Ha Joon Chang susţine cursuri de economia dezvoltării la Universitatea Cambridge. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective (2002) şi Bad Samaritans: Rich Nations, Poor Policies and the Threat to the Developing World (2007).
Capitolul 4 din 23 de lucruri care nu ti se spun despre capitalism, Ed.Polirom, 2011.
Maşina de spălat a schimbat lumea mai mult decât Internetul
Ce vi se pune
Revoluţia recentă din tehnologiile comunicaţiilor, reprezentată de Internet, a schimbat în mod fundamental felul în care funcţionează lumea. Ea a dus la „moartea distanţelor”. În această „lume fără graniţe” astfel creată, vechile convenţii cu privire la interesele economice naţionale şi la rolul guvernelor naţionale nu mai sunt valabile. Această revoluţie tehnologică defineşte epoca în care trăim. Dacă ţările (sau companiile sau chiar indivizii) nu se schimbă destul de repede, vor pierde trenul. Noi – ca indivizi, firme sau ţări – trebuie să devenim tot mai flexibili, ceea ce presupune o liberalizare sporită a pieţelor.
Ce nu vi se spune
Întotdeauna oamenii tind să vadă cea mai recentă schimbare ca pe cea mai revoluţionară. Dar acest lucru nu este întotdeauna adevărat. Progresul recent în tehnologiile telecomunicaţiilor nu este, în termeni relativi, aşa de revoluţionar cum a fost marea descoperire de la sfârşitul secolului al XIX‑lea: telegraful. Ba chiar, în ce priveşte schimbările economice şi sociale antrenate, revoluţia Internetului nu a fost (cel puţin deocamdată) la fel de importantă ca apariţia maşinii de spălat sau a altor aparate de uz casnic, care, prin reducerea timpului pierdut cu munca domestică, le‑a permis femeilor să intre pe piaţa forţei de muncă şi a anulat, practic, profesiuni precum aceea de menajeră. Nu ar trebui să întoarcem ocheanul când privim spre trecut, subestimând ceea ce e vechi şi îmbrăţişând, cu entuziasm, noul. Dacă facem aceasta, putem lua tot felul de decizii greşite în politica economică a ţărilor, în politicile antreprenoriale şi în propriile cariere.
Toată lumea are o menajeră în America Latină
O prietenă din SUA îmi spunea că manualul ei de spaniolă din anii ’70 conţinea o afirmaţie (fireşte, în spaniolă) cum că „toată lumea are o menajeră în America Latină”.
Dacă stai să te gândeşti, aceasta este o imposibilitate logică. Şi menajerele au menajere în America Latină? Poate că există vreun aranjament de care nu am mai auzit, în care menajerele sunt, pe rând, menajerele colegelor, astfel încât toate să beneficieze de acest serviciu; dar nu prea cred.
Desigur, ne dăm seama de unde vine această afirmaţie. Mult mai mulţi oameni au menajere în ţările sărace decât în ţările bogate. Un profesor sau un tânăr manager într‑o firmă mică dintr‑o ţară bogată nici nu visează să aibă o menajeră full‑time, dar omologii lor dintr‑o ţară săracă e posibil să aibă una sau chiar două. Statisticile sunt greu de găsit, dar, aşa cum arată datele OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii), 7‑8% din forţa de muncă din Brazilia şi 9% din cea din Egipt lucrează ca personal de serviciu casnic. În schimb, proporţia în Germania este de 0,7%, în SUA de 0,6%, în Anglia şi Ţara Galilor de 0,3%, de 0,05% în Norvegia şi chiar de 0,005% în Suedia (cifrele sunt valabile pentru anii ’90, cu excepţia celor pentru Germania şi Norvegia, care sunt din anii 2000)1. Astfel că, în termeni relativi, în Brazilia sunt de 12‑13 ori mai mulţi angajaţi în serviciu casnic decât în SUA, iar în Egipt de 1.800 de ori mai mulţi decât în Suedia. Iată de ce americanii cred că „toată lumea” din America Latină are o menajeră, iar suedezii veniţi în Egipt au impresia că ţara este plină de personal de serviciu.
Interesant e că procentul din forţa de muncă angajată ca personal de serviciu casnic în ţările bogate de astăzi era, pe vremuri, la fel de mare ca în ţările aflate astăzi în curs de dezvoltare. În SUA, în jur de 8% dintre „angajaţii cu contract” din 1870 lucrau ca personal de serviciu casnic. Până în 1890, proporţia în Germania era tot de 8%, deşi după aceea a scăzut brusc. În Anglia şi Ţara Galilor, unde cultura „servitorilor” a supravieţuit mai mult decât în alte ţări, datorită puterii clasei aristocrate, procentul era chiar mai mare – între 10 şi 14% din forţa de muncă era angajată ca personal de serviciu casnic între 1850 şi 1920 (cu suişuri şi coborâşuri). Dacă citeşti romanele Agathei Christie de până în anii ’30, observi că nu doar mogulul de presă asasinat în biblioteca sa ermetic închisă are servitori, ci şi încăpăţânata fată bătrână din clasa de mijloc, chiar dacă ea are o singură menajeră (care se încurcă cu un mecanic bun de nimic, care se dovedeşte fiul ilegitim al mogulului de presă şi care este şi el ucis la pagina 111, pentru că n‑a ştiut să‑şi ţină gura).
Principalul motiv pentru care sunt acum atât de puţini (în termeni relativi, desigur) angajaţi ca personal de serviciu casnic în ţările bogate este preţul relativ mai mare al forţei de muncă – deşi acesta nu este singurul motiv; între ţările cu niveluri asemănătoare de venit sunt, astăzi ca şi în trecut, tot felul de diferenţe culturale. Odată cu dezvoltarea economică, oamenii (sau, mai degrabă, serviciile pe care ei le oferă) au devenit mai scumpi decât produsele (vezi şi „9. Nu trăim într‑o eră postindustrială”). Ca urmare, în ţările bogate, personalul de serviciu casnic a devenit un lux pe care nu şi‑l permit decât cei bogaţi, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare acest bun este încă destul de ieftin încât să fie preferat chiar şi de clasa medie de jos.
Maşina de spălat intră în scenă
Oricare ar fi fost schimbările în ceea ce priveşte preţurile „oamenilor” şi ale „lucrurilor”, scăderea numărului de angajaţi în serviciul casnic nu ar fi fost atât de spectaculoasă în ţările bogate în secolul trecut dacă nu ar fi apărut o sumedenie de aparate electrocasnice pe care le reprezint prin maşina de spălat. Oricât de scump (în termeni relativi) ar fi să angajezi oameni care să spele rufe, să cureţe casa, s‑o încălzească, să gătească şi să spele vasele, ei tot ar trebui angajaţi dacă aceste lucruri nu ar fi putut fi realizate cu ajutorul maşinilor. Alternativa ar fi să petrecem noi înşine ore întregi făcând toate acestea.
Maşinile de spălat au ajutat la economisirea unor cantităţi enorme de timp. Datele nu sunt uşor de găsit, dar într‑un studiu de la jumătatea anilor ’40 realizat de Autoritatea Americană pentru Electrificare Rurală se arăta că, după introducerea maşinii de spălat electrice şi a fierului de călcat electric, timpul necesar pentru spălarea a 38 de livre de rufe fusese redus de aproximativ 6 ori (de la 4 ore la 41 de minute), iar timpul necesar pentru călcatul aceleiaşi cantităţi fusese redus de peste 2,5 ori (de la 4,5 ore la 1,75 ore)2. Apa curentă a însemnat că femeile nu mai trebuie să care apă cu orele (lucru care le ia până la 2 ore pe zi oamenilor din unele ţări în curs de dezvoltare, după datele Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite). Aspiratoarele ne‑au permis să ne curăţăm casele mai bine în doar o fracţiune din timpul necesar pe vremuri, când nu aveam la dispoziţie decât mături şi cârpe. Maşinile de gătit cu gaz sau electrice şi încălzirea centrală au redus mult din timpul necesar odinioară pentru aducerea lemnelor, făcutul focului şi întreţinerea lui pentru căldură sau pentru gătit. Astăzi mulţi oameni din ţările bogate au şi maşină de spălat vase; un anume I.M. Rubinow, angajat la Departamentul de Agricultură al SUA, spunea într‑un articol din Journal of Political Economy din 1906 că inventatorul acestui aparat avea să fie „un adevărat binefăcător al umanităţii”.
Apariţia aparatelor de uz casnic, a electricităţii, a apei curente şi a instalaţiilor de gaz a transformat complet viaţa femeilor şi, în consecinţă, şi pe aceea a bărbaţilor. Mult mai multe femei au putut astfel să intre pe piaţa forţei de muncă. De exemplu, în SUA, numărul de femei căsătorite de rasă albă între 35 şi 44 de ani care au un loc de muncă a crescut de la câteva procente în anii 1890 la aproape 80% astăzi3. Şi structura ocupaţională a femeilor s‑a schimbat spectaculos, căci societatea are nevoie de mult mai puţin personal de serviciu casnic, aşa cum am văzut mai sus – de exemplu, în anii 1870, aproape 50% dintre femeile care lucrau în Statele Unite erau angajate ca „servitoare şi chelneriţe” (multe dintre acestea trebuie să fi fost servitoare, şi nu chelneriţe, pentru că pe atunci mâncatul în oraş nu era la modă)4. Participarea sporită pe piaţa forţei de muncă a contribuit la creşterea statutului femeii acasă şi în societate, reducând astfel şi preferinţele pentru copiii de sex masculin şi crescând investiţiile în educaţia femeilor, lucru care a dus ulterior la o şi mai mare creştere a participării acestora pe piaţa muncii. Chiar şi femeile educate care alegeau să stea acasă cu copiii aveau un statut superior, deoarece puteau ameninţa în mod credibil că se pot întreţine singure dacă decid să‑şi părăsească partenerul. Date fiind posibilităţile crescute de angajare, costurile de oportunitate a copiilor au crescut, ceea ce a făcut ca familiile să aibă mai puţini copii. Toate acestea au schimbat dinamica tradiţională a familiei. Luate împreună, ele constituie schimbări majore.
Nu vreau să spun că aceste schimbări au avut loc doar datorită sau exclusiv datorită schimbărilor din tehnologiile electrocasnice. Anticoncepţionalele şi alte contraceptive au avut un impact puternic asupra educaţiei femeilor şi a participării pe piaţa forţei de muncă, permiţându‑le să controleze momentul şi frecvenţa naşterilor. Şi apoi există şi alte cauze, nontehnologice. Chiar dacă ar fi deţinut aceste tehnologii electrocasnice, participarea femeilor pe piaţa muncii şi structurile lor ocupaţionale ar fi fost foarte diferite dacă lucrurile ar fi stat altfel în materie de convenţii sociale cu privire la angajarea femeilor din clasa de mijloc (căci femeile sărace au muncit dintotdeauna), dacă valoarea salariului şi a alocaţiei de creştere a copiilor ar fi fost alta sau dacă instituţiile de îngrijire a copiilor ar fi fost mai ieftine. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, fără maşina se spălat (şi alte tehnologii electrocasnice care au uşurat munca), schimbarea rolului femeilor în societate şi în dinamica familiei nu ar fi fost atât de mare.
Maşina de spălat bate Internetul
În comparaţie cu schimbările produse de apariţia maşinii de spălat (şi a celorlalte electrocasnice), impactul Internetului, despre care mulţi cred că a schimbat cu totul lumea, nu a fost atât de mare – cel puţin, nu până acum. Internetul a schimbat, desigur, felul în care oamenii îşi petrec orele libere – navighează pe net, interacţionează cu prietenii pe Facebook, vorbesc pe Skype, joacă jocuri online cu parteneri aflaţi la 5.000 de mile distanţă şi câte altele. Internetul a crescut mult eficienţa aflării unor informaţii despre poliţele noastre de asigurare, despre concedii, restaurante, ba chiar despre preţul la broccoli şi la şampon.
Când vine vorba însă de procesele de producţie, nu este deloc clar de ce impactul ar fi trebuit să fie unul revoluţionar. Desigur, pentru unii, Internetul a schimbat radical modul în care lucrează; ştiu asta din experienţă. Graţie Internetului, am putut scrie o întreagă carte împreună cu doamna profesor Ilene Grabel, care predă în Denver, Colorado, întâlnindu‑ne o singură dată faţă în faţă şi purtând doar una sau două discuţii prin telefon5. Însă pentru alţi oameni Internetul nu a avut niciun impact asupra productivităţii. Unele studii s‑au străduit să identifice impactul pozitiv al Internetului asupra productivităţii generale, dar, cum spune Robert Solow, laureat Nobel pentru economie, „dovada poate fi văzută oriunde, în afară de cifre”.
Poate credeţi că sunt nedrept în comparaţia mea. Aparatele de uz casnic de care vorbesc şi‑au arătat binefacerile în cel puţin câteva decenii, uneori într‑un secol de la inventarea lor, în timp ce Internetul abia are 20 de ani. Asta e parţial adevărat. Aşa cum a arătat specialistul în istoria ştiinţei David Edgerton în fascinanta sa carte The Shock of the Old – Technology and Global History Since 1900, profitul maxim al unei tehnologii şi deci impactul său maxim este adesea atins la decenii după apariţia sa. Dar, chiar dacă ne referim doar la impactul imediat, mă îndoiesc că Internetul este o tehnologie chiar atât de revoluţionară cum cred mulţi dintre noi.
Telegraful bate Internetul
Înainte de apariţia serviciilor telegrafice transatlantice prin cablu, în anul 1866, dura trei săptămâni să trimiţi un mesaj până dincolo de ocean – adică timpul necesar pentru ca o navă cu pânze să traverseze Atlanticul. Chiar dacă se recurgea la „expres”, adică vasul cu aburi (care a prevalat abia din anii 1890), era nevoie de două săptămâni (pe atunci, o traversare record dura opt‑nouă zile).
Cu ajutorul telegrafului, timpul necesar pentru a transmite un mesaj de, să zicem, 300 de cuvinte a fost redus la 7 sau 8 minute. Se putea şi mai repede. Pe 4 decembrie 1861, ziarul The New York Times anunţa că discursul lui Abraham Lincoln despre starea naţiunii, lung de 7.578 de cuvinte, fusese transmis de la Washington, DC, în restul ţării în 92 de minute, ceea ce dă o medie de 82 de cuvinte pe minut – deci mesajul nostru de 300 de cuvinte putea ajunge în 4 minute. Dar acesta era un record, media fiind de 40 de cuvinte pe minut, adică 7,5 minute pentru mesajul de 300 de cuvinte. Trecerea de la 2 săptămâni la 7,5 minute înseamnă o reducere de 2.500 de ori.
Internetul a redus timpul de transmitere a unui mesaj de 300 de cuvinte de la 10 secunde cu ajutorul faxului la, să zicem, 2 secunde, dar aceasta înseamnă o reducere de doar 5 ori. Economia Internetului este mai mare în cazul mesajelor lungi – prin Internet se poate trimite în 10 secunde (pentru că trebuie să se încarce mai întâi) un document de 30.000 de cuvinte, care pe un fax ar fi luat peste 16 minute (sau 1.000 de secunde), ceea ce înseamnă o accelerare a vitezei de transmitere de 100 de ori. Dar să o comparăm cu reducerea timpului de 2.500 de ori realizată de către telegraf.
Fireşte, Internetul are alte caracteristici revoluţionare. Ne permite să trimitem fotografii cu viteză mare (ceea ce nici telegraful sau faxul nu putea face, transportul fizic rămânând singura soluţie). Poate fi accesat din multe locuri, nu doar din oficiile poştale. Şi, cel mai important, ne ajută să căutăm anumite informaţii într‑un număr mare de surse. Însă în ce priveşte accelerarea vitezei, nu e nici pe departe la fel de revoluţionar ca bietul telegraf prin cablu (nici măcar nu era wireless).
Supraestimăm mult impactul Internetului numai pentru că ne afectează pe noi astăzi. Dar nu suntem singurii care fac asta. Oamenii tind să fie fascinaţi de cele mai noi şi mai vizibile tehnologii. Încă din 1944, George Orwell îi critica pe acei oameni mult prea entuziasmaţi de „abolirea distanţei” şi de „dispariţia graniţelor” datorate aeroplanului şi radioului.
Să privim schimbările în perspectivă
Şi ce dacă oamenii se înşală crezând că impactul Internetului e mai mare decât cel al telegrafului sau al maşinii de spălat? Şi ce dacă oamenii sunt mai impresionaţi de schimbările recente?
Nu ar avea nicio importanţă dacă această distorsionare a perspectivei ar ţine doar de opinia indivizilor. Dar această perspectivă are impact şi îi aduce la o folosire nechibzuită a unor resurse limitate.
Fascinaţia faţă de revoluţia TCI (Tehnologia Comunicaţiilor şi a Informaţiei) reprezentată de Internet a determinat unele ţări bogate, în special SUA şi Marea Britanie, să creadă că producţia e un lucru atât de învechit, încât ar trebui să trăiască doar din idei. Aşa cum voi explica în „9. Nu trăim într‑o eră postindustrială”, această credinţă în „societatea postindustrială” a făcut aceste ţări să‑şi neglijeze în mod nepermis sectorul de producţie, cu consecinţe nefaste pentru economiile lor.
Şi mai îngrijorător, fascinaţia faţă de Internet a locuitorilor din ţările bogate a determinat comunitatea internaţională să se preocupe de „graniţa digitală” dintre ţările înstărite şi cele sărace. De aceea, companiile, fundaţiile de caritate şi indivizii au donat bani ţărilor în curs de dezvoltare pentru ca acestea să‑şi cumpere echipament informatic şi facilităţi Internet. Dar oare de asta au mai mare nevoie ţările în curs de dezvoltare? Poate că donaţiile pentru lucruri mai puţin la modă, precum săparea unor fântâni, extinderea reţelelor electrice şi fabricarea unor maşini de spălat mai ieftine ar fi îmbunătăţit mai mult viaţa oamenilor decât dăruirea câte unui laptop pentru fiecare copil sau înfiinţarea unor Internet‑café‑uri în localităţile rurale. Nu vreau să spun că aceste lucruri sunt neapărat mai importante, dar mulţi donatori s‑au grăbit să iniţieze programe măreţe fără să evalueze mai întâi costurile şi beneficiile pe termen lung ale altor programe finanţate cu banii lor.
Un alt exemplu al fascinaţiei faţă de nou este credinţa unora că schimbările din tehnologia comunicaţiilor şi a transportului sunt atât de revoluţionare, încât astăzi trăim într‑o „lume fără graniţe”, aşa cum spune titlul celebrei cărţi a lui Kenichi Ohmae, marele guru al afacerilor din Japonia6. Ca urmare, în ultimii 20 de ani, mulţi au ajuns să creadă că orice schimbare ce are loc astăzi este rezultatul unui monumental progres tehnologic, care nu poate fi inversat. Crezând într‑o astfel de lume, multe guverne au desfiinţat reglementările necesare privind fluxurile transfrontaliere de capital, forţă de muncă şi bunuri, iar rezultatele au fost negative (de exemplu, vezi „7. Politicile pieţei libere nu îmbogăţesc aproape niciodată ţările sărace” şi „8. Capitalul are o naţionalitate”). Însă, aşa cum am arătat, schimbările recente din aceste tehnologii nu sunt nici pe departe la fel de revoluţionare ca acelea din urmă cu 100 de ani. Ba chiar, acum 100 de ani, lumea era mult mai globalizată decât a fost între anii ’60 şi ’80, în ciuda faptului că avea o tehnologie a comunicaţiilor şi transporturilor mult inferioară. Şi aceasta pentru că, în această ultimă perioadă, guvernele, mai ales cele puternice, credeau într‑o reglementare mai severă a fluxurilor transfrontaliere. Ceea ce a determinat gradul de globalizare (sau de deschidere naţională) a fost politica, şi nu tehnologia. Însă, dacă ne lăsăm copleşiţi de fascinaţia noastră faţă de tehnologiile recente, nu înţelegem acest lucru şi ajungem să implementăm politici greşite.
E foarte important să înţelegem tendinţele tehnologice ca să putem trasa corect politici economice, atât la nivel naţional, cât şi internaţional (iar la nivel individual, ca să putem face opţiuni corecte în carieră). Fascinaţia noastră pentru lucruri noi şi subevaluarea celor devenite obişnuite poate să ne conducă şi ne‑a condus în direcţii greşite. Am vrut dinadins să fiu provocator punând în balanţă Internetul cu umila maşină de spălat, dar exemplele mele v‑au dovedit că modurile în care forţele tehnologice care au influenţat dezvoltarea economică şi socială în capitalism sunt mult mai complexe decât se crede de obicei.
______
1. R. Sarti, „Domestic service: Past and present in Southern and Northern Europe”, Gender and History, vol. 18, nr. 2, 2006, p. 223, tabelul 1.
2. Citat în J. Greenwood, A. Seshadri şi M. Yorukoglu, „Engines of liberation”, Review of Economic Studies, vol. 72, 2005, p. 112.
3. C. Goldin, „The quiet revolution that transformed women’s employment, education, and family”, American Economic Review, vol. 96, nr. 2, 2006, p. 4, figura 1.
4. I. Rubinow, „The problem of domestic service”, Journal of Political Economy, vol. 14, nr. 8, 1906, p. 505.
5. Cartea este H.‑J. Chang şi I. Grabel, Reclaiming Development – An Alternative Economic Policy Manual (Zed Press, Londra, 2004).
6. K. Ohmae, The Borderless World. Power and Strategy in the Interlinked Economy (Harper & Row, New York, 1990).