Lampedusa ori imoralismul occidental

claudekarnoouh
S-a nascut in martie 1940 la Paris, unde si-a facut si studiile superioare. Din 1959 si pina in 1965 a urmat studii de stiinte (fizica si chimie) la Sorbona, iar din 1966 pina in 1969 studii de stiinte umane (filosofie, antropologie sociala, sociologie si lingvistica) la Universitatea Paris X Nanterre. Incepind din 1970 este membru al Centrului National de cecetare stiintifica (CNRS) si a predat, de asemenea, la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlostville (Virginia, SUA), Urbino (Italia), ELTE (Budapesta). In 1973 a intreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb din Maramureș. Din 1991 si pina in 2002 a fost profesor invitat al Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj unde, in cel de al doilea semestru al anului universitar, a sustinut un curs despre aspecte ale modernitatii tirzii in postcomunism, imbinind diverse abordari (politice, culturale, economice). Este autor a sase carti si peste o suta de articole si eseuri de antropologie culturala si politica, filosofia culturii si filosofie politica. Volume publicate în limba română: Românii. Tipologie și mentalități, ed. Humanitas, 1994; Dușmanii noștri cei iubiți, ed. Polirom, 1997; Comunism postcomunism și modernitate târzie, ed. Polirom, 2000; Adio diferentei. Eseu asupra modernitatii tirzii, ed. IDEA Cluj 2001.

claudeEmoția care i-a cuprins dintr-o dată pe responsabilii UE și l-a făcut pe președintele Comisiei Europene Manuel Barroso să se deplaseze până la Lampedusa, alături de ministrul italian de Interne este de înțeles, căci e vorba de mai bine de 500 de morți prin înec în patru zile, fără a-i mai pune la socoteală pe cei sucombați în largul coastelor Maltei. De atunci s-a instalat o anume confuzie și se vorbește de înmulțirea patrulelor de supraveghere a coastelor și de dublarea lor prin supervizarea aeriană a strâmtorii Sicilia. S-ar salva astfel, de bună seamă, mai multe vieți umane, e o inițiativă binevenită, însă rezolvă ea oare problema de fond? Cu siguranță nu. Cum zicea bunica mea – frecție la un picior de lemn.

Ce se întâmplă, de fapt? O intensificare nemaiîntâlnită a fluxului migrator venit din Africa și din Orientul Mijlociu? E drept că la vest de Magreb, în ultimul deceniul, fluxurile dinspre Maroc au sporit într-atât încât autoritățile spaniole au trebuit să instaleze o dublă barieră de sârmă ghimpată la Ceuta. Or, nici țipătul de buhă, nici lacrimile de crocodil ale responsabililor politici europeni, nici cele ale ONG-urilor aflate în rol de bocitoare oficiale, cu placebo-urile lor compasionale, nu pun degetul pe rană dacă evită să puncteze natura sistemică a acestor valuri de emigrări masive.

Pentru a le înțelege, trebuie – așa cum se cere când avem de-a face cu grave probleme socio-demografice – să ne întoarcem la politică sau mai degrabă la economia politică și, în primul rând, la bunul simț. Să plecăm de la o constatare simplă: Africa neagră s-a cufundat de câteva decenii bune într-o atmosferă neocolonială marcată de războaie civile orchestrate sau radicalizate de puteri externe, care acționează asupra unor societăți extrem de destructurate, sub efectele mondializării productive și financiare, societăți tradiționale ale căror legături sociale deja afectate de colonizare, s-au rupt – după cum arată giganticele bidonvilles din jurul orașelor.

Acestor cauze strict economice le trebuie adăugate strategiile de destabilizare politică a unor guverne care, odinioară, și-au putut menține o vreme independența, controlând populații eterogene într-o manieră uneori destul de brutală, dar asigurându-le totuși un nivel de trai decent, un sistem sanitar și o educație de calitate, cum s-a întâmplat în Libia, în Siria, în Somalia sub Siad Barre, în Irak-ul lui Saddam Hussein, în Mali-ul de altădată sau în Republica Centrafricană. Sigur, există și țări în care mâna de fier a puterii nu e compensată de un nivel acceptabil al vieții, ca în Gabon-ul familiei Bongo, de exemplu; sunt și țări, ca Tunisia și Marocul, unde, dacă există un învățământ de foarte bună calitate, care produce în fiecare ani absolvenți de valoare (în special în domeniile tehnice), acesta trebuie să facă față unei constrângeri economice care-i condamnă pe tineri la o sub-proletarizare de cea mai joasă condiție.

Există, în sfârșit, toate acele lupte de joasă intensitate la nivel planetar, dar de o intensitate semnificativă în ce privește pierderile umane locale, războaie civile generate deopotrivă de cecitatea lăcomiilor autohtone și a intereselor occidentale (războaiele civile din Republica Democratică Congo pentru acapararea terenurilor cu minereuri rare necesare fabricării de componente electronice sunt un bun exemplu), războaie ce destabilizează aceste state noi și fragile, a căror tendință modernă de centralizare e mai mereu amenințată de forța centripetă a tensiunilor tribale, etnice și religioase arhaice remanente. Căci ne aflăm în fața unor societăți în care infiltrarea extrem de rapidă a modernității tehno-financiare a produs distrugeri de o violență pe care cetățeanul occidental ordinar n-o poate imagina, mai ales că el n-a mai cunoscut o asemenea experiență de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Trebuie de asemenea subliniat că oamenii care se îmbarcă pe aceste ambarcațiuni de încropeală, înșelați de niscai vaporeni cu gânduri necurate, nu sunt cei mai săraci dintre săraci. Pentru traversarea Mediteranei trebuie plătite câteva mii de euro; alții, care nu pot aduna sumele necesare, sunt constrânși să rămână în țară.

Cine poartă, deci, răspunderea pentru aceste naufragii ucigașe? Navigatorii fără scrupule, care îndeasă oameni în vase aflate deja în stare avansată de degradare? O fi și vina lor, dar ei nu sunt decât ultima verigă din lanțul acestei drame. Să mai fie vina statelor care nu controlează plecările din porturile lor? Sigur, dar în acest caz Occidentul n-ar fi trebuit să destabilizeze țări ale căror conducători își controlau destul de sever frontierele: eliminarea abjectă a lui Gaddhafi, pseudorevoluția tunisiană și sosirea la putere a unor frați musulmani incompetenți, jocurile tulburi ale Statelor Unite pentru răsturnarea lui Mubarack, în Egipt, și last but not least, întreținerea unui război civil de o barbarie fără seamăn în Siria – toate acestea au avut ca efect aproape instantaneu relaxarea oricărui control al fluxurilor migratorii, atât a celor venite din Africa sub-sahariană (Mali, Republica Centrafricană, Niger), cât și a celor sosite dintr-un Orient Mijlociu destabilizat: Irak, Siria, și uneori chiar din Afganistan.

Această politică occidentală nu vizează decât recolonizarea zonelor bogate în petrol sau în minerale rare, care trebuie grabnic apucate la cel mai mic preț, pentru ca apoi să fie transformate într-o marfă de cea mai mare valoare. Bunul simț te îndeamnă deci să observi că Africa și Orientul Mijlociu sunt într-atât de prădate și de marcate de războaie incredibil de crude încât mulți oameni preferă să părăsească continentul pe scândurile nesigure ale unei bărci decât să cadă în mâinile forțelor militare sau paramilitare și să sufere torturi, mutilări, amputări, eviscerări sau decapitări (vezi filmul „Blood Diamonds”). Se uită că acum nu mai e vorba de acei boat peoples din regimurile comuniste ale Asiei de Sud-Est, care-și căutau refugiu pe coastele noastre, ci de supușii neo-colonizați ai democrațiilor occidentale, ai unor democrații conduse de inși de stânga sau de dreapta ce nu mai contenesc să înalțe osanale democrației și drepturilor omului!

Cu o perspectivă corectă, putem acum aprecia că decolonizarea n-a fost, cu excepția Africii de Sud, decât o crudă iluzie, mai mult, o tragedie, un truc pervers al Istoriei. În prezent, parte din violența directă nu mai e opera zbirilor cu pielea albă, ci a intermediarilor locali ai puterilor occidentale – burgheziile compradores și instrumentele lor de represiune.

Guvernele africane nu fac decât să mențină ordinea dorită de marile companii multinaționale, care uneori administrează o întreagă țară, împărțindu-și contracte și exploatări avantajoase. Cele câteva state care încearcă să pună pe roate o economie postcolonială în favoarea populației lor și o ameliorare a situației au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, măcinate de lovituri de stat, de războaie civile ațâțate și finanțate de Europa și de Statele Unite. Un adevăr banal în cazul R.D. Congo, cu tragicul sfârșit al lui Patrice Lumumba, în cazul socialistului Nkrumah (mort în exil, la București, în 1972), din Ghana, al lui Thomas Sankara din Burkina Faso; la fel s-a întâmplat cu invazia din Irak, cu distrugerea Libiei și acum a Siriei (nevrând să afirm prin asta că respectivele guverne erau democratice în sens occidental, ci mai degrabă în sensul prusac al termenului).

În noul context al radicalizării neocolonialismului, dacă oamenii pleacă e pentru că viața se arată acolo insuportabilă pentru cei mai mulți dintre ei. Asta înseamnă că trebuie pusă sub lupă întreaga economie africană și parte din cea a Orientului Mijlociu, că ea trebuie reformată și dezvoltată în folosul populațiilor locale, și nu a firmelor occidentale care-și satisfac lacheii locali prin firimiturile căzute de la masa lor. Or, un asemenea proiect nu se întrevede prea curând, câtă vreme se poate constata, de pildă, că intervenția Franței în Mali și acum în Republica Centrafricană – sub pretextul luptei împotriva grupurilor teroriste islamiste (și ne putem întreba de ce face asta câtă vreme tot ea susține grupuri de aceeași speță în Siria?) – nu vizează decât menținerea privilegiilor exorbitante acordate concesiunilor minelor de uraniu pentru compania franceză Areva, prin alte părți, în Libia, de exemplu, fiind vorba de concesiuni petrolifere.

Cei care au crezut, ca niște naivi (printre ei și mulți etnologi și sociologi africani), că sfârșitul dominației coloniale clasice în Africa trebuia să deschidă zorii „fericirii” asupra popoarelor africane proaspăt devenite independente s-au hrănit din iluziile superficiale răspândite de o unei stângă de salon sau universitară, uitând că nicio politică de independență și de demnitate națională nu poate scăpa controlului strict al fostelor puteri coloniale devenite imperiale.

Supuse economic constrângerii unei monede comune (francul CFA) administrat de o fostă putere colonială, sau „relațiilor privilegiate” cu Banca Angliei, înrobite de acorduri militare și de cooperare așa-zis defensivă, proaspetele țări independente, la conducerea cărora s-au cocoțat fără excepție doar elite impuse de puterile coloniale, elite avide de consum și deci de împrumuturi făcute cu mari compromisuri economice, aceste state s-au arătat pe deplin dispuse să pună la bătaie bogățiile propriilor teritorii, sporind

About need that to small collection Mason-Pearson canada pharmacy online eonlinepharmacy.com washed lashes for but of individual…

astfel beneficiile multinaționalelor, care – banală realitate – nu fac decât să le ruineze și să le sărăcească populația: cel mai bun exemplu e Nigeria, a cărei imensă rezervă petrolieră gerată de compania Total a aruncat în mizerie milioane de cetățeni (mai înainte Războiul lui Biafra, astăzi războiul de independență din Deltă, toate legate de dividendele din afacerile cu petrol, unde grupurile locale sunt, în funcție de moment și de interesele geopoliticii mondiale, susținute de una sau de alta dintre fostele puteri coloniale).

Politicienii UE își pot, deci, șterge lacrimile ipocrite, pot vorbi de o reformă a dreptului de azil, pot pleda pentru o găzduire mai umană – dar astea nu sunt decât soluții placebo. Ce trebuie făcut de fapt, și toată lumea o știe – secretul lui Polichinelle, vezi bine –, e să fie schimbată politica economică… Dar ăsta e un program care nu figurează pe ordinea de zi a imperialismului și, la drept vorbind, n-a figurat niciodată.

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole