Invitatul special din această lună este Mike Davis, una dintre cele mai vibrante voci contemporane în analiza marxistă a intersectiei dintre clasă și studii urbane. Deopotrivă activist și universitar, Davis a publicat peste 20 de cărți, acoperind o gamă eclectică de subiecte. Printre cele mai cunoscute sunt Planet of Slums în care analizează creșterea spectaculoasă a sub-proletariatului global concentrat în sub-periferiile marilor orașe ca efect al modificării relațiilor de producție și acumulare capitaliste în ultimele decenii; City of Quartz este o analiză extrem de complexă a dezvoltării istorice a orașului Los Angeles ca efect al luptei de clasă și al unei puternice segregări rasiale; Magic Urbanism investighează reconfigurarea urbană din sudul Californiei odată cu valurile masive de imigranți latino și segregarea puternică la care aceștia sunt supuși; iar Buda’s Wagon oferă o istorie detaliată a atentatelor cu mașină capcană și a ideologiei din spatele acestei forme de luptă politică. Plasat în tradiția lui Luis Mumford, dar și puternic inspirat de diverse curente trotskiste, Davis este recunoscut pentru stilul inovatic în care scrie (de altfel este profesor de Creative Writing la University of California, Riverside) dar și pentru amplitudinea cunoștințelor sale de istorie, între care este capabil să facă legături surprinzătoare. Textul pe care CA îl publică este un exemplu în acest sens, oferind un comentariu sintetic și global asupra evenimentelor din 2011.
În momentele de mari prefaceri sociale, analogiile zboară în toate direcţiile ca schijele în urma unei explozii. Electrizantele proteste din 2011 – primăvara arabă aflată în plină desfăşurare, “fierbinţile” veri iberice şi elene, toamna “ocupată” din Statele Unite – au fost în mod inevitabil comparate cu anni mirabiles 1848, 1905, 1968 şi 1989. Evident că unele aspecte fundamentale sunt aplicabile şi astăzi, iar unele modele clasice se repetă. Tiranii tremură, lanţurile se rup şi palatele sunt luate cu asalt. Străzile devin un soi de laboratoare magice în care sunt creaţi noi cetăţeni şi tovarăşi, iar unele idei radicale capătă brusc o forţă telurică. Iskra devine Facebook. Dar va persista pe cerul iernatic această cometă a protestelor, sau se va dovedi a fi doar o scurtă şi năucitoare ploaie de meteoriţi? După cum ne avertizează soarta altor asemenea “zile revoluţionare” din trecut, primăvara este cel mai scurt dintre anotimpuri, mai ales atunci când comunarzii luptă în numele unei “lumi diferite” pentru care n-au nici vreun plan precis şi nici vreo imagine idealizată.
Dar, poate că toate astea vor veni mai târziu. Pentru moment, supravieţuirea noilor mişcări sociale – ocupanţii, indignados, micile partide anti-capitaliste europene şi noua stângă arabă – necesită ca acestea să-şi împlânte rădăcini mai adânci în rezistenţa de masă împotriva catastrofei economice globale, ceea ce presupune la rându-i – hai să fim sinceri – ca actuala propensiune către “orizontalitate” să lase loc pentru suficientă “verticalitate” disciplinată pentru a putea dezbate şi pune în aplicare nişte strategii organizatorice concrete. E cale înspăimântător de lungă numai pentru a ajunge la punctul din care au pornit tentativele anterioare de construire a unei noi lumi. Dar această nouă generaţie a făcut măcar acel curajos prim pas într-acolo.
Oare adâncirea acestei crize economice, ce a cuprins acum aproape întreaga planetă, va suscita, în mod automat, şi accelerarea reînnoirii globale a stângii? Ideile ce urmează nu sunt altceva decât speculaţiile mele. Menite a provoca la discuţie, ele sunt, pur şi simplu, o meditaţie asupra unora dintre specificităţile istorice ale evenimentelor din 2011 şi a consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea în următorii câţiva ani. Premisa implicită de la care pornesc este că al doilea act al acestei drame va cuprinde mai ales scene de iarnă, ce se vor desfăşura pe fundalul prăbuşirii creşterii economice determinate de exporturi din ţările BRIC şi al unei stagnări continue în Europa şi Statele Unite.
Coşmaruri capitaliste
Mai întâi, trebuie să ne “scoatem pălăria” în faţa valului de spaimă şi panică ce a răvăşit “mesele împărăteşti” ale capitalismului. Ceea ce, cu numai un an de zile în urmă, era de neconceput, chiar şi pentru cei mai mulţi dintre marxişti, este acum un spectru ce bântuie paginile de opinie ale ziarelor de afaceri: iminenta distrugere a unei mari părţi din cadrul instituţional al globalizării şi subminarea ordinii internaţionale rezultate în urma revoluţiilor din ’89. Există o temere crescândă că actuala criză a zonei euro, urmată de o eventuală recesiune sincronizată la scară planetară, ne-ar putea întoarce la o lume a anilor ’30, alcătuită din blocuri comerciale şi monetare semi-autarhice, frământate de resentimente naţionaliste. Într-un astfel de scenariu, reglementarea hegemonică a banilor şi a cererii nu ar mai exista: Statele Unite ar fi prea slabe, Europa, prea dezorganizată, iarChina, cu picioarele ei de lut, prea dependentă de exporturi. Toate puterile de rangul doi şi-ar dori propriile poliţe de asigurare bazate pe uraniu îmbogăţit; războaiele nucleare regionale ar deveni o posibilitate. O exagerare? Probabil, dar aşa este şi credinţa în posibilitatea unei întoarceri în timp, înspre tumultuoşii ani ’90. Creierele noastre analoage pur şi simplu nu pot rezolva toate ecuaţiile diferenţiale generate de fragmentarea incipientă a zonei euro, sau de ruperea unei garnituri în motorul de creştere al Chinei. În vreme ce explozia de pe Wall Street, din 2008, a fost prezisă, cu mai multă sau mai puţină precizie, de diverşi specialişti, ceea ce se năpusteşte acum asupra noastră depăşeşte cu mult puterea de predicţie a oricărei Cassandre, sau, la drept vorbind, chiar a trei Karl Marcşi.
De la Saigon laKabul
Dacă apocalipsa neoliberală bate cu-adevărat lauşă, Washingtonul şi Wall Street-ul, responsabile pentru dinamitarea nu doar a sistemului financiar nord-atlantic, ci şi a Orientului Mijlociu (dar şi pentru spulberarea oricărei şanse de atenuare a dezastrului climateric), vor fi percepute ca principalii săi îngeri exterminatori. Restrospectiv vorbind, invadarea de către Bush a Irakului şi Afghanistanului poate fi considerată un act de supraextindere determinată de un imens orgoliu: victorii fulger şi iluzii de omnipotenţă, urmate de îndelungi războaie de uzură şi atrocităţi ce riscă să se sfârşească şi pentru Washington la fel de rău cum s-a sfârşit, cu un sfert de secol în urmă, aventura Moscovei peste Oxus. Pe unul dintre fronturi, Statele Unite s-au ciocnit de talibanii susţinuţi dePakistan, pe celălalt, de şiiţii sprijiniţi deIran. Deşi e în continuare legat ombilical de Israel, păstrându-şi capacitatea de a împânzi cerul cu drone ucigaşe sau de a coordona un atac NATO letal, Washingtonul s-a dovedit incapabil să obţină garantarea imunităţii forţelor americane din Irak, prin care ar fi putut să limiteze numărul de soldaţi pe care trebuia să-i menţină pe teren într-un stat-cheie al Orientului Mijlociu. Revoltele democratice dinTunisiaşi Egipt i-au silit pe Obama şi pe Clinton să aplaude politicos decapitarea a două dintre regimurile lor preferate.
Avantajul evident al unei retrageri – o echilibrare mai raţională a forţei şi obiectivelor militare americane în situaţia reducerii resurselor financiare şi a puterii sale economice mondiale – continuă să fie prizonierul planurilor nebuneşti născocite la Tel Aviv, constituind, în acelaşi timp, o ameninţare mortală la adresa absolutismului saudit. Chiar dacă vastele rezerve de ţiţei greu canadiene şi gazele de şist din Allegheny reduc dependenţa directă a Statelor Unite de câmpurile din Orientul Mijlociu, ele nu descătuşează economia americană, cum susţin unii, de preţul mondial al energiei, profund influenţat de politicile din Golf.
Un 1848 arab
Încă nedesăvârşita revoluţie politică arabă este covârşitoare prin amploarea şi energia ei socială, o surpriză istorică comparabilă cu 1848 şi 1989. Ea restructurează geopolitica Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu, lăsând Israelul în urmă, ca pe un avanpost depăşit al Războiului Rece (şi, ca atare, mai periculos şi imprevizibil ca niciodată) dar permiţând Turciei, respinsă de Uniunea Europeană (ceea ce, după cum s-a dovedit, nu-i neapărat un lucru rău), să recâştige o influenţă majoră în teritorii ce aparţinuseră odinioară otomanilor. În Egipt şi Tunisia, revoltele au contribuit la reabilitarea înţelesului autentic al democraţiei în faţa variantelor edulcorate vehiculate de NATO, suscitând multiple şi provocatoare paralele cu diversele “revoluţii florale” din trecut şi din prezent. La fel ca în 1848 şi 1989, mega-intifada arabă este o reacţie în lanţ împotriva unor sisteme autocratice regionale, într-o primă instanţă, Egiptul putând fi comparat cu Franţa, iar într-o a doua, poate cu Germaniade Est. Rolul Rusiei contrarevoluţionare este jucat astăzi de Arabia Saudită şi de emiratele din Golf. Turcia întruchipează Anglia liberală, ca model regional de parlamentarism moderat şi succes economic, în vreme ce palestinienii (forţând analogia până la limită) sunt o cauză pierdută şi romantică, asemenea polonezilor, iar şiiţii, nişte outsideri furioşi, ca sârbii şi slovacii. (În ceea ce-l priveşte, Financial Times l-a încurajat recent pe Obama să gândescă ca un “nou Metternich”.)
Merită să frunzărim voluminoasele scrieri ale lui Marx şi Engels despre 1848 (cât şi comentariile ulterioare ale lui Trotsky) în căutarea unor intuiţii asupra mecanismelor fundamentale ale unor astfel de revoluţii. Un exemplu este convingerea lui Marx, devenită în timp aproape o dogmă, potrivit căreia, în Europa, nicio revoluţie –fie ea democrată sau socialistă – nu va avea şanse de reuşită până când Rusia nu va fi, fie înfrântă într-un mare război, fie revoluţionată din interior. Dacă o înlocuim cu Arabia Saudită, teza se susţine şi acum.
Partidul poporului
Islamul politic câştigă un mandat popular la fel de covârşitor (deşi, poate nu cu mult mai durabil) ca acela acordat de evenimentele din 1989 liberalilor est-europeni. Nici n-ar fi putut fi altfel. În ultima jumătate de secol, Israelul, Statele Unite şi Arabia Saudită – primele două prin invazii, cea din urmă, prin prozelitism – aproape că au distrus politica laică în lumea arabă. Într-adevăr, odată cu inevitabila prăbuşire a ultimului lider Baas, în buncărul său din Damasc, din marile mişcări politice pan-arabe ale anilor ’50 (nasserismul, comunismul, baasismul, frăţia musulmană) n-au mai rămas decât Frăţia şi rivalii săi wahhabiţi.
Frăţia, care a aşteptat peste 75 de ani să ajungă la putere, în pofida susţinerii populare masive, estimate la câteva milioane de oameni, de care s-a bucurat de-a lungul Văii Nilului în anii ’40, poate fi considerată suprema “fată mare” a mişcărilor politice, îndeosebi în leagănul său de naştere egiptean. Persistenţa acestei venerabile mişcări politice multinaţionale în cel puţin cinci ţări arabe constituie, de asemenea, una dintre principalele diferenţe ce o deosebesc de predecesoarele sale europene. Atât în 1848, cât şi în 1989, mişcările democratice populare nu aveau decât nişte organizaţii politice embrionare. De fapt, în 1848, în afara Statelor Unite, aproape că nici nu existau partide politice de masă în sensul modern al cuvântului. Pe de altă parte, în 1989-91, vidul lăsat de lipsa organizaţiilor politice şi a experţilor în campanii electorale a fost repede umplut de o şleahtă agresivă de conservatori germani şi comisari de pe Wall Street, care i-au înlăturat imediat pe conducătorii revoluţionari autentici.
Frăţia, în schimb, a dominat în tăcere, asemenea Sfinxului, scena politică egipteană. Masivele sale organizaţii-paravan, ce operau la limita legalităţii, au construit impresionante elemente ale unui stat alternativ, printre care şi nişte reţele de binefacere esenţiale pentru supravieţuirea celor aflaţi la limita subzistenţei. Lista martirilor săi (între care se află şi “Leninul islamic”, Sayyid Qutb, ucis deNasserîn 1966) le este la fel de familiară celor mai mulţi dintre egiptenii pioşi pe cât le sunt regii englezilor, sau preşedinţii americanilor. În pofida temutei imagini pe care o are în Occident, în timp, ea a îmbrăţişat şi aspecte ale islamismului pieţei-libere, reprezentate de Partidul Dreptate şi Dezvoltare, aflat la conducere în Turcia.
Un optsprezece brumar al Egiptului?
Totuşi, după cum o demonstrează limpede prima etapă a alegerilor parlamentare egiptene, Frăţia nu mai poate pretinde că este unica reprezentantă a pietăţii populare. Faptul că proaspăt înjghebatul partid salafit Al-Nour ar putea câştiga până la 24 la sută din voturi (faţă de cele 38 de procente ale Frăţiei) evidenţiază frământările din structura de bază a societăţii egiptene. Într-adevăr, în pofida neparticipării lor iniţiale la revoluţia de pe 25 ianuarie, salafiţii ar putea constitui acum cea mai mare organizaţie de cadre din lumea sunită. Călcând pe urmele Frăţiei şi beneficiind de finanţarea regească a Riyadului, aceştia cultivă un conflict justiţiar şi rău-prevestitor cu sufiţii şi copţii. Balanţa de putere dintre cele două tabere islamiste va fi decisă, probabil, de-a lungul anului următor, de preţul pâinii şi de politica armatei. Dacă Frăţia ar fi ajuns la putere cu câţiva ani în urmă, creşterea economică mondială ar fi sporit atractivitatea unei eventuale urmări a “căii turceşti”. Dar acum, când spectrul colapsului se întrevede la orizont, paradigma Ankarei (asemenea modelului Brazilian pentru America de Sud) şi-ar putea pierde avântul economic şi, odată cu el, şi atractivitatea în regiune.
Pe de altă parte, dacă sărăcia se accentuează şi ameninţările la adresa islamului sunt percepute ca fiind din ce în ce mai presante, imaginea publică a salafiţilor – incoruptibili, a-politici şi izolaţionişti – va deveni, în mod automat, irezistibilă. Fără îndoială că unele elemente ale armatei egiptene au analizat deja “opţiunea pakistaneză” a unei alianţe formale, sau tacite cu salafiţii. O varietate de împrejurări ar putea favoriza un astfel de scenariu: continuarea împotrivirii generalilor la un transfer semnificativ de putere; incapacitatea Frăţiei de a îndeplini aşteptările minime privitoare la nivelul de trai al populaţiei; sau transformarea coaliţiei dintre stânga şi liberali în arbitrul majorităţilor parlamentare. (În ceea ce-l priveşte, Israelul ar putea destabiliza democraţia egipteană cu un singur atac aerian. Şi cum ar răspunde partidele sunite la un atac asupra Iranului?)
În orice caz, de la Nasser încoace, stânga egipteană a studiat temeinic Optsprezece Brumarul lui Marx. Ştie totul despre plebiscite, lumpenproletariat, conducători napoleonici şi saci de cartofi. Alături de muncitori şi de tineri de toate coloraturile politice, grupusculele şi reţelele sale au fost prezente nu doar la revoluţia de pe 25 ianuarie, ci şi la reocuparea Pieţei Tahrir, din noiembrie. Un guvern preponderent islamic va garanta, oare, dreptul noii stângi şi al sindicatelor independente de a face campanie şi de a se organiza liber? Aceasta va fi testul de căpătâi al democraţiei egiptene.
Defecţiunea mediteraneană
În acelaşi timp, sudul Europei se confruntă cu aceeaşi devastare prin ajustare structurală şi austeritate forţată prin care a trecut şi America Latină în anii ’80. Ironia e de-a dreptul ucigătoare. Cu toate că nordul şi centrul Europei par să sufere brusc de o profundă amnezie, în urmă cu câţiva ani, presa financiară lăuda Spania, Portugalia şi chiar şi Grecia (alături de Turcia non-europeană) pentru competenţa lor în reducerea cheltuielilor publice şi maximizarea ratelor de creştere. Imediat după dezastrul de pe Wall Street, Uniunea Europeană îşi concentrase îngrijorată atenţia asupra Irlandei, ţărilor Baltice şi statelor est-europene. Zona Mării Mediterane era percepută ca fiind relativ bine protejată de tsunamiul ce traversa Atlanticul cu viteza sunetului.
Coasta arabă a Mediteranei era foarte puţin implicată în trombozatele circuite de investiţii de capital şi tranzacţii cu produse financiare derivate, având o expunere directă minimală la criza financiară. Pe celălalt mal, sudul Europei avea, în general, nişte guverne ascultătoare şi, în cazul Spaniei, bănci puternice. Italia era, pur şi simplu, mult prea mare şi bogată ca să eşueze, iar Grecia, chiar dacă era oarecum sâcâitoare, avea o economie liliputană (nici măcar 2 procente din PIB-ul UE) ale cărei “năzbâtii” nu constituiau o ameninţare la adresa “uriaşilor”. Optsprezece luni mai târziu, nişte Rush Limbaugh germani şi austrieci urlau ca din gură de şarpe despre “cucoanele întreţinute” din sudul Europei care îi şantajează pe burghezii prevăzători, silindu-i să-şi cedeze economiile şi să-şi vândă copiii pentru ca grecii să facă revoluţie din zori şi până-n seară, iar spaniolii să-şi poată prelungi siesta. Totuşi, cu la fel de multă îndreptăţire s-ar putea susţine şi că succesul Germaniei este cel care distruge, de fapt, zona euro. Cu Mexicurile sale “low-cost” dinspre est, incomparabilele sale avantaje de productivitate şi fanatismul cu care ţinteşte excedentul în exporturi,Germaniaface o concurenţă neloială confraţilor săi din sudul Europei. Între timp, unele dintre cele mai profitabile relaţii de export întreţinute de Uniunea Europeană sunt cele cu Turcia şi statele nord-africane non-petrolifere (34 de miliarde de dolari în 2010), prin care acestea sunt menţinute într-o stare de dependenţă de turismul, investiţiile şi plăţile sale. Prin urmare, întregul bazin mediteranean este extrem de sensibil la mişcările ciclice ale cererii şi ofertei, şi la fluctuaţia ratelor dobânzii din Uniunea Europeană; în vreme ce Germania, Franţa, Marea Britanie şi alte ţări nordice bogate au şi alte pieţe secundare, pe care le pot folosi pentru a amortiza şocurile primite.
Moneda euro este volantul acestei economii cu mai multe viteze a Europei Mari. Pentru Germania, moneda euro funcţionează ca o marcă mai performantă care, pentru că e mai puţin vulnerabilă la fluctuaţii subite, garantează un preţ competitiv pentru exporturile germane, fără să diminueze puterea efectivă de veto a Berlinului în cadrul economiei Uniunii. Pe de altă parte, pentru cei din sudul Europei, acesta este un târg faustic, care, în vremuri bune, atrage capital, dar în vremuri de restrişte face imposibilă utilizarea instrumentelor monetare pentru combaterea deficitului comercial şi a şomajului. Acum, când vărsatul de vânt eleno-iberic a infectat Italia şi ameninţă Franţa, Berlinul şi Parisul propun o viziune austeră asupra Europei monedei unice: integrarea fiscală prin revizuirea tratatului. După ce că au pierdut deja controlul asupra politicilor lor monetare, fiind forţate să-şi spolieze sectoarele publice sub atenta supraveghere a tehnicienilor Uniunii şi Fondului Monetar Internaţional, ţărilor datornice li se cere acum să accepte posibilitatea unui veto franco-german permanent asupra bugetelor şi a cheltuielilor lor publice. În secolul nouăsprezece, Marea Britanie îşi trimitea adesea cuirasatele pentru a impune astfel de condiţii ţărilor rău platnice din America Latină, sauAsia. La fel au procedat şi aliaţii laVersailles, când au îngenuncheatGermania, plantând seminţele din care a crescut cel de-al Treilea Reich.
Fie prin supunerea faţă de dictatul Sarkozy-Merkel, sau prin intrarea în incapacitate de plată şi ieşirea din zona euro (şi poate chiar din Uniune), economiile mediteraneene sunt condamnate la ani buni de instabilitate şi hiper-şomaj. Locuitorii lor, însă, nu vor capitula cu una cu două. Cum, în anii ’70, au fost extrem de aproape de nişte autentice revoluţii sociale, Portugalia şi Grecia păstrează cele mai dure culturi de stânga din Europa. În Spania, noul guvern conservator oferă o ţintă mare şi extrem de apetisantă proaspăt revigoratei Stângi Unite şi mult mai cuprinzătoarei, dar încă amorfei, mişcări de protest a tinerilor. De fapt, tăciunii anti-capitalismului sunt pe cale să reaprindă scânteia revoluţiei în întreaga Europă. Cu toate acestea, dreapta anti-Bruxelles şi anti-emigraţie ar putea avea mult mai mult de câştigat decât stânga de pe urma destrămării zonei euro şi a strângerii rândurilor în jurul nucleului Uniunii. La fel ca în cazul salafiţilor din Egipt, sau al Tea Party-ului din Statele Unite, partidele din noua dreaptă europeană sunt pregătite să livreze ţapi ispăşitori şi politici identitare pe bandă rulantă. Pentru stânga anti-capitalistă din vestul Europei, cea mai mare ambiţie ar fi să reocupe spaţiul pe care l-au deţinut comuniştii în cele trei decenii de după 1945. Pe de altă parte, mişcările conduse de Marine Le Pen şi Geert Wilder au destule şanse să constituie o provocare serioasă pentru mult mai semnificativele numeric şi bine dotatele partide conservatoare din ţările lor. Preluarea conducerii Partidului Republican din Statele Unite de către extrema dreaptă le poate sluji drept sursă de inspiraţie.
Motorul revoltei
Revoltele universitare din Europa şi America anului 1968 erau alimentate, atât spiritual, cât şi politic, de către Ofensiva Tet din Vietnam, de gherilele latino-americane, de revoluţia culturală din China şi de lupta negrilor din ghetourile americane. În mod asemănător, indignaţii de anul trecut s-au inspirat din exemplul Cairo-ului şi-al Tunisului. (Cele câteva milioane de copii şi nepoţi ai emigranţilor arabi care trăiesc în sudul Europei fac ca această legătură să fie extrem de vie şi de militantă.) Drept rezultat, tineri entuziaşti ocupă acum pieţe de pe ambele maluri ale fundamentalei Mediterane braudeliene. Cu toate acestea, în 1968, puţini dintre tinerii albi care protestau în Europa (cu semnificativa excepţie a Irlandei de Nord) şi Statele Unite împărtăşeau aceeaşi realitate existenţială cu omologii lor din Sud. Chiar dacă erau profund alienaţi, majoritatea erau cât se poate de îndreptăţiţi să aştepte transformarea diplomelor lor universitare în bănoase cariere burgheze. Astăzi, în schimb, perspectivele care îi aşteaptă pe mulţi dintre protestatarii de la New York, Barcelona şi Atena sunt mult mai sumbre decât cele ale părinţilor lor, fiind mai apropiate de cele ale colegilor lor din Alexandria şi Casablanca. (Dacă ar fi absolvit acum zece ani, unii dintre “ocupanţii” parcului Zuccotti s-ar fi putut instala confortabil în posturi le de peste 100.000 de dolari pe an, oferite de diversele bănci, sau fonduri de investiţii. Astăzi, lucrează la Starbucks.)
Potrivit OIM, la nivel mondial, şomajul în rândul tinerilor a atins niveluri record – între 25 şi 50%, în majoritatea ţărilor în care au loc proteste de tineret. În plus, în creuzetul nord-african al revoluţiei arabe, deţinerea unei diplome universitare se află într-o relaţie invers proporţională cu probabilitatea găsirii unei slujbe. Dacă ţinem cont de datoriile acumulate în acest scop, şi în alte ţări, investiţia familială în educaţie aduce profituri negative. În acelaşi timp, accesul la învăţământul superior a devenit din ce în ce mai restrictiv, mai ales înAmerica, Marea Britanie şiChile.
Coada la pâine
Criza economică combină o scădere a valorii activelor populaţiei (valoarea caselor şi, astfel, a capitalului familiilor din Statele Unite, Irlanda, Spania) cu o inflaţie accentuată a bunurilor de consum esenţiale, îndeosebi a alimentelor şi combustibililor. În teoria economică clasică, în care se aşteaptă ca mişcarea generală a preţurilor să evolueze la unison cu ciclul de afaceri, despărţirea celor două este neobişnuită; în realitate, ea ar putea fi chiar mai rău prevestitoare decât credem. Criza ipotecară din Statele Unite şi din alte colţuri ale lumii este intim legată de criza financiară generală şi nu va fi soluţionată decât prin intervenţie guvernamentală sau prin simpla devalorizare. Pe măsură ce industria asiatică îşi încetineşte ritmul, iar nivelul producţiei irakiene creşte, preţul de bază al ţiţeiului ar putea creşte la rândul lui. (Dezbaterea în jurul atingerii maximului potenţial al rezervelor de petrol pare să fie nu doar nedeterminabilă, ci şi interminabilă.) Creşterea preţului la alimente pare să fie, însă, o tendinţă seculară, determinată de forţe predominant externe crizei financiare şi încetinirii ritmului industrial. De fapt, încă de la începutul anilor 2000, din ce în ce mai mulţi experţi avertizează că sistemul mondial de siguranţă alimentară e în pragul colapsului. Cauzele acestei stări de fapt sunt multiple, alimentându-se şi amplificându-se reciproc: deturnarea terenurilor cerealiere înspre producţia de biocombustibili şi creşterea animalelor; reducerile neoliberale ale subvenţiilor pentru alimente şi preţuri; specula fără nicio limită cu terenuri agricole şi contracte futures; lipsa de investiţii în cercetarea agricolă; preţurile fluctuante ale energiei; epuizarea solurilor şi a straturilor acvifere; seceta şi schimbările climatice, ş.a.m.d. În măsura în care încetinirea procesului de creştere va diminua unele dintre aceste presiuni (chinezii vor mânca mai puţină carne, spre exemplu), impulsul brut pe care îl va da creşterea populaţiei – încă trei miliarde pe parcursul vieţii actualilor protestatari – va menţine presiunea cererii la cote ridicate. (După cum era de aşteptat, OMG-urile au fost promovate ca soluţie miraculoasă, cel mai probabil, însă, nu pentru productivitatea lor la hectar, ci pentru profitul pe care li-l aduc marilor concerne agricole.)
“Pâine” a fost cea dintâi dintre cererile din Piaţa Tahrir, iar cuvântul răsună la fel de puternic în timpul Primăverii Arabe pe cât a făcut-o în acel faimos octombrie rusesc. Motivele sunt simple: egiptenii de rând, bunăoară, cheltuie aproape 60 la sută din bugetul familial pe combustibil (pentru încălzit, gătit, transport), făină, uleiuri vegetale şi zahăr. În 2008, preţurile la aceste bunuri de larg consum au crescut cu 25 de procente, urmate imediat de o creştere abruptă, cu 12%, a procentului oficial al săracilor. Dacă aplicăm acelaşi raport şi în alte “ţări cu venituri medii”, inflaţia produselor de bază (în genere, inflexibile) va şterge o bună parte din acea “clasă de mijloc emergentă” prezentă în statisticile Băncii Mondiale.
Aşteptând aterizarea Chinei
Marx consideraCaliforniaresponsabilă – “goana după aur” şi stimulul financiar pe care aceasta l-a constituit pentru comerţul mondial – de sfârşitul prematur al ciclului revoluţionar din anii 1840. Imediat după 2008, aşa-numitele BRIC au devenit noua Californie. Aeronava Wall Street s-a prăbuşit din înalturi, darChinaa continuat să zboare în formaţie strânsă, alături de Brazilia şi Asia de Sud-Est.Indiaşi Rusia au reuşit, la rândul lor, să-şi menţină aparatele în aer. Această levitaţie prelungită a grupului BRIC a uimit consilierii de investiţii, editorialiştii pe probleme economice şi astrologii profesionişti – toţi susţinând că, de-acum încolo, India sau China ar putea susţine întreaga lume cu o singură mână, sau că Brazilia va ajunge, în curând, mai bogată decât Spania. Credulitatea lor euforică venea, bineînţeles, din necunoaşterea fabuloaselor scamatorii făcute de marii prestidigitatori de la Banca Populară a Chinei. Într-o totală opoziţe cu aceştia, Beijingul şi-a exprimat de multă vreme îngrijorarea cu privire la acuta dependenţă de exporturi a ţării, neîndestulătoarea putere de cumpărare a populaţiei şi existenţa simultană a unei “bule” imobiliare şi a unui deficit de locuinţe accesibile.
Spre sfârşitul toamnei trecute, în presa internaţională, profesiunile de credinţă ale optimiştilor au început să se rărească, fiind înlocuite în topul preferinţelor de scenariul unei “aterizări forţate” a Chinei. Nimeni, nici măcar conducerea chineză, nu ştie pentru câtă vreme va mai putea economia chineză să zboare împotriva unor curenţi mondiali atât de puternici. Dar lista inevitabilelor victime din rândul pasagerilor străini a fost deja alcătuită: America de Sud,Australia, mare parte a Africii şi Asiei de Sud-Est. Şi – extrem de interesant – Germania, care face, în prezent, mai multe schimburi comerciale cu China decât cu Statele Unite. În mod evident, o recesiune mondială care să cuprindă toate cele trei mari zone de dezvoltare economică ar fi exact acel coşmar neaşteptat la care am făcut aluzie la început. E aproape o tautologie să constaţi că în ţările BRIC, în care aşteptările populare referitoare la progresul economic au crescut atât de mult în ultima vreme, experienţa unei noi pauperizări ar fi aproape intolerabilă. Mii de pieţe publice ar trebui ocupate. Printre care şi una numită Tienanmen.
Post-marxiştii occidentali – care trăiesc în nişte ţări în care dimensiunea absolută sau relativă a mâinii de lucru implicate în producţie a scăzut dramatic în ultima generaţie – meditează apatic asupra valabilităţii actuale a “acţiunii proletare”, obligându-ne să gândim în termeni de “multitudini”, spontaneităţi orizontale, ş.a.m.d. Însă, în marea societate în curs de industrializare pe care Capitalul o descrie chiar mai precis decât descrie Anglia victoriană, sau America New Deal-ului, acesta nu este un subiect de dezbatere valabil. Cei două sute de milioane de muncitori industriali, mineri şi constructori chinezi sunt cea mai periculoasă clasă de pe faţa pământului. (Iar pentru a vă lămuri, e suficient să întrebaţi consiliul de stat de laBeijing.) Trezirea lor din acest vis ar putea decide o dată pentru totdeauna dacă o planetă socialistă este sau nu cu putinţă.
Traducere: Alexandru Macovei