Bahtin… demascat

Jean-Paul Bronckart, Cristian Bota, Bakhtine démasqué. Histoire dʼun menteur, dʼune escroquerie et dʼun délire collectif, Librairie Droz, Genève, 2011, 613 p.

 Pe rafturile librăriilor din Paris pot fi găsite, în acest moment, două cărți purtând același titlu, dar semnate de autori diferiți: una este „Le marxisme et la philosophie du langage” (prefață  de Roman Jakobson, Éd. Minuit, Paris, 1977/ 2009) – semnată Mikhail Bakhtine (V. N. Volochinov), cealaltă este „Le marxisme et la philosophie du langage” (ediție de Patrick Sériot și Inna Tylkowski-Ageeva, Éd. Lambert-Lucas, Limoges, 2010) – semnată N. V. Volochinov și apărută cu sprijinul Universității din Lausanne.

 Coordonare editorială

Cu sprijinul Societății academice din Geneva și al Universității din Geneva, a fost publicată anul trecut „Bakhtine démasqué. Histoire dʼun menteur, dʼune escroquerie et dʼun délire collectif” scrisă în colaborare de cercetătorii Jean-Paul Bronckart și Cristian Bota. Am cumpărat cartea, mai mult interesată să aflu dacă Bahtin-ul pe care tocmai îl achiziționasem (ediția de la Minuit din „Le marxisme…”) este sau nu o „intoxicare” și am constatat că Bronckart și Bota îmi oferă nu doar elucidarea așteptată în privința paternității „Marxismului…”, ci și… în privința lui Bahtin, în genere. (Cazul pare foarte bine organizat pe piața de carte franceză, în primul rând comercial vorbind, căci dacă ai „originalul” ești tentat să cumperi și „falsul”, pentru a sesiza orchestrarea lui prin prefețe, postfețe etc., sau viceversa.)

În acest volum puțin spus amplu, până la proba contrarie acribios documentat și redactat într-o postură foarte „demonstrativă”, Bronckart și Bota își stabilesc doi adversari: Bahtin și bahtinismul (id est, comunitatea exegeților antumi și postumi ai acestuia), urmărind să afle ce este și ce nu este plauzibil original în opera acestui „teoretician genial și profund novator”, cum îl crede încă teoria literară. O afacere cu un grad mare de risc, cu atât mai mult cu cât punctul de plecare are o relevanță limitată (este sau nu Bahtin autorul real al „Marxismului…” și a altor lucrări semnate de N. V. Voloșinov în anii 20-30 ai secolului trecut?), pe când deznodământul aruncă în aer întreaga personalitate a lui Bahtin, de la consistența intelectuală, la cea morală și, în definitiv, umană.

 Revelații și dezmințiri

Punctul de plecare este reprezentat, așadar, de „stupefianta revelație” a anilor 70 privind omnipaternitatea bahtiniană asupra a trei lucrări din anii 20, care purtau, până atunci, semnătura altor cercetători: Bahtin ar fi fost, s-a spus atunci, autorul efectiv a trei importante opuri, „Le freudisme” (1927, semnată Voloșinov), „Metoda formală în literatură” (1928, semnată Medvedev) și „Marxismul și filosofia limbajului” (1929, semnată Voloșinov), ca și al mai multor articole semnate de același Voloșinov. – „Medvedev (executat în 1938) și Voloșinov (mort de tuberculoză în 1936) n-ar fi fost așadar decât niște nume de împrumut sau măști ale lui Bahtin”, amintesc Bronckart și Bota în preambul (traducerea din franceză a citatelor folosite în acest articol îmi aparține, n.m., T.D.).

Obiectivele demersului nu se limitează însă la refutarea paternității asupra operelor disputate de Bahtin cu Voloșinov și Medvedev, țintind „o retrasare a receptării operei lui Bahtin”, o „reconstituire a vieții și operei lui Bahtin”, condimentate cu indicații privind o mai bună practică a cercetării și mai multă prudență în manipularea unor date cu potențial fantasmagoric. O arheologie a bahtinismului din interbelic și până astăzi, așadar, în paralel cu o foarte utilă încercare de analiză comparată a operelor și a stilurilor intelectuale ale celor trei ruși citați în acest scenariu de vampirism intelectual postum.

 În primul rând, atribuirea sus-zisei paternități s-a făcut, arată autorii, prin martori (cercuri de prieteni sau fideli), nu prin dovezi concludente. Existența unei „școli bahtiniene” sau a unui „cerc” bahtinian, unde ideile lui Bahtin ar fi fost îmbrățișate și cultivate de discipoli (care ar fi semnat chiar cu numele lor scrieri mai puțin oportune pentru cariera a maestrului), este și ea pusă sub semnul întrebării: Voloșinov și Medvedev, arată autorii, erau cercetători respectabili, a căror substanță a fost pe nedrept pusă în umbră de prezumția contaminației cu ideile lui Bahtin.

În linii mari, cronologia cazului arată în felul următor: sprijinit de „promotorii săi moscoviți”, în anii 60 ai secolului trecut, Bahtin s-a apucat să facă lumină în chestia paternității operelor majore ale lui Voloșinov și Medvedev, publicate în anii 20, atribuindu-și-le. O biografie scrisă de Kojinov&Konkin, în 1973, confirmă paternitatea operelor „disputate”. Anii 70 aduc o „«campanie» de celebrare și de difuzare a operei bahtiniene” în Europa și în Statele Unite, cu „faze succesive, caracterizate de poziții sensibil diferite, în care hagiografii deșănțate, care confirmau fără rezerve omnipaternitatea bahtiniană alternau cu scepticismul prudent”. Urmează „uimitoarea atitudine” a lui Todorov („Mikhaïl Bakhtine, le principe dialogique”, 1981), care-l „descoperă” Franței pe noul Bahtin Dr. Jekyll&Mr. Hyde (un Bahtin critic al formalismului rus al, psihanalizei ș.cl.  – dar și diversionist, prin refuzul de a-și semna opiniile cu numele lui) și „caracterul monstruos” al monografiei lui Clark&Holquist (1984), care încurcă și mai tare lucrurile, în favoarea lui Bahtin, desigur.

Spre începutul anilor 90, apare o primă încercare de contestare a omnipaternității bahtiniene (Morson&Emerson) și, odată cu ea, riposta promptă a bahtinienilor prin publicarea unor convorbiri cu maestrul datând din anii 70 (strategia cuvântului lăsat „martorului” principal, observă autorii). Dar analiza acestor materiale, spun Bronckart și Bota, „arată dimpotrivă ezitările, contradicțiile și în definitiv nenumăratele minciuni traficate de Bahtin și de apropiații săi: una peste alta, afirmațiile lui Bahtin dovedesc limpede că, pe de o parte, n-a existat niciodată un cerc cu numele său și, pe de alta, că textele disputate au fost concepute și redactate doar de semnatarii lor”. Același interviu furnizează, aflăm, suficiente „elemente susceptibile de a limpezi mobilurile acestei escrocherii, de la aspecte ținând de auctorialitatea efectivă a primului «Dostoievski» (lucrare în care Bahtin nu se recunoaște decât parțial)” și până la „statutul scrierilor sale târzii”.

Un „delir interpretativ” de proporții, așadar: „exegeții lui Bahtin au inventat bucată cu bucată istoria raporturilor dintre Bahtin, Medvedev și Voloșinov”. Proporțional cu sporirea gloriei lui Bahtin, cad în uitare meritele lui Voloșinov & Medvedev (– victime ale stalinismului, adaugă autorii, atât ale stalinismului genuin, cât și ale moștenirii sale, reflectate în habitudinile rescrierii istoriei de către unii ex-comuniști). Cam asta ar fi strategia promovării (valabilă și în cazul bahtinienilor, dar și a criticilor lor): atât cât e descoperit victimă a stalinismului, un autor poate spera la gloria occidentală, cu atât mai mult când e propus ca autoritate intelectuală, morală etc. (Cazul lui Medvedev e încă mai complex:  victimă a stalinismului, el e, postum, victima unei victime a stalinismului – Bahtin.)

Incriminarea breslei

Mistificarea vieții și operei lui Bahtin, spun Bronckart și Bota, a fost cauționată îndeosebi de specialiștii francezi și americani. „Demascarea lui Bahtin” împrumută, de altfel, pe alocuri, alura scandalului Sokal: „Teza omni-paternității bahtiniene, arată autorii, constituie în realitate un basm de adormit copiii; o escrocherie clară ca lumina zilei – sigur, o escrocherie intelectuală […] dar poate înainte de toate una financiară, de vreme ce, în edițiile rusești sau în traducere, operele lui Voloșinov și Medvedev continuă să fie publicate sub numele lui Bahtin… și deci în beneficiul legatarilor universali ai acestuia din urmă”. Un duș rece aplicat întregii bresle a exegeților și hermeneuților, de la cabala hagiografilor free lancer-i (Ivanov, Todorov, Clark&Holquist), la întreaga Bahtin Industry, unde aproape că nici se mai știe cine deține activele, cine trudește și cine încasează profitul. Deci o invitație la mai puțină interpretare și la mai multă factologie – adresată inclusiv specialiștilor de la „Bahtin Center”, surprinși că înfofolesc „escrocheria” în prea multă „pudoare”.

Argumentul de forță întrebuințat de Bronckart și Bota este incompatibilitatea epistemologică și ideologică a autorilor angrenați în acest conflict: în perioada în care i se atribuie paternitatea operelor pomenite, Bahtin ar fi fost, de fapt, ocupat cu redactarea unor „texte inspirate din ideologia sa religioasă” (în linia grupului „Voskresenie” [Învierea] și a Confreriei Sfântului Serafin, organizație ortodoxistă de dreapta, afinități pentru care a și fost condamnat la deportare în anii 20): „În 1929, totuși, când era supravegheat din pricina activităților sale religioase și amenințat cu o deportare fatală [Bahtin suferea de osteomielită, iar deportarea în nordul rusesc era, cu atât mai mult pentru el, o perspectivă sumbră, n.m.], au fost publicate sub numele său «Problemele operei lui Dostoievski», precum și două prefețe la o antologie consacrată lui Tolstoi, texte care dezvăluie o subită și radicală reorientare  prin aceea că se înscriu, prin esența lor, în linia operelor lui Voloșinov și Medvedev […]. Publicarea ediției princeps din «Dostoievski» contribuind la o ușurare a sentinței, iar Medvedev încercând să-i găsească un post de profesor, Bahtin a reușit până la urmă să obțină o poziție universitară (în ciuda faptului că nu avea titlurile cerute) și a devenit, între 1946 și 1960, directorul Departamentului de literatură mondială de la Universitatea din Mordovia. De-a lungul acestei întinse perioade de activitate academică, deși Voloșinov și Medvedev muriseră de multă vreme, lui Bahtin nu i-a trecut niciodată prin cap să revendice paternitatea scrierilor acestora”. Revendicarea a venit, înțelegem, mai târziu, la „instigarea” unor fideli, care n-au reușit totuși să-și determine maestrul să livreze o versiune unitară, neezitantă sau măcar necontradictorie a speței paternității. Atitudine care i-a obligat pe bahtinieni la contorsiuni argumentative suspecte („pretinsele «analize textuale»” invocate de promotori ajungând să arate că „de vreme ce fuseseră redactate de anti-marxistul Bahtin, textele disputate nu erau de orientare marxistă”! – caz în care „fie Bahtin recunoștea că nu el era adevăratul (sau unicul) autor al lui «Dostoievski» princeps și al manuscriselor cu tonalitate voloșinoviană de care «dispunea»”, fie, pentru a masca originea contestabilă a acestor texte, „se declara el însuși autorul veritabil, accentele sociologice și marxiste venindu-i chipurile dintr-un soi de rătăcire momentană, legată de contextul epocii și de exigențele cenzurii”). Inventarea unei coerențe interne a unei opere croite, în opinia lui Bronckart&Bota, prin împrumut, plagiat, preluare de idei și segmente indecidabile de originalitate a căzut, ca atare, în responsabilitatea breslei, care, de dragul fantasmei, ajunge „să demonstreze că în realitate fenomenologia (tânărului Bahtin) și materialismul dialectic (al textelor disputate) constituiau două cadre epistemologice perfect compatibile” și că „monologismul religios radical al textelor de început ale lui Bahtin reprezentau un soi de preambul la celebrarea interacțiunii și a dialogului despre care vorbesc textele disputate și «Dostoievski» princeps” – cu alte cuvinte, să respingă orice logică ostilă „înțelegerii «geniului» bahtinian”. „Laxism metodologic” combinat cu o „discutabilă deontologie, după cum atestă nenumăratele comentarii care justifică încă, în numele «dialogismului», actele de contra-cenzură din textele bahtiniene propriu-zise, respectiv suprimarea tuturor pasajelor cu referire/ reverențe la Stalin și la oficialii regimului.” Dacă așa stau lucrurile, cuvintele lui Jakobson din prefața sa la ediția Minuit a „Marxismului…” (pe coperta căruia, repet, figurează drept autor Mihail Bahtin, numele lui Voloșinov fiind pus între paranteze) se înscriu perfect în „delirul interpretativ” incriminat de Bronckart&Bota. „S-a descoperit” – atestă Jakobson, cerând să fie crezut pe cuvânt – că volumul în chestiune și altele asemenea „au fost în realitate elaborate („composés”) de Bahtin”; „După câte se pare – „delirează” Jakobson în continuare – Bahtin a refuzat să facă concesii frazeologiei epocii și dogmelor impuse autorilor. Adepții și discipolii cercetătorului, în special N. V. Voloșinov […], au încercat un compromis prin care, la adăpostul unui pseudonim scrupulos păzit și grație unei rescrieri obligatorii a textului și chiar a modificării titlului, s-a reușit salvarea a ceea ce era esențial în această lucrare importantă”, unde „noutatea și originalitatea” viziunii „anticipează cuceriri actuale din sociolingvistică”, reușind să „devanseze cercetările semiotice de azi” etc. etc. Subtilitate hermeneutică sau aberații contorsioniste?, ne-am putea întreba, odată puși în gardă. Textele în cauză par mai degrabă „regăsite” înainte de a fi fost pierdute, cei ce le-au „rătăcit” fiind chiar recuperatorii lor pripiți.

Încercările de elucidare a misterului anterioare prezentei „Demascări” nu par a-i fi deranjat însă prea tare pe „membrii mișcării bahtiniene”: „puțini sunt cei care au riscat punerea în discuție a atât de rentabilului lor idol”, asigură Bronckart&Bota, și puțini sunt cei care se „înhamă la o reexaminare în profunzime” a textelor, orientărilor și mizelor efective ale textelor semnate de Voloșinov, Medvedev și Bahtin însuși. Puțini dar grei, s-ar putea adăuga, cu surpriza de a nu fi găsit, în cele peste 600 de pagini ale „demascării” nicio referire la scepticismul destul de vizibil și de autoritate al lui René Wellek, care, în „History of Modern Criticism” (vol. VIII, Yale University Press, 1991), se pronunță cu destule rezerve atât în privința teoriilor bahtiniene „originale” (dialogismul, carnavalescul), cât și în privința presupusei paternități asupra „Marxismului și filosofiei limbajului”.

Dacă totuși contorsionismul logic privind „unitatea «operei bahtiniene»” merită amendat – cu o stupoare probabil legitimă, în ce privește „unitatea” –, nu înțeleg de ce trebuie extinsă această stupoare și la nivelul sintagmei „opera bahtiniană”. Rămâne oare Bahtin, după această demascare, chiar fără pic de „operă”? Verdictul lui Bronckart și Bota e fără echivoc: autorii compun, în închiderea procesului, o tripartiție a scrierilor lui Bahtin în funcție de probabilitatea originalității lor și ajung la concluzia că numai segmentul lucrărilor plagiate „inspiră respect și admirație”(!) – adică „Dostoievski” princeps și textele disputate cu Voloșinov și Medvedev (nu și „Rabelais”-ul, inspirat „doar” de Cassirer). Faptul că R. Wellek nu vede, în istoria amintită, lucrurile în aceeași ordine nu coboară totuși calitatea investigațiilor lui Bronckart și Bota, care fac aici în primul rând muncă de factologie. Singura stridență vizibilă a acestui volum este, în schimb, tendința spre hiperbolizarea efectelor bahtinismului și tentația delirului de interpretare în sens invers, căci dacă nu Bahtin însuși, măcar bahtinismul s-ar face vinovat de: ruperea „logodnei dintre știință și literatură”, de „hiper-fracționarea științelor sociale și umane, asociată cu un regretabil dispreț al disciplinelor psihologice, sociologice și lingvistice în ce privește statutul și mizele literaturii” și, în special, de „o abordare a literaturii mai convențională decât oricând, adică a-epistemologică, a-teoretică și a-metodologică”, care împinge cercetarea literară în hăurile unui „nou obscurantism” (ciudat este că „obscurantismul” era invocat și de Roman Jakobson, în prefața amintită, însă era delegat partidei adverse). Ceea ce nu rezultă cu claritate din concluziile îndrăzneței întreprinderi este dacă, la urma urmei, această culpă universală trebuie trecută în contul lui Bahtin, al bahtinienilor sau al recuperaților Voloșinov și Medvedev – inși de bună-credință, care, fără știrea lor și probabil fără intenția demascatorilor lui Bahtin (și numai ai lui Bahtin), au ajuns să patroneze divorțul literaturii de știință în secolul al XX-lea și celelalte cataclisme pomenite mai sus.

 

Stilul argumentării

Din nefericire pentru sceptici și esteți, operațiunea condusă de Bronckart și Bota are o structură și o densitate documentară greu de contestat la o primă, și chiar la o a doua vedere. Rămâne de discutat dacă hibridul stilistic în care se conduce această demonstrație este sau nu bine ales. Titlul și subtitlul, ilustrația copertei (un portret-caricatură al lui Bahtin, cu buzele strânse a poamă rea și un scorpion în chip de frizură), excesul de termeni și sintagme bolduite (în special „escrocherie”, „delir de interpretare”, „minciună”, „plagiat”, „invenție”) și, în genere, retorica „orală”, gesticulantă, trimit acest text în zona publicisticii. Pe de altă parte, consistența demonstrației și garanția sistemului academic genevez și a editurii Droz pledează pentru maxima lui seriozitate.

Rezerva, chiar spaima, publicației „Le Magazine littéraire” (numărul din 16 decembrie 2011) față de această „demascare” – „demers încrâncenat de demolare a idolilor” care „te face să tresalți”, „atac la persoană” la limita „calomniei” etc. – par, ca atare, întrucâtva justificate, un motiv fiind probabil tocmai stilul argumentării, indecizia de registru stilistic între maniera investigării la rece și orchestrarea jurnalistică a cazului. Pe de altă parte, tratarea pudică (mai just spus, confundarea eufemismului cu atitudinea științifică) a dăunat constant cercetării, până într-acolo încât a determinat, în cazul Bahtin, reacții excedate, de tipul celei a lui Bronckart și Bota. Mai puțin acceptabil mi se pare contraargumentul „de fond” al lui Marc Hersant, semnatarului recenziei din „Le Magazine littéraire”: „Una dintre caracteristicile esențiale ale textelor semnate de Bahtin, și care nu se regăsește în textele celor doi gânditori care îi sunt în chip atât de favorabil puși alături, este totuși o sensibilitate ardentă față de literatură, ce luminează marile sale texte. Preocupați doar de aspecte filosofice și politice, Bronckart și Bota neglijează această dimensiune și nu catadicsesc măcar să recunoască, în Bahtin, un excepțional cititor. O lipsă supărătoare.” Și o observație lipsită de miez atâta vreme cât nu neapărat subtilitatea analitică a unor opere de critică și teorie literară era aici în chestie, cât paternitatea lor, care, transferată asupra lui Voloșinov și Medvedev, îi revelează pe aceștia drept posesorii acelei „sensibilități ardente”.

În altă ordine de idei, ceea ce contestă Bronckart și Bota este tocmai monopolul bahtinian asupra unor fantasme operaționale ca „sensibilitate ardentă”, „geniu al lecturii” și altele. În locul unui idol unic, cu virtuți excepționale, cercetătorii genevezi propun o realitate co-excepțională (Bahtin+Voloșinov+Medvedev). Apoi, acuzația că B&B, „confiscați de chestiuni filosofice și politice … nu catadicsesc să recunoască în Bahtin un cititor excepțional” nu face decât să întoarcă lucrurile acolo de unde au plecat B&B: de la incompetența unei bresle de a-și manageria riscurile autarhiei, respectiv de a observa că autorul (acel „cititor excepțional”) nu numai că n-a „murit”, dar, chiar postum, el poate exercita presiuni anexioniste formidabile. Mai ales de când drepturile de autor se plătesc cu regularitate.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.