privitoare la antrax din 2001, guvernul SUA a ameninţat că va sili compania Bayer să le permită şi altor companii să producă Cipro, antibioticul cel mai eficient împotriva antraxului, existent în acea perioadă38. După ce obţin o licenţă obligatorie, firmele pot produce un medicament şi îl pot vinde la preţuri competitive sau doar puţin mai mari decît costurile de producţie. Deoarece mulţi producători de medicamente generice din ţările în curs de dezvoltare sînt foarte eficienţi, acordarea licenţelor permite deseori obţinerea medicamentelor la o fracţiune din preţul la care ar fi vîndute în alte condiţii. De exemplu, compania farmaceutică de stat din Brazilia, Farmanguinhos, estimează că ar putea produce medicamentul pentru tratamentul SIDA, Kaletra, la doar o fracţiune din preţul practicat de compania Abbot din Statele Unite. La un moment dat, cînd în ţară existau peste 600.000 de pacienţi cu HIV pozitiv, s-a estimat că medicamentul generic Kaletra i-ar permite Braziliei să economisească aproximativ 55 de milioane de dolari, raportaţi la preţul cel mai redus la care Abbot vindea la momentul respectiv medicamentul Braziliei.

Speranţa marilor companii farmaceutice era ca acordul TRIP să sporească şi mai mult dificultatea de a produce versiuni generice ale medicamentelor lor39. Atunci cînd, la sfîrşitul anilor ’90, Brazilia şi Africa de Sud au avansat ideea de a emite licenţe obligatorii pentru medicamente destinate tratamentului SIDA, companiile de medicamente americane au reacţionat vehement, susţinînd că acordul TRIP nu permitea acest lucru nici măcar în cazul medicamentelor pentru SIDA, şi au depus o reclamaţie la OMC40. Cînd protestele publice le-au silit să ajungă la un compromis, au oferit medicamentele la un preţ redus care se situa totuşi cu mult deasupra costului la care ar putea fi produse medicamentele generice, după cum ilustrează exemplul medicamentului Kaletra. Însă, deşi Brazilia a reuşit să negocieze un preţ mai bun, ameninţînd cu acordarea unei licenţe obligatorii, alte ţări în curs de dezvoltare, mai puţin iscusite în negocieri şi lipsite de capacitatea de a produce singure medicamente generice, plătesc în continuare preţuri foarte mari.

Totodată, companiile farmaceutice au afirmat că acordul TRIP nu permite comercializarea medicamentelor generice produse sub licenţe obligatorii. Astfel, prevederea referitoare la licenţă devine inutilă în cazul ţărilor în curs de dezvoltare – cum ar fi Botswana, o ţară mică în care peste o treime din populaţie este afectată de HIV-SIDA –, unde posibilităţile de producere a medicamentelor sînt foarte reduse sau chiar lipsesc. Această ţară a vrut să poată cumpăra medicamentele generice pentru tratamentul SIDA de la o ţară vecină, Africa de Sud. Din nou, aceste ţări şi eforturile lor au beneficiat de sprijin public, în special acele ţări africane care se confruntă cu pandemia de SIDA41. Totuşi, chiar şi după ce restul lumii a realizat faptul că aceste strategii erau abuzive, administraţia Bush a continuat să susţină interesele companiilor farmaceutice, cedînd doar la scurt timp înainte de întrunirea de la Cancún, din august 2003. Totuşi, chiar şi atunci, Statele Unite au insistat asupra a ceea ce a fost considerat de către critici un proces administrativ greoi.

De fapt, Statele Unite intenţionaseră să obţină mai mult: doriseră să restricţioneze licenţele obligatorii doar la cazurile de epidemii sau de catastrofe similare. Desigur, individul aflat în pericol de a muri deoarece nu are acces la medicamentele care ar putea deveni disponibile şi pentru el la un preţ pe care să şi-l poată permite nu îi pasă dacă este unul din cei 10.000 sau 600.000 de muribunzi. El nu ştie decît că nu ar trebui să moară. Principala distincţie care ar trebui operată ar fi între medicamentele care pot salva vieţi, cosmetice şi cele din categoria „lifestyle”, pentru care nu există motive imperative de a emite licenţe obligatorii, însă pentru industria de medicamente din Statele Unite principalul interes îl constituie profiturile, ceea ce este echivalent cu a face totul pentru a preveni un timp cît mai îndelungat apariţia pe piaţă a medicamentelor generice42.

Companiile farmaceutice americane îşi argumentează poziţia prin faptul că orice tentativă de a permite comerţul cu medicamente generice – de exemplu, acordarea permisiunii ca Africa de Sud să le exporte către Botswana – va avea în cele din urmă drept consecinţă pătrunderea medicamentelor în Statele Unite, punînd în pericol piaţa de acolo. Există însă deja diferenţe enorme între preţuri (de exemplu, între preţurile din Europa şi cele din Statele Unite), iar problema, deşi de actualitate, este limitată. Industria farmaceutică este una dintre industriile cele mai reglementate din lume, cea mai mare parte din costurile medicamentelor fiind suportate de companiile de asigurări şi de guverne – astfel încît există puţine stimulente pentru achiziţionarea medicamentelor la preţuri europene, iar acest lucru nu este uşor de realizat. Este şi mai puţin probabil ca americanii (sau europenii) să-şi achiziţioneze medicamentele din Africa de Sud sau din Botswana43.

Dacă ţările dezvoltate nu vînd ţărilor în curs de dezvoltare medicamente salvatoare de vieţi la costurile de producţie, atunci ţărilor în curs de dezvoltare ar trebui să li se permită să utilizeze licenţele obligatorii, pentru a produce şi a comercializa acest tip de medicamente.

Cercetarea

Se presupune că preţurile mai mari susţin cercetările destinate descoperirii de medicamente salvatoare de vieţi. Totuşi, în pofida dezbaterilor privitoare la caracterul stimulant al proprietăţii intelectuale, aceste stimulente nu au fost traduse în realitate. Argumentul conform căruia preţurile de monopol ale medicamentelor generează mai multe inovaţii este pus în umbră de faptul că majoritatea companiilor farmaceutice investesc mult mai mult în publicitate decît în cercetare, mai mult în cercetarea consacrată medicamentelor de tip „lifestyle” (de exemplu, medicamente pentru creşterea părului sau pentru impotenţa masculină) decît pentru medicamente destinate tratării bolilor şi nu investesc aproape deloc în cercetarea destinată bolilor prevalente în ţările cele mai sărace, cum ar fi malaria sau schistosomiaza44.

Sistemul actual de finanţare a cercetărilor este inechitabil şi ineficient. În sistemul actual, cercetarea de bază este finanţată de guvern, iar sectorul privat distribuie medicamentele pe piaţă. După ce medicamentele sînt scoase pe piaţă, companiile obţin un profit uriaş. Diferenţa dintre preţul practicat şi costul (marginal) de producţie poate fi considerată o taxă plătită de clienţi, însă această taxă este foarte regresivă. În general, guvernele percep taxele în funcţie de capacitatea de plată, însă, în cazul medicamentelor, cei mai săraci oameni din ţările în curs de dezvoltare şi cei mai bogaţi oameni din ţările dezvoltate achită aceeaşi taxă. Am remarcat anterior că informaţia reprezintă un bun public şi că restricţionarea accesului la informaţie determină o lipsă de eficienţă – un ritm mai scăzut al inovaţiilor. În acest caz, costul este mai însemnat – viaţa însăşi. Dacă situaţia actuală implică un cost atît de ridicat şi avantaje atît de reduse, trebuie să ne întrebăm dacă putem reforma modul în care producem medicamentele care salvează vieţi şi în care finanţăm cercetările pentru descoperirea acestora?

Companiile farmaceutice au ajuns chiar să susţină că facilitarea accesului ţărilor în curs de dezvoltare la medicamente salvatoare de vieţi le va dăuna acestora pe termen lung. Ele afirmă că dacă nu îşi recuperează investiţiile vor efectua mai puţine cercetări, fapt care va fi în defavoarea tuturor. Totuşi, punerea la dispoziţia acestor ţări a medicamentelor salvatoare de vieţi va avea cel mult un efect neglijabil asupra investiţiilor companiilor farmaceutice în studiul maladiilor care afectează ţările sărace. Oricum, companiile farmaceutice obţin venituri mici de la regiunile în curs de dezvoltare – vînzările din Africa reprezintă sub 2% din total –, deoarece oamenii sînt pur şi simplu prea săraci ca să cumpere medicamente scumpe şi, după cum am observat, companiile cheltuiesc prea puţin pentru maladiile care afectează în principal ţările în curs de dezvoltare.

Desigur, cercetările consacrate bolilor care afectează ţările în curs de dezvoltare ar trebui să aibă o anvergură mai mare, însă modul cel mai bun şi mai eficient din punctul de vedere al costurilor în care poate fi promovat acest lucru nu constă în implementarea unor drepturi mai stricte legate de proprietatea intelectuală. Este clar că stimulentele oferite de piaţă nu funcţionează şi că nu au şanse de a funcţiona doar ele însele. Cea mai mare parte a fondurilor destinate finanţării cercetărilor trebuie să fie alocate de guverne şi de fundaţii din ţările dezvoltate, în special din zona de nord. Întrebarea este care ar fi cea mai bună modalitate de acordare a fondurilor şi de organizare a cercetării. Există cel puţin două modalităţi de acordare a acestui sprijin45.

Un stimulent bazat pe piaţă: fondul-garanţie

Conform unei propuneri, guvernele din ţările dezvoltate ar trebui să facă o achiziţie-garanţie. De exemplu, dacă este inventat un vaccin împotriva SIDA, guvernele şi fundaţiile care oferă garanţia s-ar putea angaja să cheltuiască cel puţin 2 miliarde de dolari pentru achiziţionarea medicamentului. Sau, dacă ar fi descoperit un medicament împotriva malariei mai eficient decît cele existente, acestea s-ar putea angaja să cheltuie cel puţin 3 miliarde de dolari.

Singura problemă majoră legată de această idee ar fi faptul că lasă nerezolvată chestiunea monopolului: companiile farmaceutice ar avea în continuare un motiv de a creşte preţurile şi de a reduce producţia, pentru a-şi maximiza profiturile, în loc să maximizeze avantajele sociale. Totodată, pentru că nimeni nu vrea un medicament cu o eficienţă puţin mai redusă, chiar dacă este mai ieftin, am avea un sistem în care cîştigătorul ia totul: o companie care vine cu un produs doar puţin mai bun îşi va atrage toate vînzările şi toate avantajele.

Un fond destinat inovaţiilor

Cu mult mai eficient ar fi un fond care să stimuleze în mod direct inovaţiile utile ţărilor în curs de dezvoltare. Un sistem de premii, prin care cercetătorii ar fi răsplătiţi pentru valoarea inovaţiilor lor, ar direcţiona stimulentele în direcţia adecvată. Cei care fac descoperirile cu adevărat importante – de exemplu, cei care studiază afecţiunile considerate deocamdată incurabile – ar beneficia de recompense importante. De asemenea, cei care studiază afecţiunile cu largă răspîndire şi care presupun costuri sociale ridicate, cum sînt tuberculoza şi malaria, ar obţine şi ei recompense însemnate, iar companiile care produc medicamente într-o versiune uşor îmbunătăţită a unui medicament deja existent ar primi mai puţine fonduri46. În cadrul acestui sistem, medicamentele ar putea fi livrate (prin intermediul producătorilor generici) la costul de producţie celor afectaţi de maladiile respective. Nu numai ţările în curs de dezvoltare ar avea de cîştigat, ci şi cele dezvoltate, deoarece cetăţenii lor ar avea acces la informaţii de calitate superioară47. Unul dintre bonusuri ar fi faptul că guvernele ţărilor dezvoltate ar fi capabile să ajute ţările în curs de dezvoltare fără să se preocupe dacă banii vor fi sau nu cheltuiţi cu folos48.

Stoparea biopirateriei şi protejarea cunoaşterii

Inechitatea întregului regim al proprietăţii intelectuale, în raport cu ţările în curs de dezvoltare, iese cel mai mult în evidenţă în abordarea leacurilor tradiţionale şi a medicamentelor bazate pe substanţe obţinute din plante. Am făcut cunoştinţă cu problema biopirateriei într-un sat îndepărtat din Anzii ecuadorieni, unde căpetenia satului a descris cum le influenţează existenţa acordul TRIP. Pentru americani şi europeni, acordul TRIP poate fi un subiect obscur, relevant în special pentru cei implicaţi în dispute corporatiste judiciare şi pentru specialiştii în comerţ internaţional, însă în ţările în curs de dezvoltare acesta reprezintă un subiect mult mai real. Þările în curs de dezvoltare consideră procesul prin care corporaţiile străine le preiau cunoştinţele tradiţionale şi plantele indigene fără a le oferi nici o compensaţie drept o formă de piraterie – de aici termenul „biopiraterie”. Deşi Statele Unite susţin că China violează acordul TRIP prin faptul că nu respectă prevederile acestuia referitoare la proprietatea intelectuală, cei din ţările în curs de dezvoltare argumentează că acordul TRIP nu a făcut nimic pentru a le proteja bunurile intelectuale, ci mai degrabă a pus la dispoziţia intereselor corporatiste americane şi europene o licenţă pentru a le fura proprietatea intelectuală – şi apoi să-i taxeze pentru aceasta.

Medicamentele tradiţionale au fost folosite de mult timp în toate colţurile lumii pentru a trata o mare varietate de boli. Deşi ştiinţa modernă a privit iniţial cu suspiciune remediile populare, în ultima vreme a devenit evident faptul că multe dintre ele au supravieţuit pentru că sînt cu adevărat eficace – chiar dacă cei care le utilizează sau vracii care le administrează nu pot explica de ce. O ramură a cercetării medicale moderne se axează pe izolarea şi ulterior scoaterea pe piaţă a ingredientelor active din aceste remedii, admiţînd că flora lumii, în special cea din ţările tropicale, conţine o diversitate de leacuri potenţiale. Companiile farmaceutice, recunoscînd profitul potenţial, au trecut la acţiune, „redescoperind” ceea ce fusese descoperit cu mult timp în urmă de către culturile tradiţionale – şi în unele cazuri nefăcînd nimic altceva decît un rebranding. Þările în curs de dezvoltare, văzînd modul în care companiile farmaceutice profită de pe urma bogatei lor biodiversităţi, au considerat că ar trebui să fie recompensate – de exemplu, pentru că îşi conservă pădurile. Cu toate acestea, companiile farmaceutice, deşi evidenţiază importanţa stimulentelor destinate lor, nu recunosc necesitatea stimulentelor în beneficiul altor părţi. În protocolul privitor la biodiversitatea internaţională, semnat în iunie 1992 în cadrul Convenţiei ONU pe tema mediului şi dezvoltării de la Rio de Janeiro, a fost recunoscut dreptul la compensaţii, însă, în parte datorită influenţei companiilor farmaceutice, Statele Unite nu au ratificat acest protocol49, fapt deloc surprinzător: aproape jumătate din cele 4.000 de patente pentru plante acordate în ultimii ani în Statele Unite presupun cunoştinţe tradiţionale provenite din ţările în curs de dezvoltare50.

Unul dintre cele mai renumite cazuri de biopiraterie a fost încercarea de a patenta curcuma în scopuri medicinale. Curcuma este o mirodenie folosită în sudul Asiei, iar proprietăţile sale vindecătoare sînt cunoscute de multă vreme în ţările în care se găseşte. Cu toate acestea, în decembrie 1993, Statele Unite au acordat un patent pentru utilizarea în scopuri medicinale a curcumei51. În cele din urmă, patentul a fost anulat, însă nu fără procese costisitoare.

Nu numai medicamentele sînt afectate. Orezul basmati se consumă în India de sute sau poate de mii de ani. Totuşi, în 1997, o companie americană, RiceTec, Inc., a brevetat orezul basmati. Desigur, India a fost oripilată, dar a avut resurse pentru a lupta – şi pentru a cîştiga52, însă ţările mai mici şi mai sărace nu dispun de aceste resurse şi nu se pot opune.

Susţinătorii acordării acestor patente afirmă că problema constă în faptul că ţările în curs de dezvoltare nu-şi publică niciodată descoperirile; dacă ar face acest lucru, curţile de justiţie ar respecta aceste informaţii anterioare. Totuşi, standardul referitor la noutate care a fost utilizat uneori în acordarea patentelor nu se referă la faptul că, de exemplu, proprietăţile medicinale ale unei anumite plante erau cunoscute de către populaţia indigenă din Anzi, ci la cunoaşterea de ordin extins a acestor proprietăţi în Statele Unite. Astfel, chiar dacă populaţia indigenă ar fi publicat informaţiile în propria limbă (presupunînd că cineva ar dori să publice un lucru deja binecunoscut), patentele tot ar fi putut fi acordate. În orice caz, de ce ar trebui silite ţările în curs de dezvoltare să se conformeze practicilor din ţările industrializate avansate? Statele Unite au adoptat o poziţie mai extremă decît Europa cu privire la aceste probleme. De exemplu, să analizăm cazul patentului pentru uleiul din arborele indian neem, cunoscut de multă vreme pentru proprietăţile sale cosmetice, medicinale şi de combatere a ciumei. Totuşi, în anii ’90 au fost acordate patente atît în Europa, cît şi în America pentru acest ulei. Pînă în anul 2000, doar în Europa au fost acordate aproximativ 90 de patente. În cele din urmă, în mai 2000, unele patente europene au fost retrase, nu numai pentru că proprietăţile uleiului din arbore de neem au fost recunoscute ca făcînd parte din cunoştinţele tradiţionale, ci pentru că un întreprinzător indian a reuşit să demonstreze că producea de peste un sfert de secol un extract de ulei de neem destinat tratării ciumei. Totuşi, în 2003 rămăseseră în vigoare aproximativ 20 de patente şi, deşi Europa anulase o parte din ele, Statele Unite au refuzat să facă acest lucru, argumentînd că ideile nu fuseseră patentate sau publicate anterior53.

Trebuie să depunem mai multe eforturi pentru a proteja „avantajul comparativ” al ţărilor în curs de dezvoltare din acest domeniu. Acestea dispun de un tezaur de cunoştinţe care pot fi exploatate, cum ar fi utilizarea plantelor în scopuri medicinale. În pădurile lor tropicale există o varietate de plante din care companiile farmaceutice occidentale extrag substanţe de o importanţă vitală. Totuşi, acordul TRIP a oferit ţărilor în curs de dezvoltare cîteva motivaţii pentru a-şi conserva pădurile tropicale.

Două reforme ar contribui foarte mult la rezolvarea problemelor ţărilor în curs de dezvoltare:

    Ar trebui instituit un acord internaţional care să recunoască existenţa cunoştinţelor tradiţionale şi care să interzică biopirateria.

    Toate ţările lumii – inclusiv Statele Unite – trebuie să semneze protocolul biodiversităţii. Dacă acest lucru nu se va întîmpla, garanţiile privitoare la drepturile de proprietate asociate cu biodiversitatea incluse în convenţie ar trebui specificate în acordurile internaţionale referitoare la drepturile asociate cu proprietatea intelectuală, în special în acordul TRIP.

Din fericire, există companii care acţionează într-un mod mai responsabil, dovedind mai mult respect faţă de drepturile ţărilor în curs de dezvoltare. De exemplu, unul dintre cele mai eficiente medicamente recente împotriva malariei este derivat din arborele chinezesc qinghao, care este utilizat de peste două mii de ani în tratamentul acestei afecţiuni. Qinghao a devenit deosebit de important odată cu apariţia unor tipuri de malarie rezistente la tratamentele medicamentoase obişnuite. În acest caz, o companie farmaceutică elveţiană cu conştiinţă civică, Novartis, nu numai că a apelat la cunoştinţele tradiţionale pentru a se inspira, ci, recunoscînd importanţa accesului la medicament, l-a pus la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare gratuit sau la costul de producţie54.

Guvernarea

În această carte, am pus accent pe faptul că modul în care sînt luate deciziile – guvernarea – în arena internaţională este marcat de două deficienţe: vocile ţărilor în curs de dezvoltare se fac prea puţin auzite, iar vocile anumitor interese speciale se fac auzite prea mult.

Aşa cum comerţul este prea important pentru a fi lăsat exclusiv în responsabilitatea miniştrilor Comerţului, lucrurile stau la fel şi în cazul proprietăţii intelectuale. Pînă acum ar trebui să fie evident: acordul TRIP a reprezentat o greşeală. O reformă esenţială ar fi schimbarea locului şi modului în care sînt luate deciziile referitoare la proprietatea intelectuală. Discuţiile legate de standardele globale asociate cu proprietatea intelectuală ar trebui să fie scoase de sub patronajul OMC, revenind sub cel al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale reformate, în care să se facă auzite atît vocile din mediul academic, precum şi cele ale corporaţiilor, atît vocile consumatorilor, cît şi cele ale producătorilor, vocile ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi cele ale ţărilor dezvoltate. Aceasta nu este însă singura reformă instituţională necesară. Printre valorile preţuite foarte mult de oamenii din toată lumea se numără şi cele asociate cu dominaţia justiţiei şi a echităţii. Sistemul legal stabileşte regulile jocului, iar reprezentanţii justiţiei au rolul de a se asigura că jocul se desfăşoară în mod corect. Trebuie să fim receptivi faţă de poziţia dezavantajată a ţărilor în curs de dezvoltare atunci cînd trebuie să-şi susţină drepturile în instanţă. În democraţiile occidentale, guvernele finanţează asistenţa judiciară în cazul persoanelor sărace. Dacă o persoană lipsită de mijloace nu îşi permite să fie reprezentată legal, există o probabilitate ridicată să fie tratată injust, dacă nu beneficiază de un avocat desemnat din oficiu. Acest lucru este chiar şi mai adevărat în cazul justiţiei internaţionale55.

Indiferent dacă ne place sau nu, proprietatea intelectuală are şanse să rămînă o componentă a regimului comercial global. Þările sărace au un dezavantaj distinct în lupta pentru drepturile lor. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare pur şi simplu nu pot face faţă marilor firme de avocaţi foarte bine pregătiţi şi care solicită onorarii mari, angajate de corporaţiile şi guvernele americane şi europene. Conform principiului corectitudinii, ţările industrializate avansate ar trebui să finanţeze o asistenţă legală solidă în beneficiul ţărilor în curs de dezvoltare, care să le ajute să se apere de acuzaţii cum ar fi cele de biopiraterie, şi să se asigure că acestea pot obţine licenţe obligatorii pentru medicamentele salvatoare de vieţi, atunci cînd circumstanţele permit acest lucru56.

Tranzacţii şi valori

Legislaţia privitoare la proprietatea intelectuală oferă cea mai dramatică ilustrare a conflictului dintre acordurile comerciale internaţionale şi valorile esenţiale. Există însă şi multe alte cazuri, unele dintre ele fiind prezentate în capitolele anterioare, în discuţia referitoare la barierele nontarifare. De exemplu, europenii au opinii foarte solide împotriva alimentelor modificate genetic; dacă există chiar şi un risc foarte mic în privinţa sănătăţii, asociat cu aceste alimente, ei nu doresc ca acestea să fie comercializate în ţările lor. Totuşi, conform regulilor OMC, interzicerea lor ar putea să nu fie posibilă. Alimentele pot fi interzise numai pe baza argumentelor ştiinţifice, iar ştiinţa „afirmă” că nu există riscuri semnificative. La rîndul său, America susţine că excluderea acestui tip de alimente reprezintă un protecţionism nejustificat. Europenii pun următoarea întrebare justă: de ce ar trebui să fie siliţi să accepte acest risc, în urma unui acord comercial internaţional, dacă majoritatea consideră că nu merită să şi-l asume?

Dacă alimentele modificate genetic nu pot fi excluse din Europa, cei care au obiecţii la adresa lor doresc detalierea completă a conţinutului modificat genetic al acestor alimente – etichetarea, astfel încît consumatorii să poată alege ce vor să cumpere. Statele Unite însă – de obicei susţinătoare a comerţului liber şi a libertăţii de alegere a consumatorului – au adoptat în acest caz poziţia conform căreia detalierea completă ar reprezenta o barieră comercială. O mare parte din exporturile agricole ale Americii conţin un ingredient modificat genetic; pe bună dreptate, America este îngrijorată de faptul că, avînd în vedere anvergura preocupărilor legate de alimentele modificate genetic, consumatorii europeni nu vor mai achiziţiona multe dintre alimentele produse în America. Statele Unite situează dreptul lor de a exporta mai presus de dreptul consumatorilor europeni de a şti ce mănîncă.

De asemenea, interesele economice se plasează adesea pe o poziţie superioară în raport cu identitatea culturală. Majoritatea oamenilor acordă o importanţă enormă moştenirii lor culturale, limbii şi sentimentului identităţii culturale. Pentru mulţi dintre ei, cinematografia este importantă atît pentru îmbogăţirea, cît şi pentru exprimarea acestei identităţi. Copierea filmelor generează mari „randamente de scară”; costul efectuării unei copii este neglijabil în raport cu costul iniţial al producerii filmului. Acest fapt reprezintă un avantaj enorm pentru filmele din America şi India, ambele fiind ţări cu un număr mare de spectatori de cinema. În întreaga lume, multe guverne consideră că este necesar şi că merită să finanţeze manifestări artistice cum ar fi opera sau teatrul, iar unele, printre care Franţa şi Maroc, finanţează şi producţii cinematografice. Industria divertismentului din SUA consideră însă aceste finanţări o competiţie injustă, şi în Runda Uruguay a încercat (fără succes) să obţină eliminarea lor57. În opinia mea, acesta este un exemplu clar de situare a considerentelor economice deasupra altor valori. Filmele hollywoodiene în care abundă scenele de sex şi violenţă pot avea o anumită doză de atractivitate universală, însă pare rezonabil ca guvernele să dorească să-şi promoveze tradiţiile artistice proprii, iar sprijinul acordat cinematografiei este o modalitate justificabilă de a realiza acest lucru. Legat de acest exemplu, mi se pare impresionantă analiza costurilor şi beneficiilor de ordin social. Există puţine şanse ca filmele de limbă franceză care au beneficiat sau nu de finanţare să micşoreze cu mult profiturile Hollywood-ului. Poporul francez ar trebui să decidă dacă banii guvernului francez sînt bine cheltuiţi prin finanţarea lor. Dacă investiţia este bună, vor beneficia de ea nu numai cinefilii francezi, ci şi spectatorii de cinema din întreaga lume.

Mai există şi problema mediului, pe care am menţionat-o aici pentru că are legătură cu cea a valorii. În capitolul 2am evidenţiat importanţa unei viziuni a dezvoltării care depăşeşte dimensiunea PIB-ului. Din perspectiva unora, respectul faţă de mediu reprezintă una dintre valorile elementare. Din punctul de vedere al altora, este o chestiune de corectitudine faţă de generaţiile următoare: dacă exploatăm mediul şi risipim resursele naturale de care dispunem, punem în pericol viitorul. O dezvoltare susţinută necesită strategii ecologiste solide. În opinia altora, mediul constituie o problemă a prezentului imediat: standardele de viaţă din prezent sînt compromise dacă apa pe care o bem şi aerul pe care îl respirăm sînt poluate. Însă oricare ar fi perspectiva, există o temere bine întemeiată cu privire la faptul că acordurile comerciale internaţionale prost concepute pot să compromită capacitatea ţărilor de a proteja mediul. De exemplu, atunci cînd un sat din statul central-nordic al Mexicului, San Luis Potosi, a încercat să forţeze Metaclad, o companie americană de depozitare a deşeurilor, să închidă un spaţiu toxic de depozitare care contamina reţeaua de apă locală, guvernul mexican a fost silit să plătească drept compensaţie 16,7 milioane de dolari, conform previziunilor Capitolului 11 din NAFTA. Antiecologiştii au reuşit să strecoare în capitolul respectiv o prevedere destinată să pună capăt regularizărilor, făcîndu-le prea costisitoare, impunînd compensări pentru pierderea valorii de piaţă ca urmare a regularizării, inclusiv în privinţa regularizărilor care protejează mediul şi sănătatea publică. În mod ironic, administraţia Clinton a dedicat enorm de multă energie pentru a împiedica punerea în aplicare a legislaţiei aprobate de Congres care ar fi impus acest lucru – şi a reuşit; Clinton şi Mickey Kantor, adjunctul său pe probleme de comerţ, au ştiut probabil că această prevedere era inclusă, tipărită cu litere mici, în acordul NAFTA pe care încercau în acelaşi timp să-l promoveze, însă chiar dacă lucrurile au stat aşa, nu au discutat niciodată despre acest lucru nici în mod public, nici în particular, în întrunirile NAFTA de la Casa Albă58.

Interese corporatiste

În acest capitol am arătat cum interesele corporatiste au încercat să modeleze globalizarea în moduri care compromit valorile fundamentale. Faptul că unul dintre domenii – proprietatea intelectuală – a fost asociat cu comerţul, iar altele nu, cum este cazul standardelor muncii, spune mult despre modul în care este gestionată globalizarea în prezent. Sarcina negociatorilor occidentali din domeniul comerţului este să obţină condiţii comerciale cît mai bune pentru industriile din ţările lor – de exemplu, să-şi lărgească accesul pe piaţă şi să obţină drepturi mai solide legate de proprietatea intelectuală –, fără să renunţe la subvenţiile agricole sau la barierele nontarifare din calea comerţului. Conceptul de echitate nu face parte din vocabularul acestor negociatori comerciali. Ei nu se gîndesc la contribuabilii americani sau europeni, care ar avea foarte mult de cîştigat de pe urma eliminării subvenţiilor din agricultură. Nu se gîndesc nici la consumatorii americani sau europeni, care ar fi avantajaţi de preţurile mai mici. Nu se gîndesc la mediul global, care ar avea enorm de mult de cîştigat ca urmare a reducerii emisiilor de gaze responsabile pentru efectul de seră. Nu se gîndesc cum să-i ajute pe cei săraci să obţină acces la medicamentele care le pot salva viaţa.

În schimb, încearcă să vină în sprijinul producătorilor, iar sarcina lor este să obţină cît mai mult posibil, cedînd cît mai puţin posibil. Negociatorii comerciali au puţine motivaţii care să-i determine să se gîndească la mediu, la chestiuni legate de sănătate sau chiar la progresul de ansamblu al ştiinţei. Mediul reprezintă problema ministrului Mediului, accesul la medicamentele salvatoare de vieţi omeneşti reprezintă problema ministrului Sănătăţii iar ritmul de ansamblu al inovaţiilor este o problemă a miniştrilor Educaţiei, cercetării şi tehnologiei. Prin urmare, deşi acordurile comerciale influenţează toate aceste sectoare, cei preocupaţi de ele nu se află la masa negocierilor.

Miniştrii Comerţului tind să negocieze în secret. Acordurile comerciale sînt lungi şi complexe, iar cei care fac lobby se străduiesc foarte mult să strecoare în ele prevederi în avantajul propriu, despre care speră că nu vor atrage atenţia. Totuşi, principalele probleme pe care le-am dezbătut aici – ca de exemplu compromisul dintre profiturile unei companii farmaceutice şi dreptul la viaţă – sînt uşor de înţeles. Dacă problema accesului la medicamentele destinate tratamentului SIDA ar fi supusă la vot, fie în ţările dezvoltate, fie în cele în curs de dezvoltare, majoritatea nu ar sprijini niciodată poziţia companiilor farmaceutice sau cea a administraţiei Bush.

În centrul dezbaterii democratice se află conflictele legate de valorile fundamentale. Criticii globalizării acuză faptul că globalizarea a fost gestionată astfel încît unele dintre cele mai importante chestiuni au fost eliminate din discursul public din cadrul ţărilor individuale şi introduse în forumurile internaţionale închise, departe de a fi democratice în sensul obişnuit al termenului. Dacă vocile intereselor corporatiste se fac auzite atît de clar şi de puternic, în absenţa limitărilor şi echilibrelor induse de procesele democratice, nu este deloc surprinzător că rezultatele par atît de discutabile, atît de diferite faţă de ceea ce s-ar fi obţinut dacă ar fi existat un proces mai democratic. Cea mai intimidantă provocare legată de reforma globalizării este democratizarea ei; un test al succesului ar fi cît de des ar reuşi aceasta să garanteze triumful valorilor fundamentale asupra simplelor interese corporatiste.

 

 

 

Note

 

    1.  Vezi, de exemplu, Robert B. Zoellick, „When Trade Leads to Intolerance”, New York Times, 12 iunie 2004, p. A13.

    2.  Declaraţia negociatorului-şef pentru Comerţ al SUA, Robert B. Zoellick, după aprobarea de către Senat a Acordului de Comerţ Liber cu Marocul.

    3.  În Statele Unite, de exemplu, producătorii generici pot fabrica produsele proprii şi le pot expune la raft, acestea fiind disponibile pentru vînzare în momentul expirării brevetului. Conform acordului marocan, este posibil ca producătorii generici să nu poată face acest lucru. Totodată, companiile farmaceutice îşi dispută „exclusivitatea informaţiilor”, „informaţiile cu caracter clinic esenţiale pentru aprobarea unui produs farmaceutic” avînd un caracter protejat pentru un anumit interval de timp. Companiile farmaceutice au cerut restricţii asupra utilizării informaţiilor, chiar dacă acestea au fost publicate şi puse la dispoziţia publicului larg, ba chiar şi în cazul în care o parte din finanţările pentru cercetare au provenit din fonduri publice. Un fapt şi mai grav – testarea medicamentelor necesită ca o fracţiune din subiecţi să primească un tratament cu placebo sau cu un alt medicament, însă se poate argumenta că efectuarea unui studiu în care unii pacienţi primesc un produs despre care se ştie că este mai puţin eficient decît un altul existent pe piaţă este o dovadă de lipsă de etică. (Probabil că ţările ar putea să-şi modifice reglementările, astfel încît orice medicament aprobat în Statele Unite să fie aprobat automat şi în ţările respective; singurul lucru care ar trebui demonstrat ar fi că substanţa chimică generică este de fapt aceeaşi. Aşa se procedează în Statele Unite. Totuşi, se poate bănui că guvernul SUA ar putea exercita presiuni enorme împotriva modificării reglementărilor în acest sens. Acesta este rezultatul dorit de industria farmaceutică din SUA – întîrzierea introducerii medicamentelor generice.)

    4.  Vezi Khabir Ahmad, „USA-Morocco Deal May Extend Drug Patents to 30 years”, Lancet, vol. 362 (6 decembrie 2003), p. 1904.

    5.  Acordurile sînt complexe şi dificil de interpretat, astfel încît consecinţele rămîn oarecum sub semnul întrebării. Ambiguităţile pot fi deliberate. Þara în curs de dezvoltare poate susţine că a cîştigat „flexibilitate” în privinţa, spre exemplu, aplicării protecţiei drepturilor intelectuale – ar putea permite producerea de medicamente generice dacă ar exista o necesitate validă din perspectiva stării de sănătate – iar Departamentul de Comerţ al SUA îi poate raporta clientului său, industria farmaceutică, faptul că a obţinut concesii majore legate de extinderea duratei efective a patentului. Atunci cînd ţările în curs de dezvoltare încearcă să utilizeze „flexibilităţile” pe care au crezut că le-au inclus în acord, Statele Unite îşi mobilizează imensa lor putere economică pentru a le împiedica – după cum s-a întîmplat cu Brazilia şi Africa de Sud atunci cînd au încercat să producă versiuni generice ale medicamentelor pentru tratamentul SIDA în anii care au urmat semnării acordului TRIP.

    6.  Conform acordului TRIP, toţi membrii OMC trebuie să aibă un regim al drepturilor intelectuale care să satisfacă anumite standarde „ridicate” – în principal standarde stabilite de ţările industrializate avansate. Fiecare ţară urma să menţină în funcţie propriile oficii pentru acordarea de patente şi drepturi de copyright.

    7.  A mai existat şi o altă critică la adresa acordului TRIP: acesta a fost injust faţă de ţările în curs de dezvoltare, din două puncte de vedere. Deşi le-a oferit ţărilor industrializate avansate protecţia pe care şi-au dorit-o, nu a protejat cunoştinţele tradiţionale aflate în proprietatea ţărilor în curs de dezvoltare. (Vezi discuţia de mai jos.) Deoarece acordul TRIP urma să reducă accesul la informaţii al ţărilor în curs de dezvoltare şi să le determine să plătească drepturi în valoare de miliarde de dolari, acesta ar fi trebuit să facă parte din „Marea Negociere” (Grand Bargain), descrisă în capitolul 3, datorită căreia ţările în curs de dezvoltare ar fi trebuit să beneficieze de un acces sporit la agricultură şi de pe urma reducerii subvenţiilor agricole în ţările industrializate avansate. Þările dezvoltate nu au respectat obligaţiile ce le reveneau prin această înţelegere.

    8.  Aceste exemple ilustrează afirmaţia cu caracter general: toate drepturile de proprietate sînt circumscrise. Din acelaşi motiv, în iunie 2005, Curtea Supremă a SUA confirma încă o dată dreptul de domeniu eminent al guvernului: o persoană nu poate dispune după bunul plac de proprietatea sa (inclusiv să vîndă proprietatea oricui doreşte), dacă statul ia o altă hotărîre. Evident, există restricţii importante care previn abuzurile din partea acestor puteri enorme.

    9.  Desigur, deseori regimul proprietăţii intelectuale nu determină un monopol adevărat – o singură firmă care să producă un produs, fără să se confrunte cu o competiţie eficientă –, însă modifică intensitatea şi specificul competiţiei, iar rezultatele pot fi chiar mai rele decît în cazul monopolului veritabil. Să analizăm, de exemplu, cazul industriei farmaceutice, unde rezultatele cercetărilor esenţiale sînt puse la dispoziţia publicului larg. Companiile farmaceutice au rolul de a aduce pe piaţă rezultatele acestor cercetări; în situaţia actuală însă, acestea concurează între ele mai mult prin intermediul marketingului şi al diferenţierii produselor. Dacă o firmă descoperă un medicament, celelalte încearcă să utilizeze o variantă a ideii (un medicament cu efecte similare) care nu este inclusă în patentul original, dar care însă are avantaje limitate din perspectiva consumatorului. Profiturile sînt disipate cel puţin parţial în această variantă de competiţie ineficientă.

10.  Paul A. Samuelson a formalizat conceptul, cu mai puţin de jumătate de secol în urmă, în lucrarea sa clasică „The Pure Theory of Public Expenditures”, Review of Economic and Statistics, vol. 36, nr. 4 (noiembrie 1954), pp. 387-389. Diferenţa esenţială faţă de produsele obişnuite este numită „consum neconcurenţial”; dacă eu mănînc un bol de orez, tu nu poţi să-l mănînci la rîndul tău; pe cînd, dacă eu ştiu ceva, faptul că ştii şi tu acel lucru nu diminuează cunoştinţele mele (deşi, evident, acest fapt are un efect asupra avantajelor pe care le pot obţine de pe urma respectivelor cunoştinţe).

11.  Pentru ca un patent să fie susţinut, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii descrise anterior (de exemplu, noutatea); evident, nu poate să existe un patent anterior pentru o idee esenţial identică. Multe cereri de patente sînt respinse, iar uneori patentele, după ce sînt acordate, nu sînt susţinute după litigii (de obicei foarte costisitoare). În sistemul european al patentelor, există posibilitatea ca o aplicaţie pentru un patent să fie contestată înainte de a fi aprobată. În Statele Unite, contestaţiile se pot face doar ulterior acordării patentului.

12.  Selden a solicitat prima oară acordarea patentului pe 8 mai 1879, prin intermediul unui dosar care cuprindea atît prezentarea motorului, cît şi a utilizării sale la un vehicul cu patru roţi. Apoi, acesta a început să adauge atîtea amendamente la dosarul pentru obţinerea patentului, încît procesul aprobării a fost prelungit la şaisprezece ani. Patentul (#549,160) a fost acordat în cele din urmă la 5 noiembrie 1895.

13.  Aceste preocupări s-au evidenţiat în special în cazul patentelor pentru cunoştinţele tradiţionale. Una dintre problemele adresate de Comisia Mondială pentru Dimensiunea Socială a Globalizării, în raportul său, A Fair Globalization: Creating Opportunities for All, op. cit., era cea a „impactului negativ al reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală, care facilitează privatizarea cunoştinţelor tradiţionale” (p. 20).

14.  Vezi, de exemplu, „A Tragedy of the Public Knowledge ’Commons’?”, de Paul A. David, un distins profesor de economie de la Stanford şi Oxford, la www.cepr.stanford.edu/papers.htms; James Boyle, profesor de drept, a scris mult pe tema aspectelor legale, de exemplu, „The Second Enclosure Movement and the Construction of the Public Domain”, Law and Contemporary Problems, vol. 66 (primăvară/vară, 2003), pp. 33-74. Vezi şi Richard Poynder, „Enclosing the Digital Commons”, Information Today, vol. 20, nr. 5 (mai 2003), pp. 37-38; şi Lawrence Lessig, The Future of Ideas: The Fate of the Commons in a Connected World (Random House, New York, 2001).

15.  De exemplu, în negocierile cu AOL, Microsoft a cerut ca AOL să renunţe la Real Player de la RealNetworks, care intra în competiţie directă cu Windows Media Player al Microsoft. Acuzaţia de procedură antitrust a RealNetworks împotriva Microsoft cita o afirmaţie a unui director executiv al acesteia care susţinea că Microsoft va încerca „să anihileze” RealNetworks. Vezi John Markoff, „RealNetworks Accuses Microsoft of Restricting Competition”, New York Times, 19 decembrie 2003, p. C5. Pentru mai multe detalii despre atacurile Microsoft asupra Netscape şi procesele care au urmat, vezi Paul Abrahams şi Richard Waters, „You’ve Got Competition”, Financial Times, 24 ianuarie 2002, p. 16. Council of Economic Advisers a început să fie preocupat de impactul economic al poziţiei dominante a Microsoft în perioada în care eram membru şi preşedinte al său. Mai apoi, am fost martor în calitate de expert în cîteva litigii împotriva practicilor anticompetitive ale Microsoft, în Statele Unite, Europa şi Asia; pe baza unei evaluări judicioase a probelor, deciziile repetate ale unor tribunale din Statele Unite şi din alte părţi conform cărora Microsoft abuzase de poziţia sa de monopol nu au constituit o surpriză.

16.  Pentru o prezentare mai detaliată a acestui episod, vezi William Greanleaf, Monopoly on Wheels: Henry Ford and the Selden Automobile Patent (Wayne State University Press, Detroit, 1961).

17.  Pentru o analiză a acestui caz, vezi, de exemplu, Tom D. Crouch, The Bishop’s Boys: A Life of Wilbur and Orville Wright (W.W. Norton, New York, 1989). Cartelul pentru schimbul de licenţe asupra patantelor de invenţie a funcţionat pînă în iulie 1917. Joel Klein s-a referit la el într-un discurs ţinut pe 2 mai 1997, în timp ce era asistent al Procurorului General al Diviziei Antitrust din cadrul Departamentului de Justiţie al SUA; vezi www.usdoj.gov/atr/public/speeches/118.htm.

18.  În unele cazuri, printr-un marketing mai bun, medicamentele imitatoare s-au dovedit la fel de eficiente sau chiar superioare în comparaţie cu cele originale. De exemplu, Zantac a fost un medicament anti-ulcer care a încercat să imite medicamentul revoluţionar Tagamet (descoperit prin cercetări răsplătite cu premiul Nobel). Deşi unele studii indică faptul că, în general, Zantac nu a înregistrat rezultate mai bune decît Tagamet, s-a vîndut mai bine datorită unui marketing superior. (Succesul său mai poate fi determinat şi de efectele sale secundare mai puţine ca număr.)

19.  Cheltuielile totale au fost enorme: în 2001, totalul cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare ale celor mai mari şapte companii farmaceutice din America a fost de 17 miliarde de dolari. Vezi „Industry Dominates R&D Spending in US”, Chemical and Engineering News, 28 octombrie 2002, pp. 50-52. Cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare au crescut enorm, fără a fi justificate într-un mod evident. Din 2000 şi pînă în 2004, numărul mediu anual al cererilor de înregistrare a unor medicamente noi înaintate către FDA a fost de 107. Această medie a scăzut mai mult sau mai puţin de la începutul colectării datelor, respectiv din 1970. Mai concludent este faptul că, din cele patruzeci şi şase de astfel de cereri depuse în prima parte a anului 2005, doar şapte au vizat o substanţă cu o structură moleculară inovatoare. În 2004, din cele 113 cereri, doar treizeci şi unu au vizat astfel de substanţe. Majoritatea celorlalte se refereau fie la un nume nou, fie la un producător nou. Vezi US Food And Drug Administration Center for Drug Evaluation and Research, „CDER Drug and Biologic Approval Reports”, la www.fda.gov/cder/rdmt/default.htm

20.  Vezi Ha-Joon Chang, Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective (Anthem Press, Londra, 2002) şi Eric Schiff, Industrialization without National Patents: The Netherlands, 1869-1912; Switzerland, 1850-1907 (Princeton University Press, Princeton, 1971). Chiar şi în prezent, multe ţări continuă să fie inovatoare, fără o protecţie a proprietăţii intelectuale atît de puternică precum cea din Statele Unite. (De exemplu, protecţia dreptului de copyright în Japonia este mai slabă.) Vezi H. Stephen Harris Jr., „Competition Law and Patent Protection in Japan: A Half-Century of Progress, a New Millennium of Changes”, Columbia Journal of Asian Law, vol. 16 (toamnă 2002), pp. 71-140.

21.  Desigur, cercetarea de bază există doar pentru că găseşte unele surse de finanţare, cum ar fi guvernul sau fundaţiile. Chiar şi un savant devotat are nevoie de un laborator, iar laboratoarele sînt costisitoare. Profiturile monopolurilor obţinute din proprietatea intelectuală reprezintă o sursă alternativă de finanţare, una care presupune costuri mari pentru societate, care trebuie comparate cu avantajele pe care le aduc.

22.  Browserul Firefox a fost elaborat drept componentă a proiectului Mozilla. Acest proiect produce software de tip open source şi este susţinut de Mozilla Foundation, care a primit sprijinul necesar iniţierii sale de la Netscape, subsidiara AOL. (Mai multe informaţii sînt disponibile la www.mozilla.org.) Începînd cu martie 2006, la 18 luni de la lansare, s-a estimat că Mozilla Firefox deţinea 10% din piaţă. Vezi Antony Savvas, „Firefox Reaches One in Ten”, ComputerWeekly.com, 5 aprilie 2006, la www.computerweekly.com/Articles/2006/04/05/215224/Firefoxreachesoneinten.htm.

23.  Preşedintele Jefferson, care, în calitate de secretar de stat, a fost unul dintre redactorii originali ai Legii Patentelor din 1793, considera că patentele vor fi acordate numai invenţiilor concrete, utile. Totuşi, la adoptarea legii din 1952, un raport al Congresului afirma că „orice lucru făcut de om sub Soare” poate fi patentat. De atunci, noţiunea de patentabil a fost lărgită în mod considerabil. În 1980, Curtea Supremă, în cazul Diamond contra Chakrabarty, a decis că bacteriile modificate genetic pot fi patentate. De atunci, patentele au fost extinse şi în privinţa procedurilor de afaceri.

24.  Vezi James Meek, „The Race to Buy Life”, Guardian, 15 noiembrie 2000, disponibil la www.guardian.co.uk/genes/article/0,2763,397827,00.htm; şi Center for the Study of Technology and Society, „Genome Patents”, la www.tecsoc.org/biotech/focuspatents.htm.

25.  Firma îşi are sediul în Salt Lake City, Utah, şi celălalt fondator al său este Walter Gilbert, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1980, pentru contribuţia sa la dezvoltarea tehnologiei de determinare a secvenţelor ADN-ului.

26.  Vezi Claude Henry, Patent Fever in Developed Countries and Its Fallout on the Developing World, Prisme nr. 6 (Centre Cournot for Economic Studies, Paris, mai 2005), şi Andrew Pollack, „Patent on Test for Cancer is Revoked by Europe”, New York Times, 19 mai 2004, p. C3. În cele din urmă, Myriad a elaborat o tehnologie de examinare medicală şi pretinde 3.000 de dolari pentru o examinare completă, refuzîndu-le altor firme dreptul de a efectua examinarea. Provincia Ontaro ignoră această pretenţie, permiţîndu-le cetăţenilor săi să fie examinaţi în mod gratuit.

27.  Numărul global a crescut foarte mult – cu 14 procente doar în trei ani. Baza de date Intellectual Property Statistics Database este disponibilă la www.wipo.int/ipstatsdb/en/stats.jsp.

28.  Tim Berners-Lee, Weaving the Web: The Original Design and Ultimate Destiny of the World Wide Web (HarperCollins, New York, 2000).

29.  Prevederea referitoare la exclusivitatea informaţiilor – destinată să limiteze utilizarea informaţiilor – asupra căreia Statele Unite au insistat în acordurile comerciale bilaterale recente contravine întru totul, într-un mod evident, spiritului acestei prevederi tradiţionale.

30.  Poziţia unora dintre cei mai fervenţi susţinători ai drepturilor de proprietate intelectuală pe piaţa liberă relevă o tensiune curioasă: deşi agenda liberalizării/privatizării pe care o susţin presupune în general minimalizarea rolului guvernului, acest nou ansamblu de reforme necesită un rol mai activ al guvernului şi un grup de reforme noi, restrictive, privitoare la utilizarea informaţiilor.

31.  Investiţia lor în lobby a generat profituri mari. Vezi Stephanie Saul, „Drug Lobby Got a Victory in Trade Pact Vote”, New York Times, 2 iulie 205, p. C1.

32.  Congresul a modificat termenul patentelor în 1994, pentru a se conforma standardelor Acordului General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT), astfel încît acum un patent este valabil 20 de ani de la ultima solicitare, în timp ce anterior era valabil 17 ani de la acordarea sa. Termenul de 20 de ani poate fi extins pentru a compensa întîrzierile survenite în procesul acordării patentului.

33.  Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO) a fost precedată de Bureaux Internationaux Réunis pour la Protection de la Propriété Intellectuelle, înfiinţată în 1893 pentru a administra Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (primul acord internaţional cu privire la copyright).

34.  Asocierea unei chestiuni de politică publică (standardele muncii sau proprietatea intelectuală) cu comerţul (şi sancţiunile comerciale) este numită, în mod natural, „conexiune” (linkage). Conexiunile se impun cel mai mult atunci cînd miza este chiar bunăstarea tuturor locuitorilor de pe glob. În capitolul 6, argumentez faptul că existenţa unor conexiuni dintre acordurile comerciale şi aplicarea acordurilor privitoare la mediul global se justifică, aşa cum este cazul Protocolului de la Kyoto cu privire la încălzirea globală.

35.  În aceeaşi lună, mai tîrziu, la Seul, la întrunirea ministerială a ţărilor celor mai puţin dezvoltate din cadrul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, am explicat pe larg cum ar putea arăta un astfel de regim al proprietăţii intelectuale. Vezi „Towards a Pro-Development and Balanced Intellectual Property Regime”, la www.gsb.columbia. edu/faculty/jstiglitz/download/2004_TOWARDS_A_PRO_DEVELOPMENT.htm.

36.  Din păcate, Statele Unite, în multe dintre acordurile comerciale bilaterale pe care le-a semnat în ultima vreme, au cerut – şi au obţinut – o protecţie sporită a proprietăţii intelectuale, un acord „TRIP plus” – tipul de acord care a generat protestele din Maroc. Proteste asemănătoare au marcat şi negocierile pentru acorduri bilaterale desfăşurate în alte părţi, cum ar fi Thailanda.

37.  Aceasta se înţelege prin definirea cunoaşterii drept un bun public.

38.  Vezi articolul semnat de Donald G. McNeil Jr., „A Nation Challenged: The Drug; A Rush for Cipro, and the Global Ripples”, New York Times, 17 octombrie 2001, p. A1.

39.  O întrebare asemănătoare a fost cea privitoare la motivaţia companiilor farmaceutice de a acorda aparent atît de multă atenţie medicamentelor generice din ţările în curs de dezvoltare. La urma urmei, profiturile pe care le obţin în mod curent de pe urma ţărilor în curs de dezvoltare este mic, prin urmare pierderea profiturilor din cauza producerii de medicamente generice ar fi mică. Este posibil chiar să cîştige bani prin intermediul tarifelor percepute pentru licenţe. De obicei, companiile farmaceutice se tem că medicamentele ieftine vor fi exportate în Statele Unite şi în Europa, iar acest fapt le-ar putea afecta enorm profiturile. Totuşi, argumentul nu este pe deplin convingător. În întreaga lume există deja diferenţe imense de preţuri, iar modalităţile de evitare a acestui fenomen sînt limitate, în mare parte datorită faptului că este vorba despre o industrie cu reglementări foarte stricte. Presupun că motivul real este legat de teama că dacă americanii (sau europenii) ar sesiza discrepanţa dintre preţul practicat de companiile farmaceutice şi preţul la care ar putea fi cumpărate medicamentele, preţurile ar fi supuse unor presiuni enorme.

40.  Companiile farmaceutice au intentat un proces guvernului Africii de Sud, contestînd capacitatea acestuia de a utiliza prevederile OMC referitoare la accesul pe piaţă – în acest caz, licenţa obligatorie – pentru a face disponibile medicamentele împotriva HIV/SIDA în această ţară. În aprilie 2001 au renunţat la acuzaţii.

41.  Vezi aliniatul 6 din „Declaration on the TRIPS Agreement and Public Health” de la Doha: „Sîntem de acord cu faptul că membrii OMC care nu dispun de posibilitatea de producţie în sectorul farmaceutic sau care dispun de posibilităţi limitate se pot confrunta cu dificultăţi legate de utilizarea eficientă a prevederii referitoare la licenţa obligatorie, în contextul prevederilor acordului TRIP”. În pofida faptului că era o chestiune urgentă, deoarece mii de oameni sufereau de SIDA, administraţia Bush, ca urmare a presiunilor exercitate de companiile farmaceutice, a refuzat să semneze un acord acceptat de toate celelalte ţări. În cele din urmă, în august 2003, s-a ajuns la un alt acord, atunci cînd Statele Unite şi-au modificat poziţia, permiţîndu-le ţărilor celor mai puţin dezvoltate să importe medicamente generice provenite de la producători care practică preţuri mici şi care nu deţin patente, din ţările în curs de dezvoltare. Pînă în acel moment însă, această problemă deteriorase deja reputaţia OMC în ţările în curs de dezvoltare.

42.  De fapt, deoarece medicamentele salvatoare de vieţi reprezintă o necesitate, capacitatea companiilor farmaceutice de a majora preţurile şi de a-şi spori astfel profiturile este cu mult mai mare decît în cazul produselor cosmetice şi al medicamentelor de tip „lifestyle”.

43.  Tehnologiile noi facilitează identificarea locului unde au fost produse medicamentele, făcînd „arbitrajul” (numit uneori şi „comerţ paralel”) chiar şi mai dificil.

44.  Un studiu din Lancet a descoperit că „din 1.393 noi entităţi chimice introduse pe piaţă între 1975 şi 1999, numai şaisprezece au fost destinate tratamentului bolilor tropicale şi tuberculozei”. P. Trouiller et al., „Drug Development for Neglected Diseases: A Deficient Market and a Public-Health Policy Failure”, Lancet, vol. 359 (22 iunie 2002), pp. 2188-2194. Un alt studiu consemnează: „Din cele 137 de medicamente destinate tratamentului bolilor infecţioase aflate încă în studiu în 2000, doar unul menţiona printre indicaţii şi boala somnului, iar altul malaria. Nu există medicamente noi aflate în faza de studiu pentru tratamentul tuberculozei sau al leishmaniazei. Lista curentă a PhRMA, «Medicamente noi aflate în studiu», cuprinde opt medicamente pentru impotenţă şi disfuncţii erectile, şapte pentru obezitate şi patru pentru tulburări de somn”. Médecins Sans Frontières Access to Essential Medicines Campaign şi Drugs for Neglected Diseases Working Group, „Fatal Imbalance: The Crisis in Research and Development for Drugs for Neglected Diseases”, Médecins Sans Frontières, septembrie 2001, p. 12. Un studiu din 2001 al Families USA Foundation, intitulat „Off the Charts: Pay, Profits and Spending by Drug Companies”, arăta că, în 2000, opt din cele mai mari nouă companii farmaceutice din America au cheltuit pentru marketing mai mult decît dublul sumei alocate cercetărilor şi dezvoltării. Cea de-a noua a cheltuit „doar” de 1,5 ori mai mult pentru marketing decît pentru cercetare şi dezvoltare. Pentru un studiu mai recent care susţine faptul că preţurile mai mici ale medicamentelor nu vor determina o diminuare a cercetărilor, vezi Donald Light şi Joel Lexchin, „Will Lower Drug Prices Jeopardize Drug Research? A Policy Fact Sheet”, American Journal of Bioethics, vol. 4, nr. 1 (ianuarie 2004), pp. W1-W4.

45.  O a treia alternativă este sprijinirea în mod direct a cercetării, de exemplu, prin intermediul Institutelor Naţionale de Sănătate din SUA şi a unor instituţii similare din alte ţări.

46.  Desigur, există şi alte reforme care ar reduce motivaţiile de a produce medicamente care „copie” alte medicamente. Guvernul, de exemplu, ar putea răspîndi informaţii cu privire la eficienţa relativă a acestor medicamente şi la siguranţa utilizării lor. Apoi, companiilor de asigurări li s-ar putea cere să aprobe utilizarea unui medicament mai scump doar dacă s-ar demonstra că este cu mult mai eficient sau mai sigur. O astfel de reformă ar stimula competiţia sub aspectul calităţii şi al preţului produsului.

47.  Informaţiile reprezintă un bun public global – un bun de pe urma căruia profită toată lumea. Pieţele private, în sine, propun întotdeauna o ofertă insuficientă de bunuri publice. Nu am discutat aici problema celei mai bune locaţii pentru un studiu: sectorul public, cel privat sau cel nonguvernamental. Multe dintre cele mai importante inovaţii sînt făcute în laboratoare de cercetare guvernamentale şi în universităţi. Este clar că acestea au capacitatea de a efectua cercetări la cel mai înalt nivel. Conceptul unui fond pentru premii a fost susţinut de James Love şi Consumer Project on Technology. Congresmanul Bernard Sanders a introdus ordonanţa HR 417, Medical Innovation Prize Act din 2005, pentru a implementa ideea.

48.  Desigur, premiile corespunzătoare medicamentelor ce tratează bolile prevalente în ţările în curs de dezvoltare ar fi acordate în principal în folosul acestor ţări. Aceste cheltuieli pot fi considerate o formă importantă de sprijin extern.

49.  Primul preşedinte Bush a refuzat să semneze protocolul, însă la 4 iunie 1993, preşedintele Clinton l-a semnat. Totuşi, Congresul a refuzat ratificarea acestuia.

50.  Ruth Brand, „The Basmati Patent”, în Limits to Privatization: How to Avoid Too Much of a Good Thing, ed. Ernst Ulrich von Weizäcker, Oran R. Young şi Matthias Finger (Earthscan Publications, Londra şi Sterling, VA, 2005). Devinder Sharma, „Basmati Patent: Let Us Accept It, India Has Lost the Battle”, 22 iunie 2005; disponibil la http://www.eftafairtrade.org/Document.asp?DocID=150/tod=2112.

51.  Este interesant faptul că oamenii de ştiinţă implicaţi erau din Asia de Sud.

52.  În cele din urmă, Statele Unite au revocat toate cererile pentru patente, cu excepţia a cinci dintre ele, şi au refuzat companiei RiceTec dreptul de a-şi vinde pe piaţă orezul sub numele de orez basmati. Desigur, este posibil ca RiceTec să fi îmbunătăţit varietatea tradiţională, însă criticii susţin că patentul lor a urmărit totodată privatizarea unui ansamblu însemnat de cunoştinţe tradiţionale. Vezi Brand, „The Basmati Patent”, op. cit., şi John Madeley, „US Rice Group Wins Basmati Patents”, Financial Times, 24 august 2001, secţiunea Commodities & Agriculture, p. 24.

53.  Vezi Vandana Shiva şi Ruth Brand, „The Fight Against Patents on the Neem Tree”, în Limits to Privatization, op. cit.

54.  Qinghao (peliniţa) are un ingredient activ numit artemisină. Chinezii au încercat ani de zile să obţină aprobarea OMC pentru scoaterea pe piaţă a acesteia, înainte ca Suedia să o obţină foarte rapid. Concomitent, Novartis a deţinut drepturile de patentare împreună cu Institutul de Microbiologie şi Epidemiologie al Academiei de ªtiinţe Medicale Militare din Beijing. Vezi Howard W. French, „Malaria Remedy Proves a Tonic for Remote China”, International Herald Tribune, 12 august 2005, p. 1, şi „A Feverish Response: Treating Malaria”, Economist, 20 noiembrie 2004.

55.  Este nevoie şi de alte reforme ale procedurilor privitoare la patente. De exemplu, vezi nota 11de la acest capitol.

56.  Desigur, observaţia are un caracter mai general: ţările în curs de dezvoltare au nevoie şi de sprijin din punct de vedere legal, de exemplu, în lupta pe care o duc împotriva diverselor bariere nontarifare descrise în capitolul 3.

57.În industria divertismentului, ca şi în alte industrii, firmele din interiorul unei ţări încearcă deseori să ia măsuri de protecţie şi invocă adesea promovarea culturii în apărarea acestor măsuri. Vreau să clarific un lucru: nu apăr protecţionismul, ci drepturile guvernelor de a-şi promova propria cultură.

58.Cu siguranţă, la Casa Albă nu s-a discutat niciodată în mod deschis despre aceste prevederi, iar eu trebuia să particip la toate întîlnirile importante legate de problemele mediului. Atunci cînd, ulterior, l-am întrebat pe Mickey Kantor, Reprezentantul pentru Comerţ al SUA din acea perioadă, dacă ştiuse despre aceste prevederi, el a subliniat în apărarea sa că acordul fusese negociat în timpul mandatului primului preşedinte Bush şi au acceptat acordul ca atare, axîndu-se asupra prevederilor conexe pentru a da satisfacţie sindicatelor şi grupărilor ecologiste, care la rîndul lor par să nu realizeze existenţa acestei prevederi şi importanţa sa potenţială.

 

Capitolul 4

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.