Marea distragere libiană

Immanuel Wallerstein
Immanuel Wallerstein e Senior Research Scholar la Yale University şi Director al Centrului Fernand Braudel al Universităţii Binghamton. Este fondatorul uneia dintre cele mai importante şcoli şi direcţii de cercetare în sociologia calitativă contemporană, analiza sistemelor-lume. Printre cărţile sale amintim The Modern World-System (în trei volume, 1974, 1980, 1989, apărut într-o primă traducere în limba română la Editura Meridiane în 1992), Historical Capitalism (1983, 1995), Race, Nation, Class: Ambiguous Identities (cu Étienne Balibar, 1991), Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System(1991 ), After Liberalism (1995), The Uncertainties of Knowledge (2005), European Universalism: The Rhetoric of Power (2006). În curs de apariţie în limba română, Pentru a înţelege lumea: O introducere în analiza sistemelor-lume (Cluj, Editura IDEA Design & Print, 2011).

Miza generală a conflictului libian din ultima lună – războiul civil din Libia, acţiunea militară condusă de SUA împotriva lui Gaddafi – nu e intervenţia umanitară, şi nici rezervele de siguranţă ale petrolului, pe plan mondial. De fapt, totul e o unică mare distragere, o abatere intenţionată a atenţiei de la principala luptă politică din lumea arabă. Gaddafi şi liderii occidentali de toate culorile politice se află în acord total asupra unui lucru. Cu toţii vor să încetinească, să canalizeze, să coopteze, să limiteze a doua revoltă arabă, să oprească schimbarea pe care aceasta o poate aduce asupra realităţilor politice fundamentale ale lumii arabe şi a rolului său în geopolitica sistemului-lume.

Pentru a înţelege aceasta, trebuie să urmărim evenimentele în succesiune cronologică. Murmurele politice de nemulţumire din diferitele state arabe au fost o prezenţă constantă, de multă vreme, ca şi încercările diferitelor forţe externe de a sprijini un element sau altul din aceste state. Ceea ce a lansat un proces cu totul diferit a fost sinuciderea lui Mohamed Bouazizi, pe 17 Decembrie 2010.

Pentru mine, acest proces e o continuare a spiritului revoluţiei globale din 1968. În 1968, precum în ultimele luni în lumea arabă, tinerii au constituit grupul care a avut curajul şi voinţa de a porni protestul împotriva autorităţii instituţionalizate. Motivaţiile lor au fost diverse: arbitrarietatea, cruzimea şi corupţia celor de la putere, înrăutăţirea propriei situaţii economice, şi mai presus de toate revendicarea dreptului moral şi politic de a-şi determina propriul destin politic şi cultural. Tinerii au protestat şi împotriva întregii structuri a sistemului-lume, şi a modurilor în care conducătorii lor cedaseră presiunilor exercitate de forţe externe.

Aceşti tineri nu au fost organizaţi, cel puţin la început. Şi nu erau, în toate cazurile, foarte bine informaţi despre scena politică. Dar au fost curajoşi. Şi, ca în 1968, acţiunile lor au fost contagioase. Foarte repede, în aproape fiecare stat arab, indiferent de politica sa externă, tinerii au ameninţat ordinea instituţionalizată. După ce şi-au demonstrat puterea în Egipt, care rămîne în continuare statul arab cheie, toată lumea a început să îi ia în serios. Există două moduri de a lua în serios o asemenea revoltă. Unul e să i te alături, pentru a o controla. Celălalt e să iei măsuri în forţă, pentru a o zdrobi. Ambele au fost încercate.

Trei grupuri s-au alăturat mişcării, după cum a subliniat Samir Amin, în analiza sa despre
Egipt: stînga tradiţională şi cea revitalizată, lucrătorii clasei mijlocii, şi islamiştii. Puterea şi caracterul acestor grupuri a variat în fiecare ţară arabă. Amin considera că stînga şi lucrătorii clasei mijlocii sînt elemente pozitive (în măsura în care era vorba de naţionalişti şi nu neoliberali transnaţionali), iar islamiştii, ultimii care au sărit în tren, elemente negative. Pe lîngă aceste grupuri, mai era armata, bastion perpetuu al ordinii, care s-a alăturat tîrziu revoltei egiptene, tocmai pentru a-i limita efectul.

Ca urmare, atunci cînd revolta a pornit în Libia, ea a fost un rezultat direct al succesului revoltelor din două ţări vecine, Tunisia şi Egipt. Gaddafi, fiind un conducător fără scrupule, a emis declaraţii cumplite despre ce le va face trădătorilor. Foarte curînd, au apărut voci puternice din Franţa, Marea Britanie, şi Statele Unite, care au cerut intervenţia militară, însă nu fiindcă Gaddafi ar fi fost un spin anti-imperialist în coasta lor. Gaddafi şi-a vîndut de bună voie petrolul în Occident, şi se lăuda cu faptul că a ajutat Italia să oprească valul imigraţiei ilegale. A oferit aranjamente profitabile pentru interesele occidentale.

De partea intervenţiei s-au pronunţat două tabere: cei pentru care toate intervenţiile militare ale occidentului sînt irezistibile, şi cei care au susţinut necesitatea unei intervenţii umanitare. În Statele Unite, armata a fost cea care s-a opus puternic, apreciind că un război libian nu poate fi cîştigat, şi că va fi o povară militară enormă pentru Statele Unite. Ultimul grup părea să cîştige, cînd, deodată, rezoluţia Ligii Arabe a schimbat echilibrul forţelor.

Cum s-a putut întîmpla aceasta? Guvernul saudit a fost cel care s-a străduit din greu dar eficient, obţinînd rezoluţia pentru instituirea unei zone de interdicţie aeriană. Pentru a obţine unanimitatea statelor arabe, saudiţii au făcut două compromisuri. Liga a cerut doar o zonă de interdicţie aeriană, şi a adoptat o a doua rezoluţie, care se opune intervenţiei terestre a oricăror forţe occidentale.

Ce i-a făcut pe saudiţi să insiste? Să fi sunat oare cineva din Statele Unite în Arabia Saudită? De fapt, cred că s-a întîmplat tocmai pe dos. Mai degrabă saudiţii au încercat să influenţeze politica SUA, decît invers. Şi a funcţionat. A înclinat balanţa.

Ceea ce au vrut şi au obţinut saudiţii a fost o mare distragere de la cea mai urgentă problemă din punctul lor de vedere, cea de care tocmai se ocupau: reprimarea revoltei arabe, a modului în care aceasta afecta în primul rînd însăşi Arabia Saudită, apoi statele din Golf, şi apoi restul lumii arabe.

Ca în 1968, acest tip de revoltă anti-autoritară creează rupturi neobişnuite în ţările afectate, şi generează alianţe neaşteptate. Apelul la intervenţie umanitară e un motiv special de discordie. Rezervele mele se datorează faptului că nu pot fi sigur niciodată de umanitarismul său. Susţinătorii intervenţiei indică mereu cazuri în care aceasta a lipsit, precum Ruanda, dar nu observă niciodată cazurile în care a avut loc. Da, pe termen scurt, poate preveni un măcel de oameni. Dar are acelaşi efect şi pe termen lung? Pentru a preveni măcelurile pe termen scurt ale lui Saddam Hussein, Statele Unite au invadat Irakul. Au fost oare măcelăriţi mai puţini oameni, timp de zece ani? Nu e deloc aşa, din cîte se pare.

Susţinătorii intervenţiei par a opera cu un criteriu cantitativ. Dacă un guvern ucide zece protestatari, aceasta e “normal”, chiar dacă se impun critici verbale. Dacă omoară zece mii e criminal, şi e nevoie de intervenţie umanitară. Cîţi oameni trebuie să fie ucişi pentru ca ceea ce e normal să devină criminal? O sută, o mie?

În prezent, puterile occidentale s-au aruncat într-un război libian imprevizibil. Probabil se afundă într-o mlaştină. A reuşit războiul să distragă lumea de la revolta arabă în desfăşurare? Poate, nu ştim încă. Va reuşi acţiunea să îl înlăture de la putere pe Gaddafi? Poate. Nici asta nu ştim încă. Dacă se duce Gaddafi, cine îl va înlocui? Pînă şi purtătorii de cuvînt SUA sînt îngrijoraţi de posibilitatea că va fi înlocuit de vechii săi asociaţi, sau de al-Qaeda, sau de o combinaţie între aceştia.

Acţiunea militară SUA în Libia e o greşeală, chiar şi din punctul de vedere limitat al Statelor Unite, ba chiar şi dintr-un punct de vedere umanitar. Nu se va sfîrşi curînd. Preşedintele Obama şi-a explicat acţiunile într-un mod foarte complicat şi subtil. În esenţă, el a susţinut că dacă preşedintele Statelor Unite, după o judecată atentă, consideră că intervenţia e în interesul Statelor Unite şi a lumii, atunci el poate şi trebuie să o facă. Nu mă îndoiesc că a luat cu greu această decizie. Însă asta nu e suficient. E o propunere teribilă, sinistră, şi în cele din urmă auto-distructivă.

Între timp, cea mai bună speranţă, pentru toată lumea, ar fi ca a doua revoltă arabă să prindă din nou avînt – o probabilitate mică acum – şi să îi scuture întîi de toate pe Saudiţi.

Commentariul No. 302, 1 Aprilie, 2011

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

Copyright Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi permisiuni, incluzînd traduceri şi publicarea pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights[at]agenceglobal.com, 1.336.686.9002 or 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea de a înregistra şi transmite eseul altor persoane, în formă digitală sau prin e-mail, cu condiţia ca textul să rămînă intact iar nota de copyright să fie afişată. Pentru a contacta autorul, scrieţi la: immanuel.wallerstein[at]yale.edu.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole