Intime acorduri şi dezacorduri filosofice

Textul despre Filosofii români în spaţiul public, pe care l-am publicat pe blog şi care a fost preluat apoi pe platforma Critic Atac, s-a bucurat de ecouri neaşteptate, cel puţin pentru mine. Peste o sută de comentarii şi cîteva replici consistente, dintre care aş aminti-o acum doar pe cea a distinsului meu coleg de la Universitatea din Bucureşti, domnul Valentin Mureşan, publicată tot pe Critic Atac. Multe dintre comentarii ar merita răspunsuri pe măsura preocupării autorilor respectivi de a continua, uneori de manieră critică, reflecţia pe care am început-o cu acel text. Timpul de care dispun nu-mi îngăduie, din păcate, să ofer răspunsuri nenumăratelor întrebări, sugestii sau critici primite. Constat doar, cu aceeaşi surprindere, că tema s-a dovedit mult mai provocatoare decît părea la prima vedere. Ar merita un text dedicat tocmai interogaţia despre interesul sporit pentru o asemenea temă..

Raţiunea acestui nou text nu se află în vreo nevoie de drept la replică. Spaţiul dezbaterii în filosofie, aşa cum s-a constituit el pe bloguri personale sau de platforma Critic Atac, nu necesită formalizarea de tip jurnalistic cu care sîntem bombardaţi zi de zi. Urmînd unele din propunerile cititorilor de a continua dezbaterea lansată, dar şi răspunzînd cu plăcere invitaţiei la dialog lansate de domnul Mureşan, aş dori să explicitez şi să aprofundez cîteva din gîndurile stîrnite de textul domniei sale. Şi o voi face pornind de la o mărturisire : rareori mi-a fost dat să mă aflu într-un atît de intim acord şi dezacord cu un text cum m-am aflat cu cel al domniei sale. Spun „intim acord” mai întîi, pentru că împărtăşim fără nici o umbră de îndoială multe idei care ne fac meseria posibilă şi pasionantă. Pentru că sînt într-un acord profund cu fiecare din presupoziţiile generale ale gîndirii sale. Dar spun şi „dezacord”, pentru că din momentul în care aceste presupoziţii se explicitează şi se desfăşoară ca argumentaţie, distanţa dintre noi devine evidentă. Adică exact acea distanţă care împiedică deopotrivă confuzia a două feluri de a ne raporta la actualitate, dar şi eterogenitatea radicală care ar face dialogul imposibil. De aceea, mi se pare potrivit să continui reflecţiile domnului Mureşan formulîndu-mi în acelaşi timp acordurile implicite şi dezacordurile explicite cu ele.

Înainte însă de a le inventaria aici (nu sînt multe…), o precizare de metodă. Textul meu iniţial nu a fost unul despre utilitatea filosofiei (temă nu doar inutilă, mai ales între noi, filosofii, ci şi sterilă à la longue), ci despre prezenţa filosofilor români în spaţiul public. Adică nu despre o disciplină, nu despre un tip de gîndire, ci despre felul de a se înfăţişa public al celor care îşi cîştigă azi pîinea din filosofie (scriind, predînd, făcînd cercetare etc.). Prin asta am vrut şi vreau în continuare să evit acea excesivă nevoie de convingere a celorlalţi de rostul filosofiei , adică exact ceea ce doreşte şi domnul Mureşan să evite, deşi îşi încheie textul referindu-se tocmai la formele mature ale utilităţii sociale şi ale recunoaşterii publice a filosofiei. E un subiect dubios, cum bine zice, e un subiect pe care se exersează şi studentul de anul I la o cafea, dar şi marile nume ale filosofiei între ele, e unul din motivele pentru care se face filosofia, dar e şi forma de egomasaj şi de autodestrucţie a filosofiei, înlănţuită astfel în teroarea admiraţiei faţă de propria-i unicitate, universalitate şi excepţionalitate.

În trei puncte cel puţin sînt de acord şi, în acelaşi timp, în clar dezacord cu partenerul meu de discuţie. Din toate trei voi încerca să extrag exemple ale posibilelor forme de prezenţă a filosofilor în spaţiul public.

1. Filosofie şi preşedinţie.

Sînt de acord şi eu că preşedintele nu este o persoană avizată să vorbească despre filosofie; nici eu nu cred că nefericita spusă a şefului statului despre filosofie va fi schimbat ceva. Însă această spusă nu este inocentă, iar asta de două ori. În primul rînd, pentru că oricît de natural şi de spontan ni s-ar părea acest şef de stat, el nu vorbeşte, nu are voie să vorbească sub impulsul clipei sau al inspiraţiei literare (sic!) care i-ar fi sugerat comparaţia între filosofi şi tinichigii sau chelneri. El are consilieri, unii au fost şi mai sînt filosofi, iar identitatea dintre funcţie şi persoană la care este constrîns prin mandatul său îi interzic să vorbească la nimereală. În al doilea rînd, fiind deopotrivă instituţie, funcţie şi persoană, cuvîntul său nu este inocent întrucît nu este act de limbaj pur discursiv sau descriptiv. El vehiculează o formă de adevăr care este şi o formă de putere, adică aduce cu sine o dimensiune normativă non-neglijabilă. Spunînd că în ţara asta sînt prea mulţi filosofi, preşedintele nu formulează o simplă opinie la o şuetă cu prietenii, ci se situează pe poziţia normatoare a cuiva învestit cu capacitatea de a decide ce înseamnă prea mult şi prea puţin, ce trebuie şi ce nu trebuie, şi de a interveni apoi pentru refacerea unui presupus echilibru afectat. Şi chiar dacă vorba lui nu devine numaidecît faptă (aşa cum o sugera, de pildă, Agamben pentru Hitler, în care se confundau starea de fapt cu starea de drept şi pentru care cuvîntul era instantaneu lege), el concentrează în eliptismul stîngaci al expresiei nenumăratele prejudecăţi populare şi forme de dispreţuire a intelectualilor, a truditorilor cu gîndul, pentru care „filosofii” sînt doar numele generice cele mai evidente şi nicidecum conţinuturile propriu-zise. Sînt prea mulţi în ţara asta care bat din gură în loc să facă ceva, pare a ni se spune: dovada acestei afirmaţii-normă e vizibilă deja. Prea mulţi profesori, deci trebuie să concediem, prea mulţi oameni de cultură, deci trebuie să închidem teatre, librării, cinematografe, şcoli, pentru că toţi şi toate sînt neprofitabile. Şi în vreme ce filosofia a fost aproape complet eliminată din liceu, în vreme ce disciplinele capabile să ofere o minimă cultură generală, o aplecare spre carte şi un mod de gîndire argumentat elevilor şi studenţilor au fost eliminate, filosofii noştri au tăcut. Sau au scris memorii savante rămase fără nici un rezultat. Nici unul dintre noi nu este vizibil scandalizat de analfabetismul studenţilor pe care îi primim cu miile în universităţi şi apoi le dăm o diplomă tuturor. Nici unul dintre noi nu reacţionează public, zgomotos, convingător, pentru a explica pe înţelesul copiilor şi al părinţilor, dar şi al decidenţilor, de ce logica nu trebuie să fie opţională, de ce filosofia nu este o materie inutilă care n-ar face decît să îngreuneze programul bieţilor copii surmenaţi de internet şi de educaţii-antreprenoriale-bazate-pe-competenţe-specifice.

De aceea, voi spune că spaţiul public nu e nimic anume şi mai ales nu e un loc care să ne aştepte bine încălzit: el este doar suma atitudinilor noastre de rezistenţă, de critică şi de denunţare a abuzurilor diferitelor forme de adevăr-putere care ne fac, bunăoară, să participăm cu laşitate la semi-instruirea unor întregi cohorte de tineri nu doar inculţi, dar şi cu totul nepregătiţi să se orienteze pe pieţele tot mai sălbatice ale muncii şi ideilor. Puţini dintre noi au curajul să spună acestor elevi sau studenţi că îi minţim şi le luăm banii, spre gloria prestigioaselor noastre universităţi, şi că le vindem iluzii cu care nu vor putea să facă faţă la primul interviu de angajare. Acei foarte puţini dintre ei care fac doctorate strălucite în străinătate sau dezvoltă cariere de succes în diverse medii profesionale ne satisfac orgoliile şi-i cităm pînă la nesaţ ca modele de reuşită. Asta cu preţul uitării complete a marii majorităţi ce eşuează în precaritate profesională şi în improvizaţii biografice care îi obligă mai degrabă să uite ce au făcut în facultate ca să poată supravieţui decent. Şi de aceea îi dau dreptate încă o dată profesorului Valentin Mureşan: noi am pus mînă de la mînă ca să participăm la aceste mariaje din interes cu pseudo-ştiinţele zilei, numai ca să salvăm ce se mai poate salva din zestrea filosofiei, ignorînd că în felul acesta am compromis-o şi ne-am compromis şi noi.

2. Blestemul şi binecuvîntarea notorietăţii.

Da, sîntem într-o lume guvernată de notorietate, sîntem cu toţii seduşi şi şantajaţi de ea. Dar nu, eu n-am vorbit nicidecum despre goana după notorietate care, chipurile, mi s-ar trage de la moda franceză pe care o urmez. Căci francezii de la care am avut ceva de învăţat n-au fost nici bufonii care apără zi de zi la televizor cauze mondiale şi corecte, dar nici autiştii cu dioptrii groase de la cititul în bezna bibliotecilor. Între cele două extreme se află filosofi precum Foucault, Derrida, Deleuze, Nancy şi alţii care nu pot fi suspectaţi de compromisuri cu puterile politice, dar nici de carenţe în rigoarea exerciţiului lor filosofic. De aceea, găsesc cel puţin nepotrivită afirmaţia după care „e straniu entuziasmul filosofilor români de a clama nevoia înfiinţării unui echivalent al ziarului Libertatea în loc să-şi construiască reviste şi edituri profesionale, exclusiviste, de înaltă ţinută, şi s-o lase pe Simona Senzual să bată ecranele singură”. Cred că în raport cu această afirmaţie distanţa dintre mine şi profesorul Valentin Mureşan e maximă. Şi ea e maximă din mai multe motive: mai întîi, pentru că nu ştiu care sînt acei filosofi care clamează nevoia unui ziar de tip Libertatea sau care ar dori s-o concureze pe Simona Senzual în avalanşele de dejecţii zilnice din programele de divertisment pentru popor. Domnia-sa trebuie să fi îngroşat voit tuşele, pentru că nu-mi pot imagina că şi-ar imagina vreo clipă un filosof român în aceste situaţii. Nu că n-ar fi fost numeroşi aceia dintre intelectualii români care să practice prostituţia mediatică şi jurnalistică, ba chiar în forme mai înjositoare decît cele ale articolelor de gen Libertatea sau ale însoţirii pe platou a divelor senzuale.

Dar nu aceste exemple sînt pînă la urmă expresia distanţei dintre noi, le citez şi eu cu aceeaşi nedisimulată savoare. Ci faptul că, în al doilea rînd, şi măcar pentru o clipă (dar în mai multe rînduri în textul său), domnul Mureşan reduce spaţiul public la astfel de postùri şi la astfel de exemple. Nu, n-au filosofii a se pune în astfel de companii; nu, nu sînt filosofii mai buni decît alţii în comentarea actualităţii; nu, nu au ei ca sarcină de a se da cu părerea despre soarta guvernului Boc (quoique…). Toate acestea nu, pentru că nu asta înseamnă spaţiu public şi prezenţă ca filosofi în spaţiul public. Dacă spaţiul public înseamnă participarea la cacofonia cotidiană a slujbaşilor aflaţi în solda unei uriaşe maşinării de manipulat (vedete, moderatori, comentatori, analişti etc.) – aşa cum sugerează domnul Mureşan (deşi sînt convins, încă o dată, că e intenţionată această caricaturizare) – atunci, într-adevăr, nu e de făcut nimic în acest spaţiu, nici pentru filosofi, nici pentru altcineva care se respectă dincolo şi mai ales dincoace de sumele frumuşele pe care le poate obţine ca actor în spectacol. Pe de altă parte, dacă admitem împreună că acesta nu e spaţiu public, ci divertisment şi spectacol de tot mai prost gust pentru o mulţime care-şi pierde gusturile, atunci filosoful (şi asemenea lui, alţii, cu minim discernămînt şi oarecare simţ al responsabilităţii civice) trebuie să intervină fie şi numai pentru a demasca astfel de puneri în scenă. Nu pentru a le diaboliza sau pentru a le refuza de la înălţimea superbei şi purei sale gîndiri, ci pentru a le ocupa cu propriul său stil, cu propria sa forţă de convingere care să demonstreze efectele nocive pe termen lung ale activităţii tot mai extinse şi mai profunde de creare de dependenţe, de conforturi şi de concesii la care participăm prin industriile de divertisment.

Despre spaţiul public se spune în teoriile secolului XX că este spaţiul pluralităţii şi al eterogenităţii, al litigiului şi al conflictului. Venind în acest spaţiu o facem cu capacităţile noastre de a cultiva astfel de diferende şi de a spune că nu trebuie cedat la tot, că nu orice compromis e necesar în media, că există genuri de discurs incompatibile, că nu orice vedetă efemeră poate spune orice despre orice, după cum nici un filosof nu e potrivit pentru a vorbi despre orice. Nu ultimele aventuri ale creaturilor siliconate sînt miza spaţiului public, nu cutare act de violenţă dintr-un sat oarecare e obiectul principal al interesului public, ci condiţiile materiale, tehnice, financiare şi simbolice care fac ca atenţia noastră să fie captată de violenţă şi divertisment ca surse ale sensului actualităţii. Despre aceste condiţii poate să vorbească filosoful în spaţiul public, iar actul său de vorbire e el însuşi constitutiv pentru un spaţiu public înţeles altfel decît ca publicitate, marketing şi rating. Spus altfel, filosoful poate să se întrebe public despre ce înseamnă actualitatea, poate să facă deosebirea – pentru el şi pentru ceilalţi care au răbdarea să-l asculte sau să-l citească – între, pe de o parte, ceea ce e explozie inflaţionistă de evenimente şi pseudo-evenimente, şi ceea ce, pe de altă parte, dintre ruinele acestor evenimente începe să se închege ca sens al unor transformări care ne afectează pe toţi.

Pe scurt: ce anume din ceea ce se întîmplă în jurul nostru şi cu noi înşine ne face să gîndim şi să acţionăm altfel? Aş da două exemple, chiar din actualitate, pe care le-am utilizat şi în alte contexte: modificările din Codul muncii şi transformările securitare ale spaţiului urban. Cîţi dintre noi avem o percepţie clară a felului în care vor arăta munca noastră, relaţiile profesionale cu instituţiile şi cu superiorii noştri, în următorii ani, datorită modificărilor recente ale acestui cod? Apoi, cum trebuie să interpretăm instalarea a sute de camere de luat vederi în oraşe, evacuarea forţată a familiilor de ţigani sau amendarea colindătorilor nomazi, toate în numele ordinii şi liniştii publice?

3. Specialitate şi/sau popularizare.

Voi împărtăşi necondiţionat încă o convingere a preopinentului meu, aceea că ducem lipsă de reviste de filosofie serioase, capabile să dialogheze cu comunitatea filosofică internaţională, dar şi de o muncă intensă şi profesionistă pe tarlaua noastră, devenită obiect de amuzament. La fel cum nu-l voi contrazice cînd spune că am putea să luăm mai în serios sarcina de popularizare a filosofiei în rîndul celor care ar putea fi atraşi de ea. Dar mă opresc, perplex, în punctul în care, printr-o abruptă manevră discursivă, domnia sa opune în mod net două preocupări care nu sînt defel incompatibile între ele. Ce fel de gînd subîntinde afirmaţia după care a scrie într-o revistă înseamnă a participa la golirea catedrelor şi la exodul masiv spre redacţii? În faptul de a se exprima pentru un public mai larg decît cele două persoane din auditoriul care poate urmări un text de specialitate ar fi vorba despre „o nouă meserie” sau mai degrabă despre asumarea unei poziţii publice şi a unei responsabilităţi civice?

A putea să iei poziţie în chestiuni care afectează situaţia noastră profesională, problemele învăţămîntului, devenirea universităţii, raporturile de muncă, relaţiile sociale, relaţia dintre religie şi şcoală, mutilarea oraşelor (şi exemplele pot fi multiplicate la nesfîrşit, chiar dintre cele citate de domnul Mureşan: inteligenţa artificială, neuroeticile, biotehnologia etc.) nu este o chestiune de meserie, nici de specializare, ci de atitudine. Admiţînd că avem cei mai buni specialişti din lume în logică, în epistemologie, în estetică, în etică, în toate istoriile filosofiei, mai toţi dintre ei, dacă nu toţi, ar putea să-şi exercite competenţele şi în China, şi în Iran, dar şi în Franţa sau Anglia. Ce face (încă…) diferenţa dintre aceste ţări? De ce aptitudinile profesionale ale cercetătorilor clujeni n-au putut împiedica ori măcar tempera mascarada funariotă vreme de 12 ani? Atunci cînd un sociolog spune după o cercetare de teren despre acelaşi Cluj că este „un oraş mort”, care nu poate să suporte diversitatea, cum trebuie să ne raportăm la o asemenea afirmaţie? Ca specialişti netulburaţi în turnul de fildeş sau ca intelectuali îngrijoraţi de supunere şi conformism? Nu contribuim cumva – şlefuind neperturbaţi fildeşul turnurilor noastre – la o stare de lucruri care agravează inegalităţi, neimplicări, complicităţi?

Poate că nici nu trebuie să mergem atît de departe: e de ajuns să privim în ograda noastră, a cercetării şi a monstruozităţilor birocratice care o însoţesc azi drept condiţie de posibilitate. Ni se reproşează fără încetare că nu sîntem performanţi şi ni se arată spre comparaţie colegii din psihologie, din sociologie sau din disciplinele exacte. Dar nu am fost capabili încă (iar prin asta îmi păstrez încrederea în potenţialul comunităţii noastre), să dezvăluim mecanismele extra-ştiinţifice, mizele de putere politică, simbolică şi financiară, manipularea criteriilor de evaluare, care întreţin această nouă ideologie a performanţei calculată în publicaţii ISI şi management de proiect. Toate acestea în vreme ce în jurul aceloraşi turnuri mişună masele tăcute de clienţi ai diplomelor pe care le oferim fără nici un criteriu.

Sînt absolut convins, deodată cu colegul meu şi cu alţi colegi, că e nevoie de oameni pricepuţi dinspre filosofie pentru a popula comitete de etică în cele mai diferite domenii, de la medicină la mediul de afaceri sau cel juridic. Şi rămîne admirabil efortul unor profesori precum cei de la Bucureşti sau Cluj de a se investi personal în proiecte interdisciplinare şi profesionale cu o puternică dimensiune etică, teoretică şi practică în acelaşi timp.

Fidel însă formaţiei mele franceze, recunoscînd limitele şi excesele unui spectru eterogen de gîndire, voi spune însă că profilul nostru filosofic nu se epuizează nici cu profesionalizarea disciplinară, nici cu deschiderea interdisciplinară sau interprofesională. Amîndouă sînt necesare şi amîndouă sînt urgente în România. Cursurile şi textele noastre, oriunde le vom susţine şi publica, trebuie să dea consistenţă şi vizibilitate acestei necesităţi şi acestei urgenţe. Dar pentru că nu putem face abstracţie de condiţiile în care se produce actul nostru filosofic şi în care are loc efortul nostru pedagogic şi ştiinţific, avem datoria să fim prezenţi public, în spaţiul public. O asemenea prezenţă nu e nici meserie, nici talent, este responsabilitate şi vocaţie. Pentru că istoria filosofiei nu este doar o istorie a unor idei plutind indiferent peste lume, pentru că epistemologia, estetica, etica etc. au fost produse şi condiţionate de epoca lor, cercetarea lor şi predarea lor astăzi nu poate fi desprinsă de contextul social şi politic al epocii noastre. Ar fi absurd să spunem că toţi filosofii trebuie să fie prezenţi în fiecare zi la televiziune, alături de tristele figuri care o populează. Însă e la fel de absurd să dispreţuim politica şi televiziunea, pentru că ele fac lumea noastră, aşa strîmbă cum e sau cum ni se pare. Iar intelectualii epocii noastre postcomuniste nu fac, din păcate, excepţie de la această strîmbă întocmire a lumii noastre. Dimpotrivă

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.