După ce am scris ultimele cuvinte pe care tocmai le-ai citit,
fiind tîrziu, m-am dus să mă culc,
destul de mulţumit de ceea ce era înfăptuit,
dar foarte îngrijorat de ceea ce rămas de făcut,
fără de care ceea ce a fost făcut nu era nimic.
GÉRARD GRANEL
A ne aduce aminte de Gérard Granel. Iată un lucru imposibil de făcut. Astăzi, ca întotdeauna, a ne aduce aminte de cineva sau ceva înseamnă să-l fi părăsit undeva într-un colţ întunecat al memoriei. Să-l fi lăsat, din inerţie sau sub presiunea vreunui eveniment, să se volatilizeze sau să iasă din ordinea a ceea ce e capital. Dar cum să-ţi aduci aminte, atunci cînd n-ai uitat nici o clipă, cînd e cu neputinţă a uita măcar pentru o clipă. Această imposibilitate de a-l uita pe Granel este lucrul pe care aş dori să vi-l ofer, cu modestie, spre reflecţie. Încercînd să gîndesc după Granel. Acest lucru nu înseamnă a gîndi precum ar fi gîndit el ori a relua, şcolăreşte sau, mai rău, scolastic, temele sale, tehnicile sale filosofice. A gîndi după Granel înseamnă a intra în spaţiul logic pe care acesta ni l-a lăsat drept moştenire şi, implicit, a recunoaşte caracterul indelebil al acestuia. Pentru aceasta, trebuie semnalate modificările pe care le aduce în cîmpul filosofic Gérard Granel sau mai degrabă exigenţa care ar putea să poarte numele său, sarcina pe care şi-a propus-o gîndirea sa.
Modernitate şi Ge-stell: producerea omului de către om
Binecunoscuta propoziţie a lui Hegel care ne spune că fiecare este fiul timpului său nu este încă suficientă pentru a da seama de gîndirea actualităţii care răzbate din scrierile lui Granel. Această actualitate, care este de fapt modernitatea noastră (tîrzie), este supusă analizei de către Granel, într-o preocupare continuă de a-i gîndi împreună pe Wittgestein, Husserl, Marx şi Heidegger. Numai că acest “a gîndi împreună” nu înseamnă a elimina diferenţele dintre ei, într-un amestec de o coerenţă forţată, ci vrea să zică a gîndi după aceştia, în măsura în care fiecare dintre ei a dus filosofia la un punct terminal sau la limită, pentru a o reformula de fiecare dată într-o lume care are din ce în ce mai puţină nevoie de filosofie, respectiv de justificarea fundamentală (şi în sensul de justificare a fundamentelor). Însă tocmai acest lucru îl va trata Granel ca pozitivitate, spunînd la începutul studiului “Europa lui Husserl” că “(…) filosofia nu gîndeşte nimic cu adevărat dacă modul însuşi al acestei gîndiri nu este pus sub semnul întrebării în chiar posibilitatea sa” (Gérard Granel, Écrits logiques et politiques, Galilée, Paris, 1990, p.38). Tot aici, acest timp în care filosofia este dusă la limită, modernitatea, este determinată prin trei caracteristici: 1) interpretarea subiectivităţii creştine în termeni de subiectivitate egologică a persoanei umane, 2) desăvîrşirea şi autonomizarea determinării corpului social drept corp productiv, 3) integrarea ştiinţei însăşi de către “logica dezvoltării”, aceea care reglează o mişcare de producţie definită ca producţie crescîndă şi autoreglată de o “bogăţie”. Ecce modernitas.
A gîndi după Granel înseamnă a gîndi timpul nostru, avînd în permanenţă în faţă aceste trei caracteristici ale lui, care nu sînt altceva decît împlinirea istorială a logicii Ge-stell-ului. Cererea insistentă de livrare, determinarea pe care a dat-o Heidegger acestei logici, pare să lucreze simultan în toate cele trei domeniile: subiect, corp social şi ştiinţă, trasînd astfel limitele timpului nostru.
Acum, dacă încercăm să ne întrebăm ce a rămas de făcut după Granel, atunci cristalizarea logicii Ge-stell-ului într-un singur automat, simbol al vremurilor noastre, poate fi una dintre căile pe care o putem lua. Nu e vorba doar de strania coincidenţă dintre Ge-stell şi com-puter, deşi raportul pe care îl întreţinem cu esenţa tehnicii se reflectă perfect în această indispensabilă maşină a modernităţii tîrzii, lucru care ar merita el însuşi o reflecţie separată. Automatul care efectuează com(-)punerea (com-puting) este poate singurul care mai poate purta pretenţia prefixului “com”, atrăgîndu-ne totodată atenţia asupra faptului că, printr-o neaşteptată inversiune, orice fel de punere laolaltă este, de astăzi, nu doar specialitatea, dar şi sarcina unui automat. (Iată ceva care ar trebui să ne pună semne de întrebare ori de cîte ori încercăm să vorbim de com-unitate.) Acest lucru n-ar trebui să ne mire dacă sîntem de acord că modernitatea este locul a o serie de emancipări, ultima dintre acestea fiind emanciparea faţă de muncă sau eliminarea progresivă a acesteia – despre ce altceva să ne vorbească, într-o primă fază a modernităţii, tehnicizarea intensă a diverselor sfere ale producţiei, iar acum computerizarea acestora? Com-punerea realizată de automat înseamnă însă în acelaşi timp con-fuzie, transformare a ceva într-o masă amorfă, neierarhizată, într-un hybris al epocii noastre, pentru a vorbi precum Claude Karnoouh, fără de care relaţia noastră, a celor din România, cu gîndirea reprezentată, printre alţii, şi de către Granel, n-ar fi nimic. Expresia acestui hybris este limbajul binar – pixelii sînt aceiaşi şi pentru un site pedofil şi pentru site-ul oficial al statului Vatican. Sau, în exprimarea a doi dintre teoreticienii informaţiei, cercetători ai Bell Research Labs, Claude Shannon şi Warren Weaver: “În această teorie [teoria matematică a comunicării – n.m., A.P.] cuvîntul informaţie este folosit într-un sens special care nu trebuie confundat cu acela obişnuit. Mai precis, informaţia nu trebuie confundată cu înţelesul (meaning). De fapt, două mesaje, unul încărcat din plin cu sens şi un altul care este un pur non-sens, privite ca informaţie, pot fi perfect echivalente” (Claude Shannon, Warren Weaver, The Mathemathical Theory of Communication, Chicago, University of Illinois Press, 1965, p.8. Citat preluat din articolul lui Eugene Thacker, bio_information.html/materiality & data between information theory and genetic research, încărcabil de pe situl www.ctheory.com). Nuanţele şi gradele dispar deci în favoarea reversului invizibil al acestora: limbajul binar, anunţînd încă o dată – la modul în care o face filmul Matrix – violabilitatea lumii omului (vom vedea mai încolo despre care om e vorba), a cărui prezenţă în lume nu este decît un jet de informaţie inevitabil superfluă (de la cartea de identitate pînă la gesturile extreme).
Reducerea omului la informaţie şi la statutul de consumator de informaţie, nu înseamnă doar că, printr-un autism fundamental, devenim cetăţeni ai ciberspaţiului şi nici doar că, datorită progreselor ingineriei genetice, selecţia prenatală (expresie care a creat atîta vîlvă în Germania, după ce a apărut în eseul lui Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman) devine efectiv posibilă, ducînd la perfecţie încercările efectuate în acest sens de minunatele instituţii care sînt băncile de spermă. Toate acestea nu sînt decît faţa vizibilă a aisbergului. Căci aşa cum scrie Eugene Thacker în articolul mai sus menţionat, alianţa dintre un important furnizor de tehnologie a “sistemelor de viaţă” (life systems): Corporaţia Perkin-Elmer, o organizaţie non-profit care se ocupă de analiza genetică: Institutul pentru Cercetarea Genomică (TIGR) şi dr. J. Craig Venter (director al TIGR şi el însuşi un genetician), care au anunţat că o cartografiere totală a genomului uman poate fi făcută mult mai rapid şi mai ieftin decît o fac programele finanţate de guvernul Statelor Unite, înseamnă că un proiect extrem de problematic care avea un oarecare control politic trece direct într-o structură comercială. Dacă la toate acestea mai adăugăm ceea ce ne spune Paul Rabinow, citat în acelaşi articol, respectiv faptul că genele sînt o materie biochimică manipulabilă cu ajutorul tehnologiei, nu este greu să observăm că “păstorul fiinţei”, numele heideggerian al omului în “Scrisoare despre umanism”, nu este prea departe de mioriţa clonată.
În lumina celor spuse mai sus este uşor a recunoaşte, împotriva reavoinţei acelora care au vrut să vadă în Sloterdijk doar retorică fascistă şi combinaţii nefericite de cuvinte, că umanitatea fundametată pe litere, adică aceea care îşi bazează tehnica repetiţiei omului de către om pe un corpus de texte fundamentale, îşi trăieşte apusul. Această umanitate este lipsită de orice mijloace de autoapărare în faţa definiţiei bioinformatice a omului. Tehnica reproducerii omului de către om nu mai este ceva de ordinul sensului, ci poate ajunge pînă la a pierde prefixul “re”, devenind pură automatizare a educaţiei, instalare de soft-uri pe hard-ul bioinformaţional care este organismul uman. Lucru pe care Huxley l-a anunţat deja demult în Minunata lume nouă, fără a picta contextul sumbru al totalitarismului, aşa cum o face Orwell, ci arătînd că o asemenea lume este într-adevăr minunată aproape pentru fiecare dintre cetăţenii ei, automate politice ale noii ere, în afară de cîţiva “sălbatici”, reprezentanţi, în speţă, ai umanismului literar. Dacă aceasta este alternativa: umanism literar vs. automat politic, atunci ar fi poate bine ca noi, cei care am trăit puţin şi din una, şi din alta, să încercăm a gîndi situaţia care ni se oferă, nu în direcţia unei wishfull tinking, atît de îndrăgită astăzi printre filosofi, ci în aceea a unei analize logice a situaţiei concrete, subtitlu al scrierii lui Granel “Anii treizeci sînt în faţa noastră,” dar şi conduită a unei gîndiri care este astăzi din ce în ce mai rară.
Ce este un automat politic?
Timpurile noastre au inventat şi implementat automatul politic. Automatul politic este acel subiect al politicii care a părăsit orice fel de reflecţie politică. Afirmaţia că nu mai există reflecţie politică ar putea părea cel puţin stranie, avînd în vedere frecvenţa cu care sîntem asaltaţi, din toate părţile, de către cuvîntul “politică”. În vederea evitării oricărei neînţelegeri îmi iau permisiunea de a-l cita aici in extenso pe unul dintre cei mai luminaţi gînditori politici ai secolului nostru: “Nimic nu este mai modern astăzi decît lupta împotriva politicului. Finanţişti americani, tehnicieni ai industriei, socialişti marxişti şi revoluţionari anarho-sindicalişti îşi unesc forţele sub cuvîntul de ordine care spune că trebuie eliminată dominaţia non-obiectivă a politicii asupra obiectivităţii vieţii economice. Nu trebuie să existe decît sarcini tehnice, organizaţionale, economice, sociologice, problemele politice sînt considerate dispărute. De altfel, tipul de gîndire economică şi tehnică dominant astăzi este incapabil să perceapă o idee politică. Statul modern pare să fi devenit efectiv ceea ce vede în el Max Weber: o mare întreprindere. În general, o idee politică nu este înţeleasă decît din momentul în care s-a reuşit scoaterea în evidenţă a cercului de persoane care au un interes economic plauzibil în a se servi de avantajul pe care ea îl aduce. Dacă pe de o parte politicul dispare în economic sau în tehnic şi organizatoric, pe de alta, el se dizolvă în discursul etern despre generalităţi în jurul filosofiei culturii şi a istoriei, ce caracterizează din punct de vedere estetic o epocă clasică, romantică sau barocă. În ambele cazuri, se ocoleşte nucleul ideii politice, decizia exigentă din punct de vedere moral” (Carl Schmitt, Théologie politique, Gallimard, Paris, 1988, p. 73). Iată ce ştia Carl Schmitt în 1922 şi refuzăm să ştim noi, cei care trăim astăzi! După Granel, acela din “Anii treizeci sînt în faţa noastră”, acest refuz se arată în faptul că uităm că această politică nouă, al cărui stindard au devenit şi sînt încă Drepturile Omului – această compilaţie de juridic şi moral –, a permis “accidentele istorice” care au fost fascismul lui Mussolini, rasismul lui Hitler şi totalitarismul lui Stalin. Credinţa noastră că, odată terminate aceste nevroze ale istoriei, democraţia nu mai poate întîlni nici o provocare (challenge) veritabilă care să o zguduie din temelii este, de fapt, spune Granel, uitarea efectivă a istoriei. Că ideea acestei uitări nu este nici pe departe una superfluă ne-o arată nu numai politica internă şi cea externă, dar şi fenomenul prin care aceşti mussolini, hitleri şi stalini domestici, care intră în dotajul politic al oricărei ţări, sînt folosiţi ca animale de menajerie ale marii politici şi ale mass-mediei internaţionale, fără a se lua niciodată în considerare puterea lor de influenţă reală asupra automatului politic. Iar că această influenţă există se poate vedea din simplul succes politic pe care îl au aceşti oameni. “Păcatele” ţărilor care permit ascensiunea unor asemenea “pioni” sînt pedepsite întotdeauna cu promptitudine de către Occident, dar niciodată gîndite în substanţa lor politică, respectiv pornind de la faptul că automatul politic produs de către democraţia modernă se hrăneşte doar cu imaginile “bunăstării” – pentru a-l mai cita o dată pe Claude Karnoouh –, căutîndu-le cu disperare şi neobosit printre posibilităţile care i se deschid. Automatul politic nu mai gîndeşte conţinuturi politice, ci trăieşte în imperiul paradisiac al “bunăstării”, spre care tinde orbeşte, ignorînd în totalitate căile prin care acesta poate fi atins.
Automatul politic este subiectul istorial al sfîrşitului politicii. Acest sfîrşit se confundă cu necesitatea de a produce politică în toate planurile şi la toate nivelurile. A produce politică înseamnă a simula politicul acolo unde nu există decît economic, tehnic sau organizaţional, înseamnă a vorbi de demnitate umană, libertate, solidaritate acolo unde nu există decît putere de muncă, industrie a timpului liber şi alianţe întru profit. Mai mult, înseamnă a transhuma politica acolo unde ea nu e niciodată ea însăşi: de la sistemul educaţional şi pînă la opera de artă. Abundenţa de figuri ale politicii în vremurile noastre nu este decît un semnal al realei penurii de politică, al lipsei de orizont al politicii, al faptului că locul în care “arta consensului” (P. Sloterdijk, În aceeaşi barcă) era încă o realitate autonomă s-a şters în favoarea unui loc care se confundă cu cîmpul de logicitate al automatului. Efectul acestui lucru este că automatul politic se activează cu o anumită ritmicitate, iar în timpul intercalat între “momentele de decizie” (dacă mai pot fi numite aşa) se lucrează la simularea politicului, ceea ce explică lipsa totală de interes politic al acelora pe care încă, din inerţie, îi numim cetăţeni.
Ceea ce se petrece astăzi în România este verificarea automaţiei, ca regim politic real al modernităţii tîrzii. S-a crezut că este suficientă munca umanismului literar, care, după ce a reuşit să-şi fabrice un oarecare rol în căderea comunismului, s-a culcat pe o parte şi a uitat cu desăvîrşire de necesitatea de a consolida o veritabilă reflecţie politică. S-a crezut că a-i aduce pe scena publicistică şi mediatică pe monştri sacri ai culturii româneşti va fi suficient pentru a trezi interesul politic al cetăţeanului. S-a crezut că atmosfera festivist-tîmpă a PRO TV-ului va fi suficientă pentru a contrabalansa brutalitatea cretină a Antenei 1 şi griul servil al TVR-ului. Iată, nici unul dintre aceste lucruri n-au fost suficiente, cum n-au fost suficiente nici ameninţările, nici declaraţiile de dragoste şi nici tatonările Occidentului, chiar dacă acesta nu poate fi sub nici o formă tras la răspundere pentru ceea ce s-a întîmplat la noi.
În timp ce scriu, prin fereastra larg deschisă răzbate vocea unită a studenţilor palestinieni şi a diverselor organizaţii politice care îi susţin aici la Strasbourg (PCF, JCR, ş.a.). Ceea ce se critică este, desigur, politica Israelului şi a forţelor care îl sprijină. Aceasta de acum e deja a doua manifestaţie, la prima, de mai mică anvergură, am participat şi eu. Aş merge şi acum, dar gîndul îmi este în altă parte. Mă gîndesc la tot ce s-a vorbit şi s-a gîndit în România despre ultimele evenimente politice. Mă gîndesc în acelaşi timp la poziţiile oficiale pe care le-a luat minunata noastră ţară. Din toate acestea răzbate neputinţa gîndului politic.
Vocile care se adună împotriva automatului politic se înteţesc, dar poate că mă înşel. Oricum, pentru cîtva timp încă, lucrurile nu se vor schimba, poate pînă cînd nu vom realiza că, virtual, putem mulţumi doar nouă înşine tot ce ni se întîmplă.
Strasbourg, 27 noiembrie 2000
P.S. Vocile manifestanţilor au amuţit sub bubuiturile focurilor de artificii. Un nou cinematograf se deschide la Strasbourg. Veselia e mare. Societatea spectacolului nu se mai culcă în seara aceasta. Debord redivivus!