O săptămână de proteste şi zero reacţie din partea Guvernului : cine pierde şi cine câştigă

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

După o săptămână de proteste necontenite în toată ţara, strategia  Puterii este cât se poate de evidentă. Adoptă o  atitudine de „splendidă izolare” vis a vis de protestatari (a se vedea lipsa oricărei declaraţii a preşedintelui); apoi, persistă în vechea şi răsuflata practică a jocului de-a dialogul democratic cu opoziţia ( vezi discuţiile purtate ieri);  şi, mai ales, mizează din tot sufletul pe o stingere firească, pe o dispariţie pe cale naturală a protestelor care să îi facă din nou viaţa uşoară fără ca ea,  puterea,  să trebuiască să opereze nici o schimbare.

Acest ultim aspect transpare clar, ba chiar sfidător,  în amânarea deciziei Curţii Constituţionale cu privire  la comasarea alegerilor tocmai pentru data de 25 ianuarie – şi asta în timp ce în pieţe se scandează obsesiv împotriva  comasării! Decizia de amânare ascunde un calcul pe cât de perfid, pe atât de transparent: şi anume, estimează  că într-o săptămână  protestele vor înceta, astfel încât previzibila decizie a Curţii nu va avea de înfruntat furia străzii.  Pretextul Curţii Constituţionale pentru amânarea deciziei frizează penibilul:  nevoia de a stabili impactul financiar  al comasării asupra Guvernului!!! Halucinant! De când a devenit responsabilitatea  Curţii Constituţionale să facă „studii” de impact pentru legi? Are cumva Curtea în atribuţii efectuarea de proiecţii bugetare?  Mai bine spuneau că s-a amânat decizia din cauză că jumătate din judecători sunt în piaţă şi protestează împotriva Guvernului,   era la fel de plauzibil…Cu asemenea prestidigitaţii juridice şi intelectuale, puterea, orbită de dorinţa de a nu ceda nici un centimetru,  nu face decât să toarne gaz pe foc  protestatarilor.  După numirea lui Baconschi în fruntea grupului de negociere cu societatea civilă, comportamentul Guvernului  chiar că începe să aibă aerul unui mahalagiu cherchelit şi inept din opera lui Caragiale, care dibuie buimac prin beznă drumul spre casă.

Deci, Guvernul  trage nădejde că timpul joacă în favoarea lui – şi e, într-adevăr, o şansă să fie aşa, pentru că nici un protest nu e veşnic. La un moment dat intervine inevitabil acel fatigue post-revoluţionar, oamenii se blazează, îngheaţă, au de făcut cumpărături, se îmbolnăvesc, se plictisesc, şamd. Totuşi, factorul timp poate să funcţioneze şi în sensul invers, tranformându-se într-o vulnerabilitate a puterii. Şi asta din două motive.

Mai întâi, cu cât mai îndelungat reuşeşte un  Guvern  reuşeşte să ţină oamenii în stradă în plină iarnă, cu atât mai mari sunt hemoragiile de legitimitate pe care le suferă şi cu atât îl vor costa mai scump „reparaţiile” pe care  va trebui să le plătească.   După 3 zile de manifestaţii există loc de negociere amiabilă, după 10 zile trebuie să faci  concesii solide unor oameni furioşi, iar după 3 săptămâni devine evident că trebuie  să îţi dai demisia !

Al doilea motiv e dat de dinamica protestelor: cu cât acestea  se prelungesc,  cu atât nemulţumirea se coagulează  şi prinde o formă mai clară, mai intransigentă.  Ba mai  mult – se radicalizează. Uitaţi-vă la evoluţia stării de spirit în decursul acestei săptâmâni  –  acţiunile de stradă au pornit ca o mişcare haotică, vag pro-Arafat, iar acum sunt o manifestaţie anti-sistem în toată regula.  Abia cu două-trei zile în urmă, tendinţa anti-sistem nu era bine conturată, manifestanţii se aflau, cuminţi,  în faza strict anti-guvernamentală. Aseară, murmurul anti-sistem era deja definit şi în plină expansiune. Dacă acum două zile pancartele şi mesajele îndreptate atât împotriva PDL, cât şi a USL erau rare şi restrânse la câteva grupuri de tineri cu alură tipică de „ocupanţi”, în zilele de marţi şi miercuri, în Piaţa Universităţii, microbul se răspândise vertiginos : un banner uriaş pe care scria cu litere uriaşe „USL şi PDL aceeaşi mizerie”; o pancartă de proporţii cu o caracatiţă pe tentaculele căreia e inscripţionată denumirea principalelor partide politice, atât de la putere, cât şi din opoziţie. O femeie la vreo 60 şi ceva de ani, cel mai probabil pensionară sau oricum pe aproape, în mod vizibil săracă şi cu un limbaj frust , dar în acelaşi timp izbitor de limpede, explica :  „Nu vrem nici un fel de partide politice, toate sunt la fel, corupte, putrede, puterea trebuie să fie a poporului, de aia suntem aici. Noi, cetăţenii, românii, vrem puterea. Iar partidele să vină cu programe şi proiecte, dacă vor să fie băgate în seamă”. La 4-5 metri mai încolo, un alt grup, şi el format din persoane relativ în vârstă,  adunate în jurul unui bărbat care citeşte în portavoce textul unei declaraţii. Una din prevederi atrage ovaţii speciale din partea publicului: „Să fie scoase în ilegalitate toate partidele politice care au fost la guvernare după 1989”. Iar huiduiala lui Ludovic Orban nu a fost decât cireaşa de pe tort. Asta nu mai e simplă revoltă anti-PDL şi anti-Băsescu. După o săptămână de manifestaţii în stradă, protestele din Bucureşti tind să aducă din ce în ce mai mult cu mişcarea indignaţilor din Madrid,  evoluând către o contestaţie radicală şi globală a sistemului.

S-ar putea crede – şi am auzit câteva opinii enunţate în acest sens – că tenta anti-sistem convine coaliţiei de guvernare, întrucât, prin  responsabilizarea  întreagii clase politice se diminuează presiunea pusă pe actualul Guvern.  Exact aceeaşi logică e urmată şi  de susţinătorii partidelor de opoziţie atunci când denunţă mesajele de genul „USL şi PDL, aceeaşi corupţie” ca reprezentând o diversiune murdară a puterii. Dar de-responsabilizarea coaliţiei guvernamentale prin asumarea unui mesaj anti-sistem este o iluzie cruntă.  Revolta anti-sistem nu exclude nici într-un fel caracterul anti-guvernamental al protestelor, ci doar îl înglobează: acelaşi grup care solicită scoaterea în ilegalitate a tuturor partidelor aflate la putere după Revoluţie, poartă o cruce în centrul căreia e răstignită  poza lui Traian Băsescu şi cere, tropăind din picioare,  demisia lui Băsescu, Boc, Udrea, şamd.  Nu există nici o incompatibilitate, nici o incoerenţă şi,  mai ales, nici o îndulcire a revendicărilor vis a vis de actuala putere. Din contra, furia anti-sistem agravează situaţia puterii, pentru că, iată, guvernul Boc  va trebui să fie supus şi să gestioneze o insatisfacţie mult mai profundă şi complexă. Băsescu şi cu Boc nu mai încarnează doar viciile şi defectele PDL-ului, ci ale întregului sistem; nu mai sunt răspunzători doar pentru faptele lor din anii de guvernare,  ci pentru toate relele produse în România ultimilor 20 de ani. Una e să dai seamă pentru un partid şi alta pentru un întreg sistem! Don’t be happy, but do worry!

Prin urmare, mizând pe factorul timp, coaliţia de guvernare are o şansă de reuşită, dar riscurile pe care şi le asumă sunt mai mari decât câştigurile de moment. Da, s-ar putea să nu mai fie nimeni în piaţă pe 25 ianuarie. Dar dacă cumva vom fi acolo, renunţarea la comasare  va trece neobservată,  pentru că revendicările noastre vor fi mult, mult mai vaste. OK, să vedem cine are nervii mai tari, pentru că timpul ţine cu ambele tabere!

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.