Motivul rezistenţei este indignarea. Iată una dintre afirmaţiile simple peste care cineva poate să dea citind o carte cu titlu de manifest: “Indignaţi-vă!” (româna: Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011). Opusculul semnat de Stéphane Hessel, o broşură de aproximativ treizeci de pagini, a devenit bestseller în Franţa la sfârşitul anului trecut. Ar fi fost greu să se întâmple altfel. Lucrarea este scurtă, combativă şi incriminează injustiţii sociale pe care mulţi le resimt din plin în timpul unei crize economice ale cărei costuri îi împovărează pe oamenii de rând tocmai în numele ideologiei care a generat-o. Iar îndemnul la indignare e sprijinit de autoritatea unui nonagenar ce a făcut parte din Rezistenţa Franceză, a trecut prin lagărul de la Buchenwald şi a participat la redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Poziţia “controversată” a autorului – el însuşi evreu după tată şi german după mamă – faţă de politica israeliană în teritoriile ocupate a stârnit interesul curioşilor, fără doar şi poate.
Dar nu succesul cărţii în Franţa e uimitor, ci cât de multe ar putea spune cititorului român. Printre altele, experienţa lui Hessel, printr-un curios joc de circumstanţe, vine să se adauge conversaţiei despre sensul rezistenţei politice, aşa cum a fost ea reaprinsă de comentariile binecunoscute ale Hertei Müller. Evident, contribuţia exemplului Rezistenţei Franceze nu poate fi decât indirectă, prin contrast, dar de ce altceva este nevoie pentru a pune cuvintele la locul lor, pentru a rupe vraja metaforelor şi a ne îndrepta privirile către realităţi. Este limpede că noţiunea “rezistenţei prin cultură” are o încărcătură simbolică diferită de cea a cuvântului “Rezistenţă”. Dacă acesta din urmă poate fi aplicat pe bună dreptate luptei armate împotriva unei ocupaţii militare (în Franţa, în România sau aiurea), ideea de “rezistenţă prin cultură” are conotaţii literare şi apelează la nuanţe atât de greu de individualizat încât e socotită de mulţi doar o metaforă, eventual o justificare stângace a laşităţii ori un mijloc de a clama nemeritat laurii disidenţei.
În orice alăturare de cuvinte se găseşte totuşi un adevăr. Atunci când trăieşti sub dictatură, într-un regim logocratic cu obsesii ideologice, ce urmăreşte nu numai să-ţi controleze viaţa, ci şi mintea, insinuându-se în relaţia ta cu tine însuţi şi cu ceilalţi oameni, denaturându-ţi personalitatea, împingându-te spre frică şi dedublare sau îmbiindu-te cu favoruri confortabile pentru a-ţi perverti valorile, pentru a te transforma într-un agent al puterii, a refuza să intri în acest joc înseamnă a rezista. A rezista, spre exemplu, tentaţiei. A rezista ispitei ca în schimbul confortului să te înjoseşti în proprii tăi ochi, comportându-te ca o slugă şi nu ca un om liber. La rigoare, pentru un deţinut, pentru o persoană care se vede lipsită de speranţă, într-un univers absurd şi tocmai de aceea fără ieşire, simpla supravieţuire este o formă de rezistenţă. O persoană care rezistă torturii este la fel de îndreptăţită moral ca şi cineva care rezistă unei ocupaţii militare, unui atac armat.
Rămâne de judecat în ce măsură cei ce se bizuie pe conceptul “rezistenţei prin cultură” îşi pot înscrie propria viaţă într-o asemenea analogie, pe deplin validă în opinia mea. Noţiunea de rezistenţă refuză însă bagatelizarea. Spre exemplu, deturnarea ei culinară, în sintagma pantagruelică “rezistenţă prin mâncare” (înţelegându-se prin asta procurarea de hrană pe ocolite, în afara reţelei oficiale de distribuţie a bunurilor alimentare), nu poate fi susţinută în nici un fel. Dacă „regimul” dorea să te pună la regim, să te alimenteze raţional (prin „raţii” de hrană), chiar să fii malnutrit, nu constituia o formă de rezistenţă procurarea de alimente “pe sub mână” sau de la cantinele ori magazinele „Partidului”. Ceea ce nu înseamnă că expresia aceasta nu scoate la lumină, şi ea, un adevăr. Ea expune un sens inedit al rezistenţei-supravieţuire, cel ce descrie supravieţuirea ca mod de viaţă, supravieţuirea cu care te obişnuieşti şi pe care încerci să ţi-o faci cât mai plăcută.
Trecând peste divagaţii, rezistenţa în perioada dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu putea să însemne un efort de a face să supravieţuiască valorile culturale autentice. Nu sunt convins că contează atât de mult dorinţa unora ca supravieţuirea culturală să fie trecută în conturile rezistenţei cu valenţe politice, nici negările celor ce nu acceptă aşa ceva. În fond, nimeni nu va reuşi să îndoaie atât de mult logica elementară încât disidenţa să se confunde vreodată cu evaziunea intelectuală, aşa cum libertatea politică nu ajunge niciodată să se confunde cu “libertatea interioară”, nici protestul cu resemnarea stoică. Contează enorm totuşi să înţelegem tipul de atitudine morală pe care se aşează întreaga discuţie. Anume cu ce preţ salvezi cultura autentică de la anihilarea prin ideologizare, ce compromisuri eşti dispus să faci, cât de autentică mai rămâne “cultura autentică” după aceste compromisuri, ce ai de pierdut sau de câştigat tu, şi doar tu, ca persoană morală, cât au de pierdut ceilalţi de pe urma acţiunilor tale.
Evident, rezistenţa nu este, nici pentru Hessel, doar actul concret al luptei armate şi al sabotajului, ci mult mai mult decât atât, un tip de atitudine, o sumă de idealuri. Dar chiar şi cu înfăţişarea aceasta abstractă, resorturile ei interne nu se vor reduce niciodată la “rezistenţa ca supravieţuire”. Dacă motivul rezistenţei este indignarea – un fel de “m-am enervat” definitiv, în termenii impuşi de Herta Müller – ea nu se va traduce doar într-o căutare a siguranţei solitare, va fi un act de revoltă imposibil de autoreprimat. Te poţi întreba chiar dacă indignarea nu este o facultate psihologică pe care am pierdut-o, sau pe care am reuşit s-o facem să amuţească. Indignarea e acea atitudine care nu îţi permite să asişti tăcut la o nedreptate. Indignarea e personală şi nu îţi dă de ales. Doar în felul acesta poate fi interpretată urarea lui Hessel: “vă doresc tuturor, fiecăruia dintre voi, să aveţi motivul vostru de indignare”.
În felul acesta indiferenţa devine cea mai rea dintre atitudini. Una intolerabilă, cu atât mai puţin una pe care merită să o cultivi. E adevărat că motivele capabile să aprindă indignarea nu sunt astăzi la fel de evidente ca în trecut. Trăim într-o lume mult prea complicată, suprapopulată de imagini cărora nu avem timp să le desluşim conţinutul. Este mult mai greu să distingi cauze, acţiuni, responsabilităţi. “Trăim într-o interconectivitate cum n-a existat niciodată până acum – constată Hessel. Dar în această lume există lucruri insuportabile. Pentru a le vedea, trebuie să priveşti, să cauţi. Le spun tinerilor: căutaţi puţin, veţi găsi. Cea mai rea dintre atitudini este indiferenţa, a spune «nu pot să fac nimic în legătură cu asta, mă descurc». Comportându-vă astfel, pierdeţi una dintre componentele esenţiale ale faptului de a fi uman. Una dintre componentele indispensabile: facultatea de a te indigna şi angajarea care îi e consecinţa.” Ce poate fi mai familiar pentru noi? Suntem special antrenaţi să “ne descurcăm”, am renunţat de mult timp să ne privim vieţile ca parte a unui viitor comun. Cine “se descurcă” o face întotdeauna de unul singur, încurcându-i eventual pe alţii. Indignarea însă nu poate fi practicată în solitudine, e o virtute morală colectivă. Atunci când te indignează ceva, dar nu găseşti pe nimeni care să-ţi împărtăşească nevoia de a te opune injustiţiei, te vei transforma într-un disident, o persoană a cărui conduită va fi supărătoare pentru oricine vede în atitudinea ta de absurd bun simţ o oglindă a propriei laşităţi. Dacă indignarea este împărtăşită, abia atunci devine rezistenţă, acţiune comună ce îţi dă dreptul să visezi la o eventuală eliberare.
Interesul pentru cartea lui Stéphane Hessel nu ar trebui să se oprească aici. Ea cuprinde multe alte teme de reflecţie, care, deşi nu sunt noi, sunt puse într-o lumină nouă de discursul pasionat al autorului. Textul începe cu o apărare viguroasă a drepturilor sociale şi a valorilor fraterne, în numele doctrinei drepturilor omului şi pornind de la rememorarea ideilor promovate de Rezistenţa Franceză. Se sfârşeşte cu un îndemn la insurecţie nonviolentă, după ce incriminează încălcarea drepturilor omului în Gaza şi Cisiordania. Tocmai această alăturare şi felul în care Hessel vorbeşte despre idealurile sociale consemnate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată raţiunea esenţială pentru care aşa-numitele “drepturi sociale” merită să stea alături de drepturile civile şi politice în orice declaraţie solemnă cu pretenţii de universalitate. În cauză este demnitatea umană, nu pragmatica politică obişnuită. Dacă te indignează crimele de război şi crimele împotriva umanităţii comise în zonele aflate sub ocupaţie militară, cum poţi să rămâi impasibil la condiţiile sociale care îi fac pe mulţi să cadă din demnitatea condiţiei umane, la ravagiile sărăciei, foametei sau ale ignoranţei? Demnitatea umană ar trebui să fie universală pentru ca ideea drepturilor inalienabile ale omului să capete sens.
Şi mai interesantă este pledoaria autorului pentru non-violenţă şi pentru insurecţia paşnică. La prima vedere, o astfel de apologie pare inconsecventă şi contradictorie într-o lucrare care îndeamnă la indignare. Dar logica ei este coerentă. Una dintre impresiile cele mai puternice pe care le produce cartea îşi are originea în vivacitatea optimistă insuflată vorbelor sale de un om care, aflat la senectute, îi îmbărbătează pe tineri. Logica protestului este la Hessel una a speranţei, iar violenţa îi e potrivnică. “Violenţa întoarce spatele speranţei”, împiedică găsirea unei soluţii pentru orice conflict, violenţa duce la disperare şi dezumanizează. Asta nu înseamnă că insurecţia e mai puţin necesară. Numai că e vorba de o insurecţie împotriva ignorării deliberate a valorilor umaniste, împotriva strategiilor politice lipsite de onestitate, împotriva unei ideologii care duce la devalorizarea fiinţei umane în schimbul profitului financiar. “Gândirea productivistă adusă de Occident – afirmă autorul în ultimul capitol al lucrării – a împins lumea într-o criză din care trebuie să ieşim printr-o ruptură radicală cu goana lui «din ce în ce mai mult», în domeniul financiar dar şi în domeniul ştiinţelor şi tehnicilor. A venit timpul ca grija faţă de etică, de justiţie, de echilibru durabil să prevaleze. Căci ne ameninţă riscurile cele mai grave. Ele pot pune capăt aventurii umane pe o planetă pe care pot să o facă de nelocuit pentru om.” Cartea te convinge că cel mai grav risc este tocmai acela de a nu ne da seama că suntem în stare să devenim susţinătorii pasivi ai unui discurs antiumanist şi antiumanitar ce face din toate relele secolului al XXI-lea un fel de consecinţă firească a progresului istoric. Doar pierderea sensibilităţii faţă de nedreptăţile de orice fel, doar pasivitatea lipsită de ideal, de speranţă, este o ameninţare cu adevărat înspăimântătoare. E un mesaj care vine dintr-o altă epocă? Da, dar aparţine unui contemporan în sensul cel mai profund al cuvântului, şi tocmai de aceea e mai valoros.
In limba română: Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011