Euro – să-l pipăi şi să urlu „este”?

Dezbaterea despre ţinta pentru euro s-a terminat înainte de a începe. Mi-e teamă că influenţa politicului în decizia economică nu este străină de această situaţie. Este nevoie de clarificări, pentru a înţelege realităţile şi provocările adoptării monedei europene. Ne trebuie sau nu ne trebuie euro, de ce şi de când? Şi mai ales – ne ajută cu ceva? Prea am ajuns cu euro la nivelul mistic din Psalmul VI al lui Tudor Arghezi: „Singuri, acum în marea ta poveste/ Rămân cu tine să mă mai măsor/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu «Este!»„.

România a anuţat că menţine anul 2015 ca ţintă pentru adoptarea euro. O fi bine? Cu siguranţă este mai bine decât să nu avem nici o ţintă. O ţintă mobilizează resursele pu­blice şi restricţionează cheltuielile bu­getare, mai ales în anul electoral 2012. Dar putem atinge această ţintă? Probabil că nu. Să nu uităm că am mai avut două ţinte în trecut, 2012 şi 2014, şi le-am ratat graţios. Şi Universitatea Craiova îşi propune în fiecare an cupa şi campionatul la fotbal şi sfârşeşte în fiecare an prin a spera că evită retrogradarea.
Lucrurile sunt totuşi mai complicate. A intra în euro în 2015 înseamnă a intra în mecanismul european al ra­tei de schimb în 2013, mult prea cu­rând pentru puterile noastre. Dar Ro­mânia şi-a asumat în luna martie (din acest colţ de pagină am recomandat prudenţă, dar cine mai are timp să citească?) intrarea în aşa-zisul Pact pentru euro, un mecanism european care ne va îngrădi suplimentar politicile economice. Aproa­pe că aş spune că din 2013 România şi-a asumat costurile trecerii la euro, fără a primi vreunul dintre beneficii.
Mai mult, euro însuşi s-ar putea să nu mai fie, în forma de astăzi, până în 2015.

Intrarea în zona euro este condiţionată de câteva criterii nomi­nale. Le îndeplinim? Evident că nu: inflaţia este cu 4% peste limită, deficitul bugetar este cu 3% din PIB peste limită, dobânzile nu se pot compara (nu avem titluri de stat lichide pe 10 ani); cursul de schimb este relativ stabil – dar nu e tocmai ce îşi doresc exportatorii. În ce priveşte datoria publică, să nu ne păcălim singuri: va fi sub 40% din PIB la sfârşitul lui 2011 (fără banii de la FMI), sub limita acceptată de 60%, dar ritmul de creştere este ameţitor, datoria triplându-se în ultimii trei ani. Mai mult, nu ne împrumutăm pentru generaţiile viitoare. Tot noi vom plăti această datorie, întrucât scadenţa medie a datoriei publice a României este 1,9 ani (conform datelor de la FMI). Adică datoria noastră trebuie plătită sau înnoită la mai puţin de 2 ani. Nu îndeplinim criteriile nominale, dar le-am putea îndeplini cu o statistică inventivă şi puţină bunăvoinţă de la Bruxelles. Nu aceasta este problema, nu aceasta este întrebarea corectă. 

Întrebarea corectă este dacă România formează o zonă monetară optimă împreună cu actualele state membre ale zonei euro. Şi aici răspunsul este nu – nici măcar actuala formă a zonei euro nu este o zonă monetară optimă. Pentru a avea aşa ceva noi trebuie să atingem convergenţa reală cu ţările care au moneda euro, adică să avem venituri comparabile şi să avem o structură comparabilă a ocupării şi a producţiei. Suntem cu salariile la 15% din media europeană; iar structura ocupării la noi este diferită cu aproximativ 30% de structura din UE. Până nu vom reduce aceste decalaje, adoptarea euro este o temă mai mult politică decât economică.

Este de vină criza pentru faptul că nu îndeplinim aceste criterii de convergenţă reală, în primul rând? Deşi criza ar fi un vinovat de serviciu uşor, aş spune că structura economiei era divergentă de cea europeană şi înainte de criză.
Să încercăm oare să adoptăm unilateral euro? Nu suntem Muntenegru ca să facem asta, şi nu mă refer la economia subterană, ci la faptul că nu suntem o economie chiar mică. Nici un consiliu monetar nu ne-ar sluji. Problemele noastre sunt cu precădere structurale, nu monetare.

România trebuie să adopte euro atunci când va fi cu adevărat pregătită – nu înainte,  pentru că şi-ar crea singură dezavantaje competitive pe care nu le va mai putea recupera.
Până la urmă acelaşi psalm al lui Arghezi se potriveşte de minune pentru euro: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ (…) Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”.

Text apărut şi în Jurnalul.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.